EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (CV).ALEX DRACE FRANCIS, ISTORIA MĂMĂLIGII

,,Comandantul Banatului Timișoarei, generalul Joseph Andreas von Hamilton nota abundența porumbului  și a altor culturi în provincie în ton depreciativ, susținând că atare abundență avea un efect negativ asupra hărniciei localnicilor.”( Alex Drace Francis, Istoria mămăligii”)

        Alex Drace Francis s-a născut în anul 1971, în Marea Britanie, find, după părinți, englez și irlandez. Este profesor de Istorie literară și culturală la Departamentul de Studii Europene la Universitatea Amsterdam. A învățat limba română între anii 1993 și 1994 ( la a doua sa vizită în țara noastră), când a lucrat ca administrator pe teren în proiectul umanitar ,,Scottish European Aid”, cu sediul la Botoșani. Doctoratul și l-a dat în Istoria României, în anul 2006, cu tema ,, Despre tipar, educație și dezvoltarea identității naționale în Principatele Române și Regatul României în secolele XVII-XIX”, teză dezvoltată în cartea ,, Geneza culturii românești”, tradusă în limba română și publicată la Editura Polirom, în anul 2013. Alex Drace Francis vine des în România, pentru că are prieteni din mediul academic la Iași, București și Cluj
    ,,Istoria mămăligii:povestea globală a unui preparat național” a fost editată  de Central European University Press, în anul 2022, în limba engleză și tradusă în limba română de Anca Bărbulescu, fiind publicată de Editura Humanitas, București, 2023. Pentru conceperea acestei lucrări, autorul a consultat documente românești, austriece, rusești, maghiare, turcești, numeroase studii și articole, tratate de istorie. În carte găsim diferite puncte de vedere, privind introducerea culturilor de porumb în Europa și în Țările Române, hărți cu zonele unde se cultiva porumbul în Țările Române, statistici cu grafice comparative legat de importul și exportul de porumb, rolul acestei cereale în economia, în politica țărilor și în viața socială, în perioadele de foamete și de războaie, calamități naturale, De asemenea, autorul ne prezintă rețete românești de mămăligă și de alte produse care folosesc făina de porumb, prezența porumbului în pictură, literatură în proverbe, în toponimie și în onomastică.

    Istoricul face și multe greșeli de ordin istoric, datorate , probabil, neînțelegerii unor noțiuni sau alegerii unei surse de informare incorecte.De exemplu, când arată că în secolul al XIV-lea ,,au apărut ” Principatele Române, folosește o sursă maghiară, deși, deseori, îl citează pe Andrei Oțetea cu ,,Istoria poporului român”. În primul rând, au fost constituite trei Țări Române, nu principate: două independente conduse de un domn cu triplă legitimitate: era de os domnesc, era ales de  adunare și era uns de Mitropolit,primind titulașul de ,,Ion”; era,  și voievod, conducătorul armatei, iar în Transilvania era doar voievod, pentru că această țară românească s-a constituit ca un voievodat autonom în cadrul Regatului Ungaria. O altă greșeală este aceea că spune că Țările Române erau provincii de frontieră ale Imperiului Otoman, ceea ce nu este adevărat.Statutul nostru, în raport cu Imperiul Otoman a fost de țară tributară, prin tribut se răscumpăra. anual. libertatea, după care am devenit țară vasală. Ce-i drept, au fost mici  teritorii românești  provincii otomane de tip raia, sangeac, pașalâc, dar Țările Române au rămas în Teritoriul Păcii al Imperiului Otoman. O altă greșeală este aceea în exemplele pe care le dă referitor la reformele Regelui Carol I, unde spune că a înființat universități (!), unde prezintă  situația țărănimii în acea perioadă, dând ca sursă Discursul lui Mihail Kogălniceanu, din anul 1861! De asemenea, se contrazice, de la un capitol la altul, privind caracterul economiei românești. Într-un capitol spune că Țările Române erau chelarul Imperiului Otoman, de unde acesta se aproviziona cu cereale, miere, oi, cherestea, fructe, legume, că în secolul al XVIII-lea românii întrețineau trupele austriece, rusești, otomane, care se luptau pe teritoriul nostru, uitând să mai plece, că exportau cereale, citând un călător străin, care se mira cum de mai supraviețuiesc românii, în aceste condiții. În alt capitol, spune că abia începând cu secolul al XIX-lea Țările Române au avut o cultură cerealieră, economia românilor fiind până atunci, silvică, pastorală ( cred că traducătorul a tradus așa termenul ,,pastoral production and economy” pentru că în limba română, deocamdată, această noțiune are alt sens), românii ocupându-se și cu apicultura, vânătoarea și pescuitul. De asemenea, autorul folosește frecvent noțiunea colonialism, semicolonialism, coloniști, fără să ne lămurească cine erau coloniștii, iar  Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu o numește revolta unor panduri neorganizați, care voiau să dețină comerțul cu porumb, de care era interesat și Ipsilanti.

   Am atras atenția doar asupra unor erori, pe care le consider mai grave, privind istoria noastră, Este important să ne cunoaștem istoria, pentru a ști ce este adevărat și ce nu este adevărat, atunci când citim unele studii, verificând sursele pe care autorul le-a consultat.

   I se iartă autorului totul, pentru că, referindu-se la perioada de după 1877, îl citează și este de acord cu ideile lui  Frank Uekötter din  ,,Europe ̓s Guinea Pigs”, rezumându-le în următoarea frază: ,,Locuitorii din România și din alte țări sud-est europene erau ,,cobaii” Europei. Cu alte cuvinte, departe de a fi izolați de curentul modernizării și a economiei globale, erau, mai mult decât orice alt grup, bombardați de experimente sociale și de schimbări economice și politice,” 

Oare, acum, nu este la fel?

 Lectură plăcută!

Pe curând,

Earnest

 Fiind ultima zi din septembrie,vă invit să ascultați două cântece frumoase, care nu au legătură cu porumbul sau cu mămăliga. Singura legătură ar fi că în multe zone ale țării, în această lună, s-a recoltat porumbul și că oamenii se mai iubesc.

https://www.youtube.com/watch?v=E-9w0OMp3CI

https://www.youtube.com/watch?v=1pizEnsP6AI

DESPRE BUSUIOC

 ,,De busuioc, de Siminoc, de mult noroc e dorul meu.” ( Zicală românească)

  În postarea anterioară am promis că voi scrie despre busuioc. Despre acastă plantă am mai scris pe acest blog, pe 15 iulie 2019, în postarea Depre superstiții (VII).Florile (VII)

     Biologii spun că busuiocul este o plantă originară din India, care a fost adusă încă din Antichitate în celelalte țări asiatice, de unde a fost răspândită în Europa. Întotdeauna a fost considerată o plantă sacră, fiind folosită în scopuri terapeutice, în ritualuri religioase , apoi în arta culinară, în cosmetică, în special, în industria parfumeriei, Despre toate acestea, aflați suficiente informații pe GOOGLE.
     Am găsit în ,,Legendele poporului român” ( culegere realizată de Tony Brill), în volumul dedicat florilor, zece legende despre busuioc. Unele dintre ele ne relatează că numele plantei vine de la  un tânăr Busuioc care fie a reușit să o elibereze pe Brândușa din turnul Zmeului  și de la numele lor, oameniii au au denumit cele două flori, fie de la un alt tânăr Busuioc, care, în drum spre turnul Zmeului, a fost lovit de un trăsnet și pe locul acela a crescut această plantă. A mai existat un Busuioc din lacrimile căruia pe mormântul iubitei a crescut această plantă.  Majoritatea legendelor sunt în legătură cu Iisus Hristos. Astfel, busuiocul a răsărit pe lume când s-a născut Iisus Hristos sau au răsărit pe mormântul lui din lacrimile Maicii Domnului ori pe locul unde a fost îngropată Sfânta Cruce. Datorită acestor plante a fost găsită Sfânta Cruce de către  Împărăteasa Sfânta Elena și credem că de aici a apărut obiceiul împodobirii  crucii cu busuioc, pe 14 septembrie. O altă legendă ne spune că Lumea stă sprijinită pe patru stâlpi de busuioc și niciodată nu trebuie să pui busuioc într-o coroană pentru morți.

    Busuiocul a fost, de asemenea, o plantă sacră și la daci, pe care o foloseau și în diferite tratamente. Dacii sfințeau plantele medicinale la solstițiul de vară și la echinocțiul de toamnă. Este cunoscut faptul că mai mult de jumătate dintre plantele medicinale identificate de Hipocrate aveau nume tracice.

     Vă scriu, mai jos, trei leacuri dacice, în care găsim busuioc sfințit, pe care eu le-am folosit și mi-au făcut bine. Menționez că dacii fierbeau plantele în lapte și doar în zilele lor de post le fierbeau în apă.

   Leac pentru dureri de urechi

  Se folosește ovăz, lapte, ulei de busuioc . Dacii făceau uleiuri din plante, punând la macerat  planta respectivă în ulei de măsline. Acum, găsim aceste uleiuri la farmaciile naturiste.

   La o cană de lapte se pune o mână de ovăz când laptele fierbe. Se infuzează cinci minute.Se pune în ureche o picătură de ulei de busuioc cald și se apleacă ureche la aburul ovăzului. După aceea, ovăzul cald se pune pe o bucată de pânză și și se ține pe ureche, până se răcește. 

   Ceai împotriva răcelii. Atenție! Să nu vă speriați, dacă începeți să transpirați foarte tare. 

   Se folosesc în mod egal câte o linguriță din șapte plante, la jumătate litru de lapte. Când laptele clocotește se pun: gălbenele, sunătoare, mentă  ( de preferat creață), mușețel, salvie, tei, busuioc ( eu am pus busuioc sfințit) sau o frunză de dafin și o lingură de miere de albine Eu nu pun miere , pentru că nu suport ceaiurile dulci și a avut efect și fără aceasta). Se dă un clocot și apoi  se lasă la infuzat 3- 5 de minute ( să nu mă întrebați cum măsurau dacii minutele). Se strecoară și se împarte în trei părți egale. Se bea fierbinte de trei ori pe zi, cu înghițituri mici, având  capul acoperit.  Vă trece imediat.

   Ceai pentru eliminarea toxinelor, pentru fortificarea organismului, pentru liniștea sufletească, pentru reumatism Este bine de băut dimineața, înainte de masă. Se  pun în părți egale frunze de frasin, busuioc, iasomie. Le găsiți la farmacii. Se amestecă bine. La o cană de apă sau de lapte se pune o lingură din acest amestec. Se infuzează și se bea cald. Se bea două-trei luni, se face o pauză de o lună și se bea din nou, repetând graficul, cât timp considerați că este necesar. Atenție! Nu vă apucați să vă uscați singuri florile de iasomie! Ca și planta ceai, aceasta se usucă prin metode specifice.

    Să vă fie de folos!

    Pe curând,

    Earnest

https://www.youtube.com/watch?v=muOYLjpq-LQ
    

SĂRBĂTORI ȘI CREDINȚE (XVI). ÎNĂLȚAREA SFINTEI CRUCI. SFINȚIREA BUSUIOCULUI

 ,,O crux, ultima spes”

( Clement din Alexandria, secolul II)

,,Prin cruce s-a sfințit și s-a blagoslovit Pământul, prin cruce s-a sfințit carul, ce era al Diavolului, prin crucea ferestrei ( cerceveaua) s-a sfințit casa izgonindu-se Diavolul dintr-însa, prin cruce se sfințește în fiecare zi omul făcându-și semnul ei.”

 (Elena Niculiță Voronca, ,,Datinile și credințele poporului român adunate și așezate în ordine mitologică”, 1903)

Sfânta Cruce împodobită cu busuioc 
de Ziua Înălțării Sfintei Cruci

   Pe 14 septembrie,  creștinii  ortodocși, greco-catolici și catolici sărbătoresc Înălțarea Sfintei Cruci care marchează atât Aflarea de către Sfânta Împărăteasă Elena a Sfintei Cruci și Înălțarea ei în fața poporului de către Episcopul Macarie al Ierusalimului pe 14 septembrie 335, cât și Aducerea Sfintei Cruci de la perși, în anul 629, în vremea Împăratului Heraclius I, care a așazat-o în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. 

   Această sărbătoare este cea mai veche închinată Sfintei Cruci și este cinstită de către credincioși prin post (se postește pentru sănătatea familiei, pentru spor și bunăstarea gospodăriei), prin praznice și sfințirea unor plante și alimente. Prin post, rugăciune și prin abținerea de la munci grele, oamenii își aduc aminte de patimile și de crucificarea Mântuitorului pe Golgota.

   Îmi amintesc din copilăria mea ( era ultima zi de vacanță și eram întotdeauna  la bunicii mei), cum bunicul meu-preot, scotea  crucea din altar, pe care o împodobeam cu flori, în special cu busuioc, după care era așazată în fața icoanei Sfintei Maria.

    În această zi de sărbătoare se aduceau la biserică pentru a fi sfințite flori considerate ca fiind de leac, ca busuioc, mentă, crăiță ( numită și vâzdoagă), micșunea, se mai aduceau colivă, prune și ulcele noi cu miere de albine, apă, mied, peste care se puneau un colăcel și o lumânare, o crenguță de busuioc. După ce se sfințeau, o parte se dădea de pomană ca la Moși și o parte se lua acasă. Se spune ca toate acestea căpătă proprietăți curative: plantele ne vindecă de friguri, dureri de cap, iar prunele sunt bune de lecuit durerile de gât și umflăturile. Este bine ca fetele să se spele cu ceai făcut din aceste flori sfințite, iar băieții să poarte în buzunar, câte o crenguță de busuioc pentru a fi feriți de răutăți și să aibă parte de cinste pretutindeni. 

   În Bucovina, se crede că în această zi florile vorbesc  și-și arată părerea de rău că de acum se veștejesc. Ziua Crucii este ultima când se mai pot culege plante de leac: bozul, micșunelele, năvalnicul, crăița.

   De ziua Crucii sunt și interdicții alimentare care vizează tot simbolismul crucii: nu se mănâncă legume și fructe care au în componența lor semnul crucii: usturoi, nuci, struguri, pepeni.

    În sudul țării această  zi este numită Cristovul Viilor, când ,,se dezleagă” viile pentru cules și în toată țara este numită și Ziua Șarpelui, pentru că acum șerpii intră în pământ, exceptând cei care au mușcat oamenii în timpul anului, fiind meniți să fie omorâți. Mircea Eliade ne-a transmis un mit românesc frumos legat de șerpii din această zi. Se spune că ei se adună în aluniș  (alunul este  copac sacru, care-l protejează pe purtător, îi dă noroc, fertilitate,  clar viziune, înțelepciune și inspirație) și fac piatră sacră sau piatra șerpilor ascunsă în gura unuia dintre ei. Cel care cunoaște această taină, cu o creangă de alun, ucide șarpele din frunte, pe cel din mijloc și pe cel din coadă unde găsește piatra sacră. Piatra  are puteri vindecatoare, iar  posesorul ei capătă puteri nemărginite: el poate înțelege graiul animalelor și al plantelor, poate conduce balaurii, devenind solomonar și poate stăpâni duhurile infernale. Cu bățul cu care s-a ucis șarpele este bine să se înconjoare de trei ori casă, atunci când plouă cu piatră. Mircea Eliade  consideră că piatra șarpelui constituie pentru cultura noastră tradițională un adevărat nucleu magic,pentru că șarpele, ca arhetip, este posesorul inițial al tainelor care trebuie smulse de la el.

    În vechile reprezentări creștine ale crucii apare șarpele- simbolul Satanei, încolăcit și înlănțuit pe piciorul crucii, semnificând  Satana zdrobită și înlănțuită pe cruce. Această cruce o întâlnim și pe vechea stemă a orașului Siret, unde era reprezentat Sfântul Ioan Botezătorul-patronul orașului, ținând-o în mână. În noua stemă a orașului, Sfântul Ioan Botezătorul are în mână crucea fără șarpe.

   Despre busuioc voi scrie în postarea  viitoare.

   Pe curând,

   Earnest

   

ROMÂNCE CELEBRE (XII). SFÂNTA CUVIOASĂ TEOFANA BASARAB

 ,,Pe mlădiţa aleasă a Basarabilor, care, prin viaţa sa sfântă, a strălucit minunat, ca o vrednică povăţuitoare a Bulgariei, iar, primind chipul îngeresc, îndelung s-a nevoit în privegheri și postire, pe Cuvioasa Teofana, cu vrednicie acum toţi să o cinstim.” 
                                                                                               (Tropar, Glasul al 5-lea)

Tetraevanghelia
Țarina Teodora, Țarul Ivan Alexandru 
cu  Ivan Asan și  Mihail Asan 

    Pe data de 17 februarie 2022, la propunerea Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat-o pe Cuviasa Teofana Basarab, fiind trecută în Calendarul Ortodox Român, pe data de 28 octombrie. De fapt, la 28 octombrie era sărbătorită de creștinii ortodocși din Timocul Sârbesc și Bulgăresc ( amintesc că pe 28 octombrie 1359, fratele Sfintei Cuvioasa Teofana, domnul Nicolae Alexandru al Țării Românești ( 1352-13640), a obținut recunoașterea Mitropoliei Ungrovlahiei, prin mutarea Mitropoliei de la Vicina la Curtea de Argeș sau, după unii istorici, la Câmpulung. împreună cu Mitropolitul Iachint). Sfânta Cuvioasă Teofana este prima monahie de neam românesc din istorie.

       Sfânta Cuvioasă Teofana era fiica cea mare a domnului întemeietor al Țării Românești, Basarab I, și a domniței Margareta/Marghita, fiica lui Mokod, banul maghiar de Severin, după unii istorici sau a familiei nobiliare din Dăbâca, Kokenyes-Renold, după alți istorici.     

   Basarab I a avut trei copii: Braida, Ruxandra și Nicolae Alexandru. Pentru a-și consolida poziția în această zonă, el și-a căsătorit fiicele cu moștenitorii tronurilor țărilor vecine: pe Ruxandra cu Despotul Ștefan Uroș al III-lea , care a devenit Țar al Serbiei între anii 1322 și 1331, iar pe Braida cu Ioan/Ivan Alexandru , despotul de la Lovici. Acesta era ultimul  urmaș al Dinastiei Asăneștilor, al românilor sud-dunăreni, întemeietorii  celui de Al Doilea Țarat Româno-Bulgar. După căsătorie, Braida și-a luat numele de Teodora. Tuturor copiilor săi, Basarab I le-a dat o educație aleasă, ceea ce o constatăm din activtatea Teodorei, în Bulgaria. În anul 1331, Ivan Alexandru a ajuns Țarul Bulgariei și s-a mutat cu întreaga familie, în capitala țării, la Tîrnovo. 

Biserica rupestră a Mănăstirii Albotina

     Sfânta Cuvioasa Teofana a avut trei băieți: Ivan Asan, Mihail Asan  ( care s-a căsătorit cu Maria Irina, fiica Împăratului  Andronic III Paleologul și Ioan Strațmir ( toți au fost asociați la domnie de către tatăl lor) și o fată , Vasilissa ( Kara Tamara), care s-a căsătorit cu  despotul Konstantin și după ce a rămas văduvă s-a recăsătorit cu Sultanul Murad I, care a respectat-o foarte mult. Însă, Ivan Alexandru s-a îndrăgostit de fiica unui negustor evreu, Sara, pe care a creștinat-o cu numele de Teodora și a divorțat de soția sa. Probabil, nevoind să strice relțiile diplomatice între Bulgaria și Țara Românească, țarina a ales să se călugărească în țara adoptivă și nu în țara maternă. Astfel, s-a călugărit la Mănăstirea Ivanova, luându-și numele de Teofana și, după moartea în luptă a primilor doi fii, s-a dus la Mănăstirea Albolina, lângă Vidin. Menționez că din rațiuni politice, țaratul a fost împărțit în două părți: în Est cu capitala la Târnovo, unde a domnit Ivan Alexandru cu fiul său din a doua căsătorie, Șișman, și unul în Vest cu capitala la Vidin, unde a domnit Ioan Strațmir ( acesta s-a căsătorit cu verișoara sa, Ana, fiica domnului Ion Alexandru).

    Sfânta Cuvioasă Teofana  atât cât a fost principesă și țarină l-a convins pe soțul ei să ridice 13 biserici și mănăstiri, printre care și cea de la Ivanova ( intrată în Patrimoniul Universal UNESCO), unde a înființat o școală de copiști și de traduceri. De asemenea, a întemeiat astfel de școli și la Lovici, Târnovo și Vidin. Ea însăși a caligrafiat Sbornicul împreună cu maica Eufrasia. Sbornicul de la Vidin (aflat azi în biblioteca Universității din Ghent), cuprinde o colecție de 16 biografii de femei sfinte. În activitatea sa cărturărească, a antrenat-o și pe nora sa, Ana, care a primit și ea o educație aleasă, ceea ce ne demonstrează că la Curtea Domnească din Țara Românesacă primeau o educație aleasă și domnițele nu numai coconii domnești. 

   Sfânta Cuvioasă Teofana considera că toate bisericile trebuie să aibă cărți de slujbă, că trebuie să se cunoască istoria Lumii și a Bisericii, de aceea a adus  manuscrise de la Muntele Athos și de la Constantinopol, supraveghind și contribuind la traducerea și copierea lor, pe care le-a răspândit nu numai în Bulgaria, ci și în țările ortodoxe din Europa de Est și de Sud-Est. Printre aceste cărți, menționăm: Cronica  lui Constantin Manasses (sau Manase, datată în 1344–1345), păstrată în prezent în Muzeul Vaticanului, Tetraevangelia ilustrată (cu 366 de miniaturi) a lui Ivan Alexandru, acum la British Library, Psaltirea Tomiciov (1360), astăzi la Muzeul Istoric de Stat din Moscova, și Psaltirea de la Sofia (1337). De asemenea, a avut un rol important în combaterea bogomilismului ( curent religios dual întemeiat  de călugărul bulgar Bogumil, cunoscut în Franța cu numele de catarism). În numeroasele sale scrieri, a combătut punct cu punct pe bogumili, aducând argumente biblice, reușind să stopeze răspândirea acestui curent în Bulgaria.

   Nu se știe nici anul nașterii, nici anul morții. Ar fi fost îngropată în Biserica Mănăstirii de la Albolina. Moaștele ei ar fi fost aduse la Belgrad, după ce Bulgaria a fost cucerită de Baiazid. De acolo,Soliman Magnificul le-ar fi luat ca ofrandă și le-a dus la Constantinopol. Mulți istorici consideră că Sfânta Teofana cinstită la Constantinopol nu este de fapt soția împăratului Leon Filosoful, care până în 1461 odihnea în catedrala imperială de la Sfinții Apostoli, ci domnița munteană, țarina bulgarilor și monahia Teofana de la Vidin.

,, În toată purtarea ei se vedeau o modestie, o smerenie și o bună-cuviință înrădăcinate în suflet.Vorbea cu sinceritate, fără ifose. Știa să asculte pe interlocutor, să-și expună punctul de vedere cu delicatețe, fără emfază, își argumenta ideile cu o logică imbatabilă, iar discuția cu dânsa era o adevărată bucurie.”

 Pe curând,

 Earnest