EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (LXII).CĂTĂLIN PAVEL, ARHEOLOGIA IUBIRII

Cătălin Pavel
n. 1976, București

 ,,Aș vrea aici să pot reformula postulatul lui Baudrilard astfel: dacă putem găsi fie și numai o urmă a iubirii, înseamnă că iubirea a supraviețuit întreagă."

( Cătălin Pavel, ,,Arheologia iubirii")

  Cătălin Pavel este arheolog ( a absolvit Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, în anul 1999, și Facultatea de Istorie, în anul 2002 , la Universitatea București, masterul în Istoria Antică și a obținut, în anul 2010, doctoratul în arheologie) și scriitor ( scrie proză și poezie). A lucrat pe diferite șantiere arheologice din România, Germania, Anglia, Franța, Maroc, Turcia ( Milet, Troia, Gordon).

  Este autor al lucrării academice ,, Describing and Interpreting the Past" și coautor la ,, Dicționarul de Mitologie Greco-Romană", apărut la Editura Corint, 2011. Din anul 2016, ține rubrica de arheologie din ,,Dilema Veche".

    Întrebat de un reporter, care este femeia din mitologie pe care o admiră cel mai mult, Cătălin Pavel a ,,pendulat" între Penelopa și Medeea.

   Cartea ,, Arheologia iubirii De la Neanderthal la Taj Mahal" a apărut la Editura Humanitas, București, 2019. Deși cartea lui Cătălin Pavel este o lucrare de specialitate ( autorul a consultat o bogată bibliografie) ea este adresată tuturor celor care vor să cunoască dragostea de cuplu de la  Omul de Neanderthal  la Homo Sapiens. Lucrarea nu are aparat critic, ci doar bibliografia studiată, la sfârșitul fiecărui capitol, ceea ce face lectura ușoară, pentru cei care nu au o pregătire de specialitate.

    Cătălin Pavel ne convinge, prin studiul materialului arheologic din peșteri, morminte, locuințe,  din inscripții, graffiti, pictură murală și cea de pe vase, din sculptură, din scrierile mitologice, papirusuri la care se adaugă analizele de ADN, că dintotdeauna a existat dragoste în relațiile de cuplu, dar și multă pornografie (  cum reiese din picturile de pe unele vase grecești, din picturile murale din Pompei sau  din inscripțiile de pe pereții lupanarelor și locuințelor, chiar și din arhitectură), gelozie (  din blestemele de pe papirusurile egiptene, din răzbunările din mitologia greacă reprezentate deseori pe pictura de pe vasele de ceramică), fidelitate ( din scrisori, talismane), teamă de a fi înșelat sau părăsit ( mai frecventă este această teamă la bărbați, care poartă talismane dar și formule de blesteme). Autorul ne prezintă cupluri celebre de eroi și de zei dar și din viața  reală ( iubirea Artemisiei pentru Mausol, a lui  Shah Jahan pentru Mumtaz, iubirile arheologei  Gertruda Bell sau iubirea Agathei Cristie pentru soțul ei, arheologul Mallowan , cât și contribuția acesteia la restaurarea materialelor arheologice de la Nimrud). De asemenea, autorul ne arată cât de mult au fost influențați de arta erotică antică, pictorii Picasso și Chirico și cum a oscilat Freud între literatură și arheologie.
    Merită să citiți această carte, care poate fi un bun ghid când vizitați unele muzee, ajutându-vă să priviți din alt punct de vedere o pictură antică sau o sculptură ori Forul lui Caesar și Forul lui Augustus.
     De asemenea, veți constata că nimic nu s-a schimbat de-a lungul istoriei. Urmașii noștri, peste câteva mii de ani, se vor întreba câtă iubire sau cât instinct ori pornografie exista în epoca noastră,  când vor viziona filmele din zilele noastre, când vor citi literatura actuală ori când vor analiza operele de artă plastică.
    Lectură plăcută!
    Pe curând,
    Earnest

200 DE ANI DE LA NAȘTEREA DOMNITORULUI ALEXANDRU IOAN CUZA

20 martie 1820, Bârlad
15 mai 1873, Heidelberg

 ,,Unirea e singura stare politică ce putea să asigure viitorul nostru şi să  ne  permită a da   ţării  organizarea ce o aştepta  de atât  de mult timp".

(Alexandru Ioan Cuza, 24 ianuarie, 1859)

Pe 20 martie se împlinesc 200 de ani de la nașterea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite, care prin reformele sale a desăvârșit unirea înfăptuită prin dubla sa alegere: la Iași pe 5 ianuarie 1959 și la București pe 24 ianuarie 1859.

În drumul său spre București, domnitorul a poposit la Bacău, găzduit fiind de rudele sale, familia Docan,  în casa cunoscută astăzi sub denumirea Casa Rafailă, de strada Cuza Vodă, care a fost incendiată în această iarnă. Din păcate, clădirea este părăsită, deși se află pe lista monumentelor și , probabil, va avea soarta casei lui V. Alecsandri.

În comuna Răchitoasa, în beciul mănăstirii, domnitorul a fost închis fie intenţionat de către călugării greci ca o răzbunare pentru reformele religioase, fie pentru că nu l-au recunoscut atunci cănd acesta a dorit să afle mai multe lucruri despre stareţul grec.

În această postare, nu voi relata despre domnia lui Cuza, ci vă voi prezenta câteva aspecte, mai puțin cunoscute, despre strămoșii săi și despre dânsul.

Doi stră-străbunici ai domnitorului au fost condamnați la moarte. Spătarul Cuza a fost condamnat de domnitorul Mihai Racoviță, în anul 1717, la moarte prin spâzurătoare, pentru uneltire. Execuția a avut loc la Iași, fiind spânzurat de furca scrânciobului din curtea domnească. Nepotul acestuia, Ioniță Cuza, a fost condamnat de domnitorul Constantin Moruzzi, în anul 1778, la moarte prin decapitare, pentru faptul că s-a împotrivit fărădelegilor cotropitorilor (era perioada când pe teritoriul Principatelor se desfășurau  războaiele ruso-austro-turce).

Tatăl lui Alexandru Ioan Cuza, ispravnicul  și apoi postelnicul Ioan Cuza, a fost de două ori deputat în Obșteasca Adunare a Moldovei. În anul 1834, când era ispravnic de Fălciu și Galați, a luat măsuri severe de stingere a molimei de ciumă, care a izbucnit pe o corabie din portul Galați. Pentru reușita sa, a primit o mulțumire publică din partea Adunării. 

Unchiul lui Alexandru Ioan Cuza, boierul Grigore Cuza a prezidat adunarea, care a organizat și a elaborat ,,Petițiune-proclamațiune", care va fi citită la 27 martie 1848, la Hotelul Petersburg, din Iași. Printre cei care au conceput programul revoluției pașoptiste din Moldova a fost și viitorul domnitor, alături de colegii săi de școală: Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Matei Millo, Alexandru Mavrocordat. Printre revoluționarii arestați, din porunca domnitorului Sturdza, a fost și Cuza, care a fost închis într-o cazarmă unde a fost supus schingiuirilor, care i-au provocat o rană la un picior. Împreună cu alți tovarăși a fost legat, trântit într-o căruță de poștă și trimis la Galați, de unde urma să fie exilat în Turcia.  La Brăila, a reușit să evadeze, profitând de o furtună, însă fiind rănit la picior, nu a putut merge prea repede și a fost prins de un ofițer. Cuza l-a păcălit pe acesta, spunându-i că vrea să se răzbune pe tovarășii săi, care-l abandonaseră, arătându-i locul unde se ascunseseră aceștia. Ofițerul l-a crezut, l-a ajutat să meargă, iar Cuza l-a condus la clădirea consulatului englez. În fața clădirii, cu exagerată politețe și-a scos pălăria, mulțumindu-i ofițerului  și arătându-i steagul britanic.

Cu pașaport austriac, Cuza a pătruns în Transilvania, a participat la Marea Adunare de pe Câmpia Libertății de la Blaj, din 3 mai 1848, după care, la Brașov a participat la conceperea programului ,,Prințipiile noastre pentru reformarea patrie". De la Brașov, revoluționarii moldoveni au pornit spre Bucovina, unde s-au întâlnit cu revoluționarii exilați aici și au conceput programul ,,Dorințele partidei naționale".

În anul 1857, este trecut, apoi șters și din nou trecut pe listele pentru  adunărilor ad hoc, pentru orașul Galați. El și cu Costachi Negri au obținut un strălucit succes, fiind sărbătoriți ,, cu muzică militară pe uliți".

În aprilie 1859, după ce a semnat decretul de unificare a armatei, îi scria lui Vasile Alecsandri, aflat la Paris, în misiune diplomatică, pentru recunoașterea dublei alegeri a lui Cuza: ,,Ca român, simt necesitatea de a ridica țara mea în ochii națiunilor și în propria mea stimă; ca domnitor, sunt convins de necesitatea de a acționa cu vigoare și decis să folosesc cât demult evenimentele care se pregătesc pentru fericirea și independența poporului...Poporul are încredere în mine și are dreptate, căci îmi voi face datoria de domnitor și de om până la capăt. A trăi respectat sau a muri regretat, iată, dragul meu Alecsandri, deviza mea și de asemenea ambiția mea".

Aflat în vizită la sultanul Abdul Medjid, în septembrie-octombrie 1860, ambasadorul englez pe lângă Poartă scria la Londra că domnitorul român  ,,este un om care iese din comun, înzestrat cu o inteligență care pare a fi în stare să progreseze de pe urma răspunderii și a experienței". 

Mărășești
,Bustul lui Al.I.Cuza
1908, sculptor Th. Vidali

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a murit de o boală de inimă, la 15 mai 1873, la Heidelberg, unde se afla în exil. A fost adus la Ruginoasa cu un tren mortuar, care a sosit în gara Ițcani în dimineața zilei de 27 mai 1873. Se dăduseră ordine secrete de a nu se trage clopotele prin satele pe unde avea să treacă trenul mortuar și se luaseră măsuri severe pentru a împiedica participarea țăranilor la marea adunare de doliu. În acele zile, țăranii au fost puși la prașilă în toate părțile, sub strictă supraveghere. La Dorohoi, câțiva cetățeni de nădejde au fost închiși mai multe ore, dându-le drumul, după ce s-au angajat că nu vor participa la înmormântare. Cu toate aceste măsuri, salve de tunuri îi anunțară sosirea, iar țărani și militari au făcut necontenit de gardă la biserică, până pe 29 mai.  Constantin Bacalbașa aprecia că la Ruginoasa au fost în acele zile peste 30.000 de oameni, din toate colțurile țării, din diferite categorii sociale. Tricolorul ce-i acoperea sicriul (aflat acum la Muzeul Militar) avea scris pe el toate faptele sale. Epitaful de pe piatra mormântului a fost scris de Vasile Alecsandri. 

Iași
Monumentul Al.I.Cuza
1912, sculptor R.Romanelli

Primul monument ridicat lui Alexandru Ioan Cuza este bustul domnitorului de la Mărășești. Bustul a fost realizat de sculptorul Temistocle Vidali din Ploiesti, pe frontispiciu dăltuindu-se următoarea inscripție: „Lui Vodă-Cuza. Primul Domn al românilor și părintele poporului.Țărănimea din județul Putna. Recunoștința eternă. Unirea Principatelor. Secularizarea averilor mănăstirești. Împroprietarirea clăcașilor. Chemarea poporului la viața publică”. Se spune că dezvelirea bustului a fost făcută de însăși doamna Elena Cuza. S-a tras o șină de cale ferată, până la monument, pentru trenul din vagonul căruia doamna Elena Cuza și-a făcut datoria. După un an, aceasta a trecut în cele veșnice.

Al doilea monument  în cinstea domnitorului a fost ridicat la Iași, prin subscripție publică, din inițiativa unui comitet cuprinzând, printre cei 40 de membrii, pe A.D. Xenopol, Petre Poni. Monumentul a fost realizat de sculptorul italian Rafaello Romanelli și a fost dezvelit la 27 mai 1912. Trei zile a durat la Iași sărbătorirea lui Cuza ,,Era greu pământul de atâta norod'- spunea Mihail Sadoveanu.

Istoria românilor, scrisă după 1989, minimalizează personalitatea domnitorului, după cum o face cu toți marii noștri români, ceea ce a contribuit la pierderea demnității naționale a tinerei generații, care nu știe la ce valori românești să se raporteze.

Pe curând,

Earnest

E BINE DE ȘTIUT (II). EPIDEMIILE

Podul Calicilor, Rahova
București

,, Și după cum bolnavii de friguri, în dorința lor de a scăpa de fierbințeală, se aruncau adesea în apă rece, ușurându-și boala pentru scurtă vreme, dar mai apoi își aprind și mai amarnic flacăra, tot așa și cei cu conștiința rea: boală cumplită și de nevindecat; s-a năpustit  cu o mai mare grozăvie decât orice ciumă; s-a năpustit o nelegiure nouă de neputință de suferit; sunt călcate în picioare nu numai legile scrise ci și legile firii"

 ( Sfântul Ioan Gură de Aur) 

     Acum vreo două săptămâni, profesorul de istorie Mihai Manea (coautor cu Doru Dumitrescu la dicționarul enciclopedic ,,Personaje și personalități ale istoriei") a fost invitat la emisiunea ,,Voi cu Voicu", ca să ne povestească despre epidemii. Domnia sa a făcut niște erori ( probabil nu a consultat cele mai bune surse istorice) și de aceea, m-am gândit să vă relatez câteva informații referitoare la acest subiect. Cu profesorul Manea, am avut adesea discuții contradictorii, convingându-mă că nu acceptă alte puncte de vedere, fiind întotdeauna convins că sursele istorice pe care el le-a consultat sunt cele mai bune.

    În ceea ce privește epidemiile, am constatat, că de-a lungul istoriei, din Antichitate până în prezent, acestea nu au pornit niciodată din spațiul nostru, după cum niciun drog nu a fost făcut de noi, pentru prima dată. Însă strămoșii noștri și noi am fost și suntem victimele epidemiilor ( mai nou și ale drogurilor) aduse de unii din Orient, de alții din Occident. 

   Două dintre cele mai cumplite epidemii ale istoriei, lepra și ciuma au cuprins Evul Mediu și teritoriul românesc. Ambele epidemii au apărut în Antichitate, în Asia, iar izvoarele istorice și Biblia ne spun că acestea au fost date oamenilor de Divinitate, ca pedeapsă pentru păcatele oamenilor, având rădăcini în însuși răul pe care oamenii îl făceau. De fapt, în limbajul românesc există două sintagme care se referă la cei bolnavi: ,,este un păcătos "( adică un nenorocit de boală) și ,,calicit de boală" ( adică sărăcit de sănătate).

   Astfel, aflăm din Biblie și din  izvoarele egiptene  că puterea lui Faraon a fost înfrântă de puterea lui Dumnezeu, care a lovit Egiptul cu zece urgii/plăgi, din care urgia a șasea a fost o boală cumplită, transmisă de muștele care se înmulțiseră în urma urgiilor anterioare. Este vorba de antraxul de piele, care se manifesta sub forma unor bășici fierbinți. Multe boli au fost provocate de Ra nemulțumit de faptul că egiptenii au înlocuit cultul său cu al lui Amon. Acesta nu este singurul zeu, care trimite molime asupra omenirii.

    Dacă bolile erau date de Divinitate, vindecarea se obținea prin rugăciuni, smerenie și recunoașterea fărădelegilor. Să ne amintim că Moise a fost vindecat, prin intervenția lui Dumnezeu, dintr-o boală asociată cu neascultarea sa în legătură cu tăierea împrejur a fiului său, că vindecarea Mariei și a lui Neaman Sirianul s-a făcut prin Elisei. Să nu uităm nici vindecările miraculoase din Evanghelii înfăptuite de Iisus Hristos sau de Luca.

    Lepra este o boală contagioasă, care a apărut în India ( după unii autori, în Africa), răspândindu-se în Antichitate în Orientul Apropiat, ajungând la Roma în vremea lui Cicero. Biblia ne relatează despre această boală și tot aici se vorbește pentru prima oară despre izolarea celor bolnavi, pentru a opri răspândirea tuturor bolilor. Originea cuvântului carantină este de la practicarea evreilor de a separa pacienții cu anumite boli de restul taberei, așezărilor, timp de 40 de zile, regulă pe care italienii au adoptat-o de la evrei, în secolul al XIV-lea. Excrementele celor infectați erau arse, pentru ca bolile să nu se răspândească. În teritoriul românesc, lepra s-a răspândit în Evul Mediu, leproșii fiind izolați în cartierul calicilor, a bolnavilor. Exista în București un astfel de cartier și Podul Calicilor, în actualul cartier Rahova. În Iași, era  breasla calicilor, care-i susținea pe cei bolnavi și Biserica Calicilor. pe ruinele căreia s-a ridicat, în secolul al XIX-lea, Biserica Banu. De menționat este că Biserica Calicilor era singura  care ținea slujbele doar în limba română, dându-le posibilitatea celor caliciți de boală să  înțeleagă slujbele și să se roage, pentru vindecare.

   Ciuma este o altă molimă menționată în Biblie. Filistinii din Asdod, care au capturat chivotul, au fost loviți de Domnul cu ,,bube la șezut" ( în ebraică , ,,opalîm", ,,a se umfla", ,,a bășica", de unde numele muntelui Ofel din Ierusalim, conform unor lingviști). După șapte luni, chivotul a fost trimis în Israel cu cinci modele de bube turnate din aur și cu cinci rozătoare tot din aur. Prin aceste obiecte, ni se transmite indirect că această boală era răspândită de rozătoare, purtătoare de purici și păduchi, care au celebra bacterie care provoacă ciuma. O altă epidemie de ciumă relatată în Biblie este cea care a ucis 70 de persoane în Bet-Semeș, pentru că acestea ,,s-au uitat în chivotul Domnului" sau cea din vremea lui David ( sec. X î.e.n.), când au murit 70.000 de israeliți, după ce acesta a făcut numărătoarea poporului său ori cea din  Asiria, din vremea lui Șanherib ( sec.VIII î.e.n), când au murit 185.000 de oameni.

     În Europa, ciuma ajuns în Grecia în sec. V î.e.n., iar la Constantinopol, în vremea lui Iustinian ( sec. VI). Pe teritoriul fostei Dacii, ciuma a fost adusă de Atila în anul 451.“Ciuma lui Atila” a bântuit Dacia o mie de ani, conform istoricilor, accentuându-se în perioada marii invazii a tătarilor din anul 1241. Mai târziu, cruciații au răspândit deopotrivă lepra și ciuma în spațiul românesc. Știm că Iancu de Hunedoara a murit de ciumă, în tabara de la Zenum, în anul 1456. Între anii 1600 și 1837, în Țările Române au fost 21 de mari epidemii de ciumă, datorate  deselor războaie purtate pe teritoriul țării noastre, în special, în perioada fanariotă. 

  Trebuie să reținem  măsurile luate pentru a împiedica răspândirea ciumei izbucnite la Sibiu, când trupele lui Gh. Rakocsi au atacat orașul. Între anii 1660 și 1664  au fost următoarele remedii epidemiologice: ,,se închid graniţele, interzicerea corespondenţei, schimburilor comerciale, locuitorii nu părăsesc oraşele, străinii sunt supravegheaţi atent, incinerarea deseurilor. Remedii populare pentru vindecare: cataplasme din făină cu miere, oţet, cărbune, incizia pustulelor, pansare, cicatrizante. Scrisorile şi monedele sunt stropite cu oţet, la răspântii ard focuri purificatoare, casele sunt dezinfectate cu parfumuri şi pucioasă, locuitorii oraşelor umblă pe stradă cu o mască în formă de cap de pasăre, având ciocul umplut cu plante aromate".

    Textele scrise cu roșu reprezintă punctele de vedere diferite de cele expuse de profesorul Manea, pe care eu le-am considerat erori.

    Din toate cele expuse aici, ar trebui să reținem un fapt: răul vine din noi, care ne distruge aura, permițând astfel pătrunderea răului din afară. Așadar, mai multă toleranță, bunătate, empatie pentru cei care sunt mai necăjiți ca noi și mai ales mai multă credință!

Pe curând,

Earnest

ROMÂNII DE DINCOLO DE FRONTIERĂ (VIII). ROMÂNII DIN TIMOCUL SÂRBESC

,,Cititorul neavizat trebuie să cunoască acest teren minat din dreapta Dunării (Timocul Sârbesc), pe care sârbii s-au făcut stăpâni la anul 1690 printr-o colonizare forţată și pe care sârbii îl numesc  „Siberia sârbească".

Români din Timocul sârbesc

 Dificultăţi în studierea şi adunarea folclorului din acest spaţiu blestemat au avut toţi cercetătorii şi folcloriştii care s-au aventurat în acest spaţiu.Primul   a fost Emil Picot (1889), fost consul al Franţei la Timişoara; a urmat Gustav Weigand (Leipzig – 1900), care a fost arestat fiind surprins că vorbea limba   română cu poporul autohton român din Timoc; M. Blok (1940) etnolog german care, studiindu-i pe românii timoceni şi-a întocmit şi o hartă etnografică, a fost arestat în 1940. Profesorii universitari din Bucureşti: Gheorghe Vâlsan şi etnologul G. Giuglea în 1912 au întreprins cu studenţii de la Universitatea din Bucureşti o cercetare a folclorului la românii din Timoc, ţinutul Cladova, pe care localnicii o numesc Chia, deoarece configuraţia solului este ca o cheie. Atât profesorii cât şi studenţii români au fost împiedicaţi de jandarmii sârbi să facă cercetări ştiinţifice în această zonă, pe care ei o socotesc un spaţiu strategic al slavismului de miazăzi. Şi ei au fost arestaţi şi alungaţi în România. Prin anii 1960, în timp ce se afla în construcţii hidrocentrala Porţile de Fier I, se puteau organiza cercetări şi studii istorice, folclorice, etnografice etc. atât la românii din Timoc cât şi la sârbii în Banatul românesc. Renumita folcloristă şi etnolog Emilia Comişel şi colega sa Ghizela Suliţeanu îmi spuneau că erau urmărite ziua să nu facă cercetări printre românii timoceni, de aceea toate cercetările pe  care le-au făcut au avut loc în timpul nopţii la lampă, când autorităţile iugoslave nu erau prezente".(Cristea Sandu-Timoc)

Timocul Sârbesc ( Banatul Sârbesc)

   

  Despre românii din Timocul Bulgăresc, am vorbit în alt articol . Timocul Sârbesc este cunoscut și cu denumirea de Banatul Sârbesc. Din suprafaţa totală a Banatului de 28.526 kmp, aproximativ o treime (9.276 kmp) aparţine Serbiei. Pe acest teritoriu, pe lângă populaţia sârbească majoritară, au trăit dintotdeauna şi români, precum şi alte naţionalităţi. În total, românii au locuit şi mai locuiesc în 42 de aşezări din Banatul Sârbesc, în special la sate, însă şi în oraşele învecinate, în număr de 35.330 de persoane (5.9%, conform recensământului din anul 2011). În Serbia, o altă comunitatea românească trăiește în Voievodina.

Biserica fostei Mănăstiri Coroglași,
1396

   În Antichitate, acest teritoriu a fost ocupat de triburile tribalilor, triburi tracice, conform informațiilor istoricilor antici Strabon și Diodor din Sicilia, Tribalii au fost cuceriți de Burebista și au intrat în granițele Daciei. Traian a inclus acest teritoriu în provincia Moesia Superior, iar Aurelian, după retragerea din Dacia, în anul 273 a numit această provincie Dacia Ripensis. Românii din acest spațiu s-au format în urma procesului de romanizare a triburilor de origine geto-dacică, care a avut loc în Moesia Superior și în Dacia Ripensis. Acestui proces de romanizare au fost supuse toate triburile tracice, dar interesant este faptul, că, odată cu venirea slavilor, majoritatea locuitorilor de la sud de Dunăre au fost slavizați, mai puțin cei care vor rămâne romanici ca vlahii, vlasii, aromânii, meglenoromânii, istrienii, adică actualii români sud-dunăreni Românii din cele două Timocuri sunt cunoscuți cu numele de vlahi sau vlasi, ei contribuind la formarea primelor state feudale sud-dunărene;: Țaratul Româno-Bulgar și Sebia. Astfel, Ștefan Uroș IV Dușan (1308-1355),  regele Serbiei,  are ca titulatură "Imperator Raxie et Romanie, dispotus Larte et Blahie comes" , iar pe steagul său se află și simbolul steagului tribalilor, mistrețul.

   După bătălia de la Rovine, Mircea cel Bătrîn a făcut o incursiune la sud de Dunăre, dând o ultimă bătălie cu turcii. Pentru cinstirea creștinilor căzuți și a lui Marko Kralievici  ( conducătorul sârbilor, jumătate român după mamă și văr bun cu Mircea cel Bătrân) , domnitorul a ridicat o biserică în stil bizantin, la  Coroglași, devenită în Evul Mediu o mănăstire puternică a românilor din acest spațiu. 

   În perioada stăpânirii otomane, acest Timocul Sârbesc a intrat în componența sangeacului de Vidin, dar, ca și românilor din Albania, turcii le-au acordat privilegii românilor din Timoc, ei trăind într-o unitate administrativă comună care se numea „Provincia Morava-Lom“ și care era situată pe o mare parte a teritoriului vechii provincii Moesia Superior si pe teritoriul Daciei Ripensis, având conducători proprii. Persecuția românilor și procesul de slavizare al lor a început, după eliberarea Serbiei și refacerea statului Serbia. Tocmai  Miloș Obrenovici, cu înrudiri românești inițiază imediat un program agresiv de asimilare forțată a românilor din Timoc. Dascălii români sunt înlocuiți de alții sârbi, care nu vorbeau româna. Toți locuitorii au fost forțați să-și modifice numele adăugând terminația "-ici, -ovici sau -evici". Procesul de asimilare forțată a românilor din Timoc a durat zeci de ani, și a crescut în intensitate și complexitate ( sunt relevante relatările lui Cristea Sandu -Timoc, din care am selectat un fragment, prezentat mai sus.) De asemenea, preoții români erau obligați să afișeze prenume sârbești, pe ușile bisericii, din care trebuiau să aleagă românii, la botezarea copiilor.

    Am văzut de curând un interviu la Trinitas TV acordat de protopopul Boian Alexandrovici al Daciei Ripensis din Timoc și Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române ”Dacia Felix", relatându-ne piedicile care i s-au pus de autoritățile sârbești la ridicare Mănăstirii Malainița cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail și Gavril”  Aceasta este este primul locaș de cult ortodox din Serbia, cu slujire în limba română. Am înțeles din relatările preotului Boian Alexandrovici, că, deși există un acord între BOR și Serbia și Biserica Ortodoxă Sârbească, privind oficierea slujbelor în bisericile românești în limba română, cât și protocolul româno-sârb semnat la Bruxelles, cu privire la drepturile minorităților în conformitate cu standardele europene și obținerea de către Republica Serbia a statutului de candidat la aderarea în Uniunea Europeană, acestea nu sunt puse în aplicare. 

   În ultimii ani, profesorii de limba română din acest teritoriu beneficiază de cursuri de formare în România și de curând funcționează și o televiziune în limba română.

Pe curând,

Earnest