marți, 29 martie 2016

EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (XIII): SVETLANA ALEKSIEVICH, "DEZASTRUL DE LA CERNOBÎL"

Svetlana Aleksievich, n.31 mai, 1948
  "Deschidem paginile sfinte. Relevația lui Ioan Teologul: " Și a căzut din cer o stea mare, ce ardea ca o făclie și a căzut pe o treime a râurilor și a resurselor de apă. Numele acestei stele este "pelin" și o treime a apelor s-a făcut pelin și mulți oameni au murit din cauza apelor, pentru că ele s-au făcut amare."(...) Pelin în ucraineană este cernobîl. În cuvinte ni se dă un semn. Dar omul e agitat. E vanitos. Și mic "
 (Svetlana Aleksievich,"Dezastrul de la Cernobîl ")

Anul acesta, pe 26 aprilie, se împlinesc 30 de ani de la teribilul accident de la Cernobîl, în urma exploziilor de la cel de al patrulea bloc energetic al centralei atomoelectrice. După Cernobîl, Belorusia a pierdut 485 de sate și cătune, dintre care 70 au fost îngropate pentru eternitate. În cel de Al Doilea Război Mondial, germani fasciști au distrus 619 sate împreună cu locuitorii lor. Cu toate acestea, belorușii consideră dezastrul de la Cernobîl mai cumplit decât războiul, pentru că din cei 50.000.000 Ci de radionuclezi aruncați în atmosferă, 70% au căzut în Belorusia. Ca urmare a influenței permanente a dozelor de radiații, anual în Belorusia crește numărul înbolnăvirii de cancer, de copii înapoiați mintal, cu tulburări nervoase și cu mutații genetice.
 Despre toate aceste ne relatează Svetlana Aleksievich ( laureată a Premiului Nobel pentru Literatură 2015 „pentru scrierile ei polifonice, memorial al suferinței și curajului în epoca noastră”), jurnalistă ornitologă și scriitoare belorusă , născută din tată belorus și mamă ucraineană, în cartea sa " Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor ", apărută în anul 1997, interzisă și astăzi în Belorusia, publicată la noi de Editura Corint, în anul 2015, în traducerea din limba rusă și cu note de Antoaneta Olaru și cu o prefață de Ioan M. Ioniță.
  În această carte, autoarea ne relatează durerea, înstrăinarea, dezrădăcinarea, trădarea, ascunderea adevărului, iubirile pierdute sau interzise ale supraviețuitorilor dezastrului. Cartea este strigătul 
disperat dar în același timp resemnat al martorilor rămași pe loc, pompierilor participanți la stingerea incendiului, aviatorilor, milițienilor, șoferilor cercetași, vânătorilor trimiși să împuște animalele domestice și sălbatice din localitățile evacuate, profesorilor universitari, inginerilor chimiști, laboranților, lichidatorilor, operatorilor de film, regizorilor, soldaților, oamenilor care au trebuit să-și părăsească locuințele, părinților care au copii cu dizabilități, istoricilor, kurzilor refugiați din cauza Războiului Civil din Kurdistan etc. Cartea începe cu " O voce omenească singuratică", relatarea Ludmilei Ignatenko, soția pompierului Vasile Ignatenko, mort la datorie, despre iubire și moarte, fiind concepută în 3 capitole: " Pământul morților", "Apogeul creației ", " Tristețea ne încântă ", cuprinzând monologurile celor citați mai sus, ordonate pe temele capitolelor: dezastrul ecologic și inconștiența celor rămași pe loc și a celor care s-au întors , a refugiaților kurzi care s-au stabilit în casele evacuate, ale hoților care au devastat locuințele părăsite, vânzând în piețe obiecte și alimente radiate, drama familiilor care nu pot să aibă copii de teamă că aceștia se vor naște anormali, despre salvarea durerii prin moarte. În monologurile lor, personajele reale ( unele dintre ele au cerut să nu li se dea numele, pentru că au semnat un angajament prin care promiteau că nu vor spune ce au văzut) fac adesea referiri la revelațiile sfinților, la profețiile din Biblie, se apleacă spre religie, se întreabă cine sunt ei acum, după destrămarea URSS, pentru că pe certificatele lor scria la naționalitate sovietici, nu ruși, beloruși, ucraineni, kurzi etc.,iar ei provin din familii mixte. Unii se revoltă împotriva descoperirilor științifice, împotriva puterii malefice a atomului, împotriva savanților care nu au găsit antidotul împotriva radiaților, al dezastrelor produse de descoperirile lor.
  Toate monologurile persoanelor cărora autoarea le-a luat interviu ridică problemele lumii de astăzi. Este o carte care trebuie citită, chiar dacă fiecare monolog ne provoacă durere, dar în același timp ne trezește la realitate!
"Tot ce e viu-pe patru picioare-se uită în pământ. Numai omul stă pe pământ cu picioarele, iar cu mâinele și capul spre cer. Spre rugăciune. Spre Dumnezeu. (...). Dar nici omul de știință, nici inginerul, nici militarul nu recunosc asta. Ei se gândesc: " Nu avem de ce să ne căim. De ce trebuie să mă căiesc și eu?"Așa". ( din " Monololog despre faptele că omul este rafinat numai în rele, dar e simplu și accesibil în cuvintele deloc sofisticate ale iubirii")
Pe curând,
Earnest

vineri, 18 martie 2016

ORAȘE ALE PERSONALITĂȚILOR (VI). ROMAN

Miron Costin (1633-1691)
 
   Când m-am hotărât să scriu despre orașe ale personalităților, m-am gândit să mă opresc la orașe sub 100.000 de locuitori, pentru că orașele mari, datorită populației numeroase, au dat foarte multe personalități. Însă municipiul Roman, ca și Bârladul ori Fălticeniul , deși sunt ora;e mici, au dat țării multe personalități, în toate domeniile, pe care nu-i poți cuprinde pe toți, într-un astfel de articol.
   Romanul este un oraș boieresc, care mai păstrează clădiri monumentale: biserici, case boierești, școli, un oraș curat cu multe flori, cu un parc ( înființat în anul 1906) care se întinde pe 13,3 ha. cu 3 insule, cu un teren de fotbal cu nocturnă și cu Muzeul de Științele Naturii. (mi-am amintit,  că pe vremea când Udrea candida în această circumscripție electorală, un reporter bucureștean spunea despre acest oraș că este un târg din Moldova prăfuit. Stimabilule, ai mințit cu nerușinare! Romanul este un oraș mic, dar nu este prăfuit și aici au fost născuți sau au trăit vremelnic mari oameni de cultură ai acestui neam!)
Melchisedec Ștefănescu (1823-1892)
   Datorită faptului că în Romanul medieval a fost înființată de către Alexandru cel Bun o arhiepiscopie, care a avut și rol de mitropolie a Romanului și a Țării de Jos a Moldovei, au viețuit aici  mulți episcopi erudiți ( o parte dintre ei au ajuns mitropoliți ai Moldovei), care au fost născuți în majoritate în județele Neamț și Vaslui). Îi amintesc pe Episcopul și cronicarul Macarie, numit " învățător al Moldovei",care l-a îndemnat pe Petru Rareș să ridice actuală catedrală episcopală, care a tradus din limba greacă în slavonă, la cererea lui Lăpușneanu și pentru țarul Ivan cel Groaznic, culegerea bizantină de legi "Sintagma... ", pe Episcopul Anastasie Crimca, care a fost și Mitropolit al Moldovei, ctitorul Mănăstirii Dragomirna, talentat miniaturist, întemeietorul Școlii de caligrafi și de miniatură de la Dragomirna, Episcopul și apoi Mitropolitul Dosoftei ( despre care am scris pe acest blog), creatorul limbii literare române odată cu traducerea în versuri a Psaltirii, Episcopul și apoi Mitropolit al Moldovei Veniamin Costache, marele ctitor de școli atât pentru pământeni cât și pentru străini, pentru bogați și săraci ( acestora le acorda burse , impunând preoților o taxă de 4 lei, pentru întreținerea școlilor), autor de cărți dogmatice, egumenii Mănăstirii Precista, Gherasim și Vartolomeu Putneanul, care între anii 1789 și 1797, cu sprijinul Episcopului Veniamin Costache, înființează apoi dezvoltă, în cadrul mănăstirii, un spital numit "Ospitalul Săracilor" ( redeschis în zilele noastre cu ajutorul Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, în vechea clădire construită în stil neoclasic, cu o mare valoare arhitecturală),  Episcopul Melchisedec, renumit istoric , senator, Ministrul Cultelor, susținător al reformelor lui Cuza, al Războiului de Independență, autor de manulale, ocrotitorul orfanilor, profesor și menbru titular al Academiei Române.
  Au fost născuți în Roman, cronicarul Miron Costin, cunoscător al limbilor latină, greacă, rusă, polonă, diplomat (înnobilat de polonezi), primul autor român al unui poem filosofic, " Lumina lumii", 4 mari compozitori : Alexandru Zirra (1883-1946), profesor la Conservatorul din Iași, director al Operei Române din București, creator de opere și poeme simfonice, Mihail Jora (1901-1971),membru titular al Academiei Române, dirijor, Artist al Poporului, creația sa cuprinzând lieduri, balete, muzică de cameră, simfonii, Sergiu Celibidache (1901-1996), cel mai cunoscut dirijor (dirijor al Filarmonicilor din Berlin și Munchen, al Orchestrelor Radio din Stuttgard, Paris, Stokholm), profesor de artă dirijorală la Academiile Muzicale din Siena, Fontainbleau, Munchen, doctor honorius cauza al Universității ieșene, membru de onoare al Academiei Române, deopotrivă filosof și matematician, Liviu Dănceanu (n.1954), autor a peste o sută de opusuri, profesor la Conservatorul din București, conducătorul Atelierului de muzică contemporana Archaeus, eseist, autor de cărți privind istoria muzicii, a dansului și a instrumentelor muzicale.
 Tot la Roman au fost născuți scriitori, ziariști, amintindu-i pe George Radu Melidon ( 1831-1897), scriitor, publicist,traducător, pedagog, autor al " Istoria națională pentru poporu" " Carte de lectură" " Manualul învățătorului", romanul " Irod național" , al unor cărți de călătorie etc., Otilia Cazimir (1894-1967), poetă, prozatoare dar și traducătoare din limba franceză (Maupassant) și rusă (A.Tolstoi, M.Gorki, Gaidar, Cehov, Kuprin etc.), Haralamb Zimcă (1923-2008) celebru scriitor de romane polițiste, Filip Brunea Fox( 1898-1977), cel care a pus bazele reportajului literar românesc. Nu trebuie să-i uităm pe oamenii de știință Ion Ionescu de la Brad (1818-1891), marele pașoptist care a militat pentru eliberarea țăranilor din șerbie și împroprietărirea lor, agronom, economist și savant, marele savant Constantin I. Istrati ( 1850-1918), chimist, medic, întemeietor al școlii de chimie organică de la Universitatea București, președinte al Academiei Române (1913-1916), a primit   Medalia de aur la Expoziția Internațională de la Paris, în 1889, pentru descoperirea unei noi clase de coloranți pe care a numit-o franceine, Paul Riegler (1867-1936), medic veterinar, întemeietorul Institutului Pasteur, cel care a preparat serul antirujetic.
  Nu vreau să închei acest articol fără a-i aminti pe regizorii: Jean Petrovici (n.1924), regizor de filme documentare premiate atât în țară cât și la Leipzig, Padova, Tarbes, Jean Mihail (1896-1963), părintele filmului artistic românesc fiind și scenaristul, machiorul propriilor filme, pe actorii Nae Roman (1909-1985), Sandu Sticlaru (1923-2006), pe pianistul și criticul muzical Virgil Gheorghiu (1903-1997) sau pe tânara sportivă Bianca Perie (n.1990), aruncătoare de ciocan, triplă campioană mondială de junioare, între 2005 și 2007,dublă campioană europeană de junioare în 2007 și 2008. 
   Lista oamenilor de cultură născuți la Roman sau care au locuit în Roman este mult mai lungă. Am încercat să selectez câteva personalități din fiecare domeniu. Orașul Roman a fost de la începuturile sale un oraș cosmopolit, aici conviețuind și creând alături de români, armenii și evreii.
Pe curând,
Earnest

joi, 10 martie 2016

GENERAȚIA ÎN BLUGI VS. GENERAȚIA FACEBOOK



"Există niște tineri marcați de folk și rock

Ce au nevoie în țara de sprijin și de toate
Și dacă nu am face cultura pentru ei
Ei și-ar lua-o în taină de prin străinătate
Și noi am fost excentrici și noi am fost huliți
Nici noi n-am mers la baluri să rânduim tangoul
De ce să trecem astăzi drept niște încuiați"
(Adrian Păunescu, "Te salut generație în blugi")

  Versurile lui Adrian Păunescu se potrivesc foarte bine și actualei generație facebook, pentru că între cele două generații există asemănări dar și mari deosebiri.
  Ambele generații poartă blugi și adidași, numai că generația în blugi făcea rost de blugi Levi's cu foarte mare greutate, fie de la studenții străini , fie "din pachet" de la evrei sau sași ( cei care nu aveau relații se mulțumeau cu marca românească "Zimbrul", iar adidașii erau numai românești, te țineau ca și blugii 4 ani și nu îți miroseau picioarele în ei). Ambele generații pot fi manipulate, numai că generația în blugi era atât de șireată încât, atunci când era scoasă în stradă să-l omagieze pe Cârmaci, apauda, râdea, iar difuzoarele scandau ceea ce ar fi trebuit să scandeze acei tineri frumoși și liberi, pe când generația facebook se lasă manipulată de-a dreptul de îndemnurile de pe facebook și uneori nu știe de ce a ieșit în stradă. Ambele generații  se distrează de-a binelea, numai că generația în blugi ieșea în parcuri cu chitările, cânta pe versurile marilor poeți sau pe propriile versuri, făcea sport, își iubea țara și credea în valorile ei, își respecta strămoșii, se certa cu bunicii sau cu părinții dar niciodată nu i-au urât, nu i-au jignit, făcând un scop din a-i înlătura. Generația facebook este plină de ură față de generația în blugi, generația care a ieșit în stradă, care a dărâmat regimul dictatorial ceaușist, care a construit în 25 de ani, ceea ce în România nu se construise într-o 100 de ani. Generația în blugi, actualii pensionari, au sărit în ajutorul sinistraților după marile inundații ale anilor 70 ai secolului trecut și nu pot uita noaptea cutremurului din martie 1977, când studenții de la Hidro, de la Construcții sau Medicină  au ieșit în stradă și au început să scoată de sub dărămături pe supraviețuitori sau să le acorde celor speriați primul ajutor. Nu i-a chemat nimeni, au făcut-o din conștiință civică și din umanitate. Nu au ieșit în stradă ca să protesteze, ci ca să ajute! Aceeași generație în blugi îi mai ajutau pe bătrâni să-și dea zăpada la o parte din fața casei sau a porții. Nu am văzut ca tinerii frumoși și liberi ai generației facebook, în afara unor membrii ai unor fundații, să fi pus mâna pe vreo lopată și să-i ajute pe bătrânii din satele sau din orașele lor, în cumplita iarnă din anul 2012. Generația în blugi era petrecăreață, cheflie, dar nu se droga, nu-și plângea de milă, nu distrugea băncile din parcuri, nu mâzgălea pereții caselor, instituțiilor. Și generația în blugi a avut oile ei negre: violatori, hoți, bețivi, leneși dar nu atât de mulți ca ai generației facebook. Și știți de ce? Pentru că mai exista sentimentul de rușine și de respect.  Nu era atâta  violență fizică și de  limbaj , iar acei tineri ai generației în blugi nu-i disprețuiau sau sfidau pe cei mai puțin înstăriți și înțelegeau mai bine semnificația LIBERTĂȚII, DREPTĂȚII ȘI A ECHITĂȚII.

  Mă întreb, de unde este atâta ură a generației facebook față de cei în vârstă, de unde este atâta dispreț față  de valorile morale, atâta dezinteres față de propria țără? Cine a greșit, unde s-a greșit și cine se face vinovat față de ceea ce a devenit sau ceea ce tinde să devină generația facebook? Oare generația în blugi este vinovată de generația facebook pe care a format-o strâmb, din dorința ca aceasta să nu treacă prin constrângerile prin care ea le-a cunoscut?
Pe curând,
 Earnest
P.S Între Generația în blugi și Generația facebook este Generația PRO, generație aproape la fel de romantică, de entuziastă, de bun simț, ca Generația în blugi, dar ce păcat că jumătate din tinrii acelei generații și-a găsit împlinirea în afara României!

vineri, 4 martie 2016

IAȘUL STUDENȚIEI MELE (XIV). STRADA LĂPUȘNEANU

Muzeul Unirii
 " Crășme, berării, aperitive la băcănii, teatru, cinematografe, pe strada Lăpușneanu, de la Jocky Club până la Piața Unirii, defilează de o sută de ori aceiași zece militari " (Ionel Teodoreanu)

 Corso Iașilor era, pe vremea mamei mele și a mea, strada Alexandru Lăpușneanu ( mama îmi povestea că lor, elevelor de la Liceul Internat de Fete "Doamna Elena Cuza", le era interzis să se plimbe pe Lăpușneanu, dacă nu erau însoțite de părinți sau de rude). Pe această stradă, erau și mai sunt îngrămădite clădiri din diferite epoci, construite în stiluri diferite, ceea ce îi dau încă farmecul specific. Era o stradă aglomerată la orice oră din zi și în orice anotimp, pentru că aici erau două clădiri " cheie": Telefoanele și Barul " TBC". La Telefoane, în perioada sesiunilor studențești, cozile ajungeau până la Barul " TBC" (când eram în anul II, a fost introdusă telefonia automată cu prefix, dar numai pentru municipii și atunci cozile s-au mai micșorat), iar în  Barul" TBC" ( tutun, băuturi , cafea) nu se vedea om cu om din cauza fumului de țigară și a aglomerației ( eu ,cum nu am avut niciodată gânduri sinucigașe, am intrat în acel bar o singură dată și nu mi-a mai trebuit, nici măcar de dragul atmosferei studențești!). Până în anul 1973, când clădirea a fost demolată, acest bar a funcționat în fostul sediu al Poliției municipale, mutându-se pe la mijlocul străzii, pe partea dreaptă, cum coborai dinspre " Fundație". Aglomerația de pe stradă se mai datora și celor două cinematografe " Tineretul" și " Republica" aflate în concurență. Cinematograful " Tineretul" se află în paragină, ca urmare a unui incendiu. Puțini știu că acest cinematograf se afla în fosta Berărie " Bragadiru", clădire care a mai fost distrusă pe la 1922 de un incendiu ( am citit că municipalitatea vrea refacerea clădirii, așa cum arăta în anul 1907). Pe stradă Lăpușneanu erau, de asemenea, un anticariat, o librărie, o celebră terasă, cu bere dar și cu prăjituri sau înghețată, Hotelul " Astoria"(una dintre clădirile renovate , după anii 2000, cu foarte mult bun gust), magazine, dintre care unul era în una dintre cele mai frumoase clădiri de pe Lăpușneanu, în Casa Drossu.
Berăria Bragadiru la 1907
Această clădire a fost ridicată la începutul secolului al XIX-lea  ca proprietate a postelnicului Nicolae Istrate, care a vândut-o lui Niculai Drossu, un apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Însă mândria străzii este Muzeul " Unirii", deschis la 24 ianuarie 1959, în Paltul Cuza. Clădirea a fost construită în anul 1806, în stil neoclasic, după planurile inginerului Bayardi, pentru Costache Catargiu, care a vândut-o hatmanului Constantin Paladi, care la rândul lui o vinde lui Mihai Cantacuzino Pașcanu, iar soția acestuia a închiriat-o statului, pentru ca să fie reședința domnitorului Alexandru Ioan Cuza. În acest palat, a stat ,în timpul Primului Război Mondial, Regele Ferdinand. În anul 1943, clădirea a fost donată Primăriei .Pe strada Lăpușneanu mai era și mai este celebra Boltă sau Pasajul Stomatologic, unde era Policlinica Stomatologică pentru Copii și Studenți și făcea trecerea spre actualul bulevard Independenței, erau multe clădiri cu curți interioare ( unele dintre ele au fost demolate, construindu-se altele și o parcare, dar acestea nu au frumusețea acelora; aveam un prieten care locuia într-o astfel de casă și era atât de frumoasă, încât nu-ți mai venea să pleci de acolo, pentru că te simțeai în alte vremuri, după cum era și casa unui celebru avocat care ne-a chemat, într-o seară, în crama lui, aflată în subsolul garajului, unde am petrecut o noapte închiși în ea. Soția lui nu a știut că noi suntem la subsol și văzând garajul deschis, l-a încuiat, crezând că soțul ei l-a uitat deschis). 
 Lângă strada Lăpușneanu se află Biserica " Banu", ridicată în anul 1800 pe locul unei biserici din bârne de ștejar, ctitorie a banului Savin Zmucilă din anul 1702. Biserica " Banu" este construită în stil baroc românesc, în plan treflat. Pictura icoanelor de pe catapeteasmă și din altar este executată de pictorul Eustațiu Altini ( cel care a pictat icoanele de pe catapeteasma Mitropoliei Vechi și care a pictat catedrala din Bălți), primul pictor din Moldova care a făcut trecerea de la stilul bizantin la cel neoclasic).
  Strada Lăpușneanu de astăzi, chiar dacă nu mai are toate clădirile din perioada studenției mele - are în continuare berării, cofetării, cafenele, anticariate, cinematografe, magazine, are o bursă, o bancă, un corp nou al Universității " Alexandru Ioan Cuza" ( școala doctorală) - și-a păstrat oarecum farmecul, pentru că a devenit pietonală, cu mese și scaune pe stradă, ceea ce crează o anumită atmosferă romantică. 
 Pe curând,
Earnest