miercuri, 30 ianuarie 2019

EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (XLVIII). LUIS GARCIA JAMBRINO, VISE PARALELE

 Luis Garcia Jambrina,
n. la Zamora, 1960
,, Fiecare scriitor trebuie să-şi  caute nu numai un stil propriu, ci şi un ritm şi o întindere. Cred că eu practic un stil propriu, un ritm alert şi întinderi reduse, de aceea scriu povestiri, care  nu sînt decât echivalentul literar al  cursei de 100 de metri plat. (...) În plus, scriu povestirile care mi-ar plăcea să le citesc". 
(Luis Garcia Jambrina)

   Luis Garcia Jambrina este un scriitor, critic literar, eseist contemporan spaniol. Este conferenţiar la Universitatea din Salamanca, la Departamentul de Literatură Spaniolă şi Hispanoamericană şi expert în Scenarii de Ficţiune pentru Televiziune şi Cinematografie al Universităţii Pontificale din acelaşi oraş. De asemenea, este directorul Întâlnirilor de Literatură Spaniolă de la Verines (Asturii), pe care le organizează la Universitatea din Salamanca, împreună cu Ministerul Educaţiei şi Culturii din Spania, între scriitori şi critici, aparţinând tuturor etniilor din ţară. În anul 1999, a primit Premiul Fray Luis de Leon, pentru eseu.
  Cartea pe care v-o recomandat este o culegere de povestiri selectate de Ileana Scipione, traducătoarea acestora din limba spaniolă, din patru culegeri de povestiri publicate în Spania între anii 1995 şi 2002. Aceasta a fost publicată în anul 2006 de Editura RAO.
     Cartea cuprinde 15 povestiri, o prefaţă, aparţinând traducătoarei, intitulată ,,Fisuri în zidul realităţii" şi o postfaţă, care este un interviu realizat de Ileana Scipione lui Luis Garcia Jambrina, la Bucureşti. În acest interviu, criticul literar face o prezentare a literaturii spaniole contemporane, care oscilează între două curente: globalizare şi tradiţionalim-naţional, evidenţiind şi ,,lupta" dintre tânara generaţie de scriitori şi vechea generaţie. De asemenea, consideră că atât cititorii români cât şi cititorii spanioli ar trebui să beneficieze de literatura spaniolă, respectiv de cea română, prin intensificarea traducerilor operelor spaniole, în România şi a celor româneşti, în Spania.
    Cele 15 povestiri  din acest volum sunt scurte dar nu se aseamănă cu flash-urile Lydiei Davis. Mai degrabă, seamănă cu cele ale goticului Horace Walpole, cu întâmplări pline de mister, cu fantome şi cu conversaţii cu cei de Dincolo. În majoritatea povestirilor, personajul principal este autorul, prins în întâmplări ciudate, iar tu, ca cititor, punându-ţi întrebarea: aşa s-o fi întâmplat?. Plină de enigmă este povestirea ,,Adevărata poveste a lui Don Quijote", care a trezit interesul intregii critici literare spaniole ( se pare că autorul celebrului roman nu este Cervantes, ci un prieten al acestuia, arabul, Hamid Ben-Andjeli), mai ales că autorul îşi termină povestirea cu următoarea frază: ,, Nu ştiu cine a zis că cea mai bună cale de a ascunde un secret este să-l povesteşti într-o carte."
Lectură plăcută!
   Pe curând,
   Earnest

miercuri, 23 ianuarie 2019

DESPRE BREXIT ŞI U.E.

Jean Claude Juncker şi Thereza May
  ,,Uniunea Europeană s-a născut în America, a crescut şi înflorit în Europa, şi se scutură azi în Transatlantic. Era o speranţă, putea fi un model, va fi o decepţie!"
                                                      ( Octav Bibere)

  Dintotdeauna popoarele au dorit să construiască un echilibrul între ele, echilibru numit şi ,,balanţa puterii". De exemplu , Martin Whight ( renumit erudit britanic, specialist în relaţii internaţionale), vedea în acest echilibru, pe de o parte, o distribuție egală a puterii între ţări, iar pe de altă parte, creșterea egală a Marilor Puteri pe seama celor slabe. Prima mare organizaţie care a încercat constituirea unui astfel de echilibru a fost Liga de la Delos, înfiinţată din iniţiativa Atenei, în anul 478 î.e.n., între polisurile greceşti, care avea  un consiliu, sunedrion, convocat anual la Delos, din care făceau parte reprezentanții fiecărei cetăți membre, fiecare având – inclusiv Atena – câte un vot. Obiectivul a fost constituirea unei flote permanente, gata oricând să intervină în favoarea oricăreia dintre cetățile aliate. Statele membre aveau aceleaşi obligaţii şi plăteau o contribuție anuală, phoros, la tezaurul comun, păstrat în sanctuarul de la Delos, cu care se construiau corăbii şi se întreţinea flota. Însă istoria ne-a demonstrat, că Atena a devenit hegemon în ligă, iar polisurile care au încercat să iasă  din această organizaţie au fost atacate de Atena. Au urmat şi alte organizaţii constituite cu scopuri politice sau economice ca Liga Peloponeziacă, Liga Lombardă sau Hansa Germană dar toate au fost supuse eşecului, datorită unei puteri care a vrut să deţină hegemonia. Însă toate aceste realităţi nu i-au descurajat pe unii. În anul 1305, Pierre Dubois, vizionar şi scriitor scolastic francez, a lansat ideea unui arbitraj internaţional care să asigure pacea creştinătăţii, iar în anul 1462, Regele Cehiei, Podebrady, a trimis curţilor europene un proiect de tratat prin care se urmărea întemeierea unei organizaţii internaţionale permanente, în componenţă căreia să intre un Parlament, un Consiliu şi o Curte de Justiţie, care să rezolve paşnic diferendele între state. Mulţi istorici consideră acest proiect că a  prefigurat  Uniunea  Europeană. Epoca Contemporană a debutat cu Liga Naţiunilor, o mare dezamăgire a popoarelor, apoi  s-a constituit Organizaţia Naţiunilor Unite, o altă mare dezamăgire. Secolul al XX-lea îl putem numi secolul speranţelor şi al dezamăgirilor, cu multe organizaţii economice şi militare transcontinentale sau continentale, toate constituite cu un scop nobil de întrajutorare şi de apărare. În anii de după cel de Al Doilea Război Mondial, au avut loc manifestări pentru o Europă unită, convocându-se congrese la Montreux, în anul 1947 şi la Haga, în anul 1949, unde un rol important l-a avut şi Grigore Gafencu. S-a ajuns în cele din urmă, trecându-se prin mai multe etape, la constituirea Uniunii Europene.  
    Curios este faptul că un rol important l-au avut Franţa şi Germania: s-au unit  economic împotriva URSS şi SUA, dar şi împotriva Marii Britanii, iar Marea Britanie a susţinut reunificarea Germaniei, numai ca să nu crească puterea Franţei. Acum, englezilor nu le mai convine că în U.E a devenit hegemon Germania şi a hotărât părăsirea U.E. Nu a fost ţară fondatoare a Pieţei Comune, a intrat mai târziu, are o mare piaţă de desfacere în Commonwealth. De ce i-ar trebui Marii Britanii U.E.? A luat destule fonduri, nu a renunţat la moneda naţională şi englezii cu capul pe umăr nu au de gând să joace, precum cântă Angelica. De asemenea, nu au niciun gând să dea U.E. mai mult de cât cred ei că trebuie să dea.
   Pe curând,
   Earnest


160 DE ANI DE LA MICA UNIRE

         ,,Dacă puterea se uneşte cu dreptatea, ce poate fi mai presus de această unire?"( Eschil)

  De ce am ales un citat din Eschil, pentru Unirea Mică? Pentru că, astăzi, unii istorici asociază Puterea cu Dictatura şi pe Alexandru Ioan Cuza cu Dictatura. Sunt acei istorici, care-l pun în umbră pe Cuza, în favoarea lui Carol I, care sunt prin excelenţă adepţii monarhiei străine, filogermani şi care ne învaţă că am mitizat istoria. Oare,  în care ţară din această lume nu se mitizează istoria, nu se elogiază personalităţile , eroii,  pentru a cultiva patriotismul şi demnitatea naţională? 
   Lăsând la o parte disputele, privind cât şi de ce trebuie să mitizăm istoria, să vedem cât de reale sunt afirmaţiile referitoare la autoritatea excesivă  pe care a avut-o Cuza.
   În primul rând, au devenit literă de lege zicerile lu M. Kogălniceanu, în februarie 1863 : ,,Unirea, Naţiunea a făcut-o!". Da, Unirea a fost înfăptuită de reprezentanţii poporului, sub presiunea poporului adunat pe Dealul Mitropoliei, prin dubla alegere a lui Cuza, la 24 ianuarie 1859, profitând de o scăpare a prevederilor Puterilor, în Convenţia de la Paris, art. 3. Dar Unirea reală a fost înfăptuită de Cuza , Kogălniceanu, prin reformele date. Când Kogălniceanu a făcut această afirmaţie, aveau loc dezbaterile pentru reforma agrară, începute încă din anul 1862, între conservatori şi liberali. Deci, nu mai avem ce comenta.
   În al doilea rând, Cuza avea nevoie de puteri depline, pentru a înfăptui reformele, pentru că se ştie că erau mulţi, care se opuneau acestora, considerându-le prea radicale. Însă, puterea pe care o avea Cuza prin Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris nu era cu nimic mai mare decât puterea pe care o avea Carol I, prin Constituţia din 1866. Dau câteva exemple: în ambele constituţii, puterea legislativă era exercitată în mod colectiv de Domnitor şi de Parlament. Ce avea în plus Cuza? Dreptul de veto. Dar îl are şi Preşedintele S.U.A, stat considerat cel mai democratic . Ce drepturi avea în plus, Carol I? De a amâna Adunările, dar nu mai mult de o lună, de a dizolva Parlamentul ( Cuza putea dizolva doar Corpul Ponderator), de a-i acuza pe miniştri şi de a-i trimite în faţă Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, de a numi şi revoca miniştrii, ceea ce i-a permis, ca în primii 5 ani de domnie să schimbe 10 guverne. Una peste alta, ambii domnitori aveau destule puteri. Şi să nu uităm nici de sistemul rotativei guvernamentale , introdus de Carol I, în anul 1895 şi care a durat până la intrarea României în Primul Război Mondial, prin care se roteau la guvernare, la 4 ani,  cele două partide politice, indiferent de rezultatul alegerilor.
  În al treilea rând, datorită puterii pe care o avea Cuza, acesta a reuşit să dea reforme, de pe poziţiile liberalismului moderat, cu caracter naţional, cuprinzând toate domeniile vieţii din România: învăţământ, cultură, religie, fiscalitate, legislativ, electoral, agrar, administrativ, militar, de organizarea unor instituţii, cum ar fi Inspecţia de Stat în Construcţie, Corpul Inginerilor Civili, Serviciul de Statistică, Camerele de Comerţ etc.. Nu a fost domeniu, care să nu fi fost reformat de Cuza: a dat legi care priveau calitatea , a creat un sistem unic de măsurare, un nou regim de navigaţie a început construcţia primei căi ferate Giurgiu-Bucureşti etc..
  Astfel , Cuza a fost cel care a continuat reformele începute timid de domnii pământeni, după 1821, deschizând drumul spre modernism, îndeplinindu-şi misiunea de a da legi noi, la ţară nouă. Cuza îşi merită locul în rândul celor mai mari oameni politici români, cu o viziune modernă de organizare a statului şi a ţării. În acea perioadă, unde mentalităţile feudale erau dominante, nu putea să-şi pună în aplicare programul, decât prin instituirea unui regim autoritar. Spre deosebire de Carol II, dictatura sa nu a fost în folosul său, ci în folosul poporului care l-a ales, pentru care a făcut dreptate. A fost incomod chiar şi pentru liberalul Brătianu, pe de o parte că era moldovean şi pentru că îşi avea rădăcinile în vechile familii boireşti moldovene ( Costineştii) şi în familiile domnitoare ( Muşatinii şi Movileştii), iar pe de altă parte, pentru  că era filofrancez, în timp ce Brătianu era filogerman. Monstruoasa coaliţie nu a fost creată  pentru binele ţării, ci doar pentru a-l înlătura pe Cuza şi pentru a aduce un principe străin german!
   După 160 de ani de zbateri, am ajuns în aceeaşi situaţie!
   Pe curând,
   Earnest


miercuri, 9 ianuarie 2019

SFINȚI IERARHI ERUDIȚI ROMÂNI (V). MITROPOLITUL MOLDOVEI TEODOSIE II (?-1694)



 Pe 5 februarie, vom intra în Anul Porcului sau Mistrețului, conform calendarului chinezesc, an considerat al răzbunărilor. De aceea, m-am oprit asupra  Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie, Mitropolitul  Moldovei între anii 1674 și 1675, victimă a răzbunării crunte a unuia dintre cei mai odioși domnitori ai Moldovei, Dumitrașcu Cantacuzino. Sfântul Mucenic Teodosie a fost canonizat în ziua de 5 octombrie 2003, printr-o slujba oficiată în incinta așezământului monahal de la Mănăstirea Brazi, județul Vrancea, fiind prăzmuit pe 22 septembrie, dată considerată a fi ziua trecerii sale în cele veșnice. Deși nu s-a păstrat nimic scris de către  Sfântul Mucenic Teodosie, îl consider un erudit, prin faptele sale, care dovedesc că avea o înaltă pregătire teologică, istorică și diplomatică, înțelegând  bine și judecând cu înțelepciune politicile expansioniste ale Puterilor, misiunea Moldovei și nemernicia lui Dumitrașcu Cantacuzino, ceea ce i-a atras ura și răzbunarea acestuia. Sunt puține exemple în istoria noastră, când cele două instituții ale menținerii românismului, Domnia și Biserica , nu au colaborat: Dumitrașcu Cantauzino a surghiunuit doi mitropoliți ai Moldovei și anume, pe Dosoftei și pe Teodosie II
  Despre vremurile în care a trăit Sfântul Mucenic Teodosie aflăm din cronica lui Neculce, iar despre viața sa ne relatează Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești, care a fost de față la descoperirea moaștelor sfântului, la Mănăstirea Brazi.
Racla cu Moaștele Sfântului Ierarh Teodosie, de la  Mănăstirea Brazi
 Sfântul Mucenic Teodosie a fost născut în județul Vrancea și a învățat în școlile mănăstirești din Țara de Jos a Moldovei. Documentele îl pomenesc egumen al Mănăstirii Bogdana din județul Bacău, Episcop al Rădăuților în anul 1670 și al Romanului în anul 1671 ( în vremea lui Ștefan Petriceicu, domnitor, care i-a trădat pe turci, sprijinându-i pe polonezi în bătălia de la Hotin, susținut fiind de Mitropolitul Dosoftei). În anul 1674, Sfântul Mucenic Teodosie este pus Mitropolit al Moldovei de domnitorul Dumitrașcu Cantacuzino, care l-a alungat din tron pe domnitorul Ștefan Petriceicu, care se refugiază  în Polonia, împreună cu Mitropolitul Dosoftei. Dumitrașcu a sperat ca noul mitropolit să-l sprijine în politica sa. Neculce ne relatează că domnitorul era supus turcilor și că a  distrus , la porunca acestora, aproape în totalitate zidurile cetăţilor Suceava, Neamţ şi Hotin.( și când ne gândim că Soliman Magnificul nu a reușit să distrugă cetatea de neînvins a Europei, Suceava, și a distrus-o un domnitor hapsân și avid de putere!). În vremea acestui domnitor, a fost mare foamete, datorată deselor incursiuni de pradă ale tătarilor și birului mare. Neculce ne relatează că oamenii mureau de foamete pe ulițele satelor și cadavrele erau mâncate de lupi. Văzând această urgie, Mitropolitul Teodosie II i-a cerut domnitorului să înceteze asuprirea poporului și să-i alunge pe păgâni, dincolo de hotare. Înfuriat, Dumitrașcu îl silește să părăsească scaunul mitropolitan și-l pune sub pază la Mănăstirea Sfântul Sava din Iași, unde va sta până îl eliberează Mitropolitul Dosoftei, revenit odată cu Ștefan Petriceicu. Însă răzbunarea lui Dumitrașcu nu s-a oprit: în anul 1688, niște greci, puși la cale de rudele acestuia, l-au răpit pe Sfântul Mucenic Teodosie , ducându-l în Țara Românească, unde, timp de 10 săptămâni, a fost închis și supus la chinuri, fiind cercetat, pentru pricini închipuite. Scăpat cu viață, revine în Vrancea unde a refăcut Mănăstirea Brazi  și a ridicat alte schituri , două dintre le existând până în zilele noastre: Mușinoaele și Trotușanu.
În toamna anului 1694, pe când se afla la Mănăstirea Brazi, a avut loc o altă expediție de pradă a tătarilor asupra Moldovei, care au ars și au jefuit numeroase locașuri sfinte , printre care și această sfântă mănăstire. Aici, Sfântul Mucenic Teodosie, după chinuri groaznice, a suferit moarte martirică prin decapitare, deoarece a refuzat să predea averea mănăstirii năvălitorilor tătari.
 Despre viața acestui sfânt ierarh veți afla mai multe, dacă veți vizita Mănăstirea Brazi, aflată pe teritoriul orașului Panciu. La această mănăstire, Gala Galaction a tradus Biblia și în apropierea vechiului schit, de pe vremea lui Ștefan cel Mare,care nu se mai păstrează, se află mormântul lui Ion Slavici.
Pe curând,
Earnest