vineri, 29 iulie 2016

EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (XVII). KYONG-sook SHIN, VOI FI ACOLO

"Trăiți. Până în clipa în care ajungeți la ultima suflare pe lumea asta, iubiți, luptați, revoltați-vă, intristați-vă și trăiți. " 
 Kyong-sook Shin, "Voi fi acolo"- profesorul Yun)

Kyong-sook Shin ( a fost născută la 12 ianuarie 1963 , în Coreea de Sud, în satul Jeongeup) este cea mai cunoscută scriitoare sud-coreană, premiată pentru opera sa cu 12 distincții, dintre care 3 în afara granițelor coreene: Prix ​​de l'Inaperu ( Franța, 2009), Premiul literar Asiatic Man (2012)Premiul Hoam (2013).  În anul 2015, scriitoarea a fost acuzată de plagiat. A copiat în povestioare sa "Legenda" (1996), fragmente din " Wooguk, banchet după cules" 1983) al scriitorului japonez Yukio Mishina. Scriitoarea și-a cerut scuze public și volumul care cuprindea această povestire a fost retras din biblioteci și librării.
Romanul "Voi fi acolo" ( titlul original  " Telefonul sună pentru mine") a fost scris în anul 2010 și a fost tradus în limba română de Denisa Comănescu, fiind publicat în anul 2015 de Editura Humanitas, colecția Raftul Denisei. Romanul surprinde viața studențească a anilor 80 ai secolului trecut din Corea de Sud, a unei epoci frământată de căutări ideologice, în care "cuvintele își pierduseră valoarea, fiind pline de ură și malnutriție". Este un roman al iubirilor neîmplinite, pentru că erau imposibile, a crezului că misiunea tinerilor artiști este aceea, ca prin artă, să fie fiecare un  Sfânt Cristofor,  adică să fie  "lumea întreagă dar și făuritorul ei". Personajele principale sunt uniți în jurul mentorului lor, profesorul Yun și au în comun, printre altele, admirația pentru poeta americană Emily Dickinson și religia creștină. Scriitoarea, în postfață, în "Cuvântul autoarei" ne asigură ca a dorit ca romanul  : " să fie privit mai degrabă ca o carte cu o notă optimistă, și nu ca una încărcată de pesimism" . Acum, fiecare dintre dumneavoastră, după citirea romanului, va simți nota optimistă sau pesimistă a romanului, după firea proprie. 
"... cât de mult mi-aș dori să pot păstra timpul într-o sticlă și să-l scot de acolo doar când am nevoie." (Kyong-sook Shin, "Voi fi acolo"- Dan)

Pe curând,
Earnest

miercuri, 20 iulie 2016

DESPRE SINTAGMA " ÎNTR-O ŢARĂ CIVILIZATĂ "


 În ultima perioadă, mă zgârâe la ureche sintagma "într-o ţară civilizată" folosită de diferiţi formatori de opinii ( fie comentatori/ analişti politici fie jurnalişti), atunci când se raportează la unele evenimente de la noi sau din alte spaţii. Sintagma pe care ar trebui să o folosească (în contextul respectiv) este "într-o ţară democratică", dumnealor confundând civilizaţia cu democraţia. Civilizaţia este opusă sălbăticiei şi începe odată cu organizarea oamenilor într-o societate, cu stabilirea unor reguli de comportare în societate, când omul devine producător şi materializează creaţiile sale spirituale în bunuri pe care ştie să le folosească şi pe care nu  le distruge. În sălbăticie, omul nu este producător şi trăieşte după "regula junglei". Nu este obligatoriu ca o ţară civilizată să fie şi democratică, ea putând fi aristocratică, despotică sau dictatorială, oamenii trăind acolo după legi specifice acelor forme de guvernare,  pe care ei le consideră fireşti şi le acceptă ca atare. O ţară democratică ar trebui să respecte 4 mari principii: statul de drept, separarea puterilor în stat, pluralismul doctrinar şi politic, garantarea drepturilor şi libertăţii cetăţeneşti. Atunci când nu se respectă aceste principii şi vrem să ne comparăm cu alte ţări, trebuie să folosim sintagma  "într-o ţară democratică". La noi în ţară, în ultimii ani, au fost date ordonanţe de urgenţă, hotărâri ale Guvernului care încalcă principiile democratice, ignorându-se de foarte multe ori puterea parlamentară ori drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Atunci ar trebui să ne raportăm la ţările democratice şi să folosim sintagma "într-o ţară civilizată" .  Atunci când relatăm despre indivizi care intră cu maşina pe plajă, cu animalele de companie în restaurante, când mânâncă şi foşnesc ambalajele la teatru sau la concertele simfonice, când vin la astfel de spectacole în pantaloni scurţi sau când intră într-un restaurant în costum de baie, când aruncă pe plaje, în lacuri, mare, ape curgătoare sau pe străzi ambalaje, peturi ori mucuri de ţigări, când fumează în spaţii publice unde fumatul este interzis, când dau interviuri mestecând gumă sau purtând ochelari de soare, iar uneori şi cu pectoralii dezgoliţi în faţa porţii, atunci când scuipă coji de seminţe pe jos, în parcuri, pe străzi şi pe stadioane, când nu ştiu să aplaude şi pe sportivii care au fost înfrânţi, când distrug băncile din parcuri şi de pe stadioane. Da, atunci se demonstrează că cetăţenii respectivi nu ştiu să respecte regulile de convieţuire în societate, nu ştiu să păstreze şi să preţuiască bunurile materiale specifice civilizaţiei. Nu trebuie să confundăm societatea cu statul. De foarte multe ori regulile de convieţuire într-o societate al cărei stat este democratic sunt mai libertine, toleranţa fiind regulă de supravieţuire vulgară,  decât regulile  de convieţuire într-un stat aristocratic ori dictatorial. Regulile de convieţuire într-o societate trebuie să le respecte fiecare individ în parte, pe când regulile de convieţuire într-un stat, în primul rând, trebuie să le respecte şi să le aplice în mod corespunzător instituţiile şi puterile statului.  Din păcate, la noi sunt numeroşi indivizi care nu respecte regulile de convieţuire în societate şi instituţii şi puteri în stat care nu respectă principiile democratice. Vom ajunge să  fim nici stat democratic şi nici stat civilizat!
Pe curând,
Earnest

vineri, 15 iulie 2016

ROMÂNII DE DINCOLO DE FRONTIERĂ (VII). ISTROROMÂNII

                                   

  Istroromânii, actualmente în număr de 2000, trăiesc în Peninsula Istria şi sunt concentraţi în special în opt localităţi din partea croată a peninsulei  şi în două localităţi din partea slovenă a peninsulei. Ei îşi spuneau în Evul Mediu rumeţi, iar cronicarii străini îi numeau vlahii din Istria, în timp ce croaţii i-au numit ciribiri. Primul om de cultură român care s-a interesat de istroromâni a fost  Gh. Asachi, care şi-a trimis  fiul pentru a-i cerceta şi cunoaşte  şi care a publicat în ţară o culegere de texte în graiul comunităţii istroromâne. Modul lor de viaţă, obiceiurile, muzica lor ,îmbrăcămintea, limba au fost cercetate de T. Burada, care între anii 1890 şi 1893 i-a vizitat de două ori, publicând în anul 1896 cel mai complex studiu despre istroromânii din Istria, "O călătorie în satele româneşti din Istria", considerată de cercetători o adevărată schiţă monografică ( vă relatez două superstiţii menţionate de T. Burada: dacă un istroromân are de început un lucru :de cosit, de construit o casă sau mai ales de cărat recolta, atunci acesta nu împrumuta nimic din patrimoniul gospodăriei, de teamă ca să nu piardă norocul. Când asupra regiunii se abăteau nori ce prevesteau furtuna, carul era întors cu roţile în sus, pentru ca astfel pericolul să fie alungat). În secolul trecut, cercetările au fost continuate de Sextil Puşcariu, iar în anul 2007 un grup de universitari din Timișoara a reluat anchetele dialectale în localitățile cu istroromâni. În anul 2008, etnologii de la Complexul Muzeal „Astra” din Sibiu au efectuat și ei o cercetare de teren.
  Istroromânii vorbesc un dialect al limbii române (unul dintre cele 4 dialecte), cel pe care-l vorbeau la începuturile epocii medievale, dialect care a fost influenţat de limba croată. Organizaţia internaţională UNESCO a inclus dialectul istroromân în Cartea Roşie a limbilor în pericol, amintind că este grav periclitat, întrucât nu există administraţie, învăţământ, presă sau biserici în acest dialect istoric al limbii române. Printr-o decizie a Ministerului croat al Culturii, din 27 august 2007, graiurile istroromâne – Istrorumunjski govori (vlaški i žejanski) –  au fost declarate drept bun cultural nematerial şi incluse în Lista bunurilor culturale nemateriale protejate. Prin hotărârea autorităților croate, începând din anul 2010, la școala gimnazială „Ivan Goran Kovačić” din Čepić se promovează graiul istroromân ( două ore pe lună!)
 Prima personalitate cunoscută de origine istroromână este Matei Vlăhici (1520-1575), teolog protestant de limbă latină şi germană, primul şi cel mai de încredere colaborator al lui Martin Luther. Matei Vlăhici este cunoscut şi ca Matthias Flacius Illyricus (în latină), Matija Vlačić/Vlachich (în croată) şi Matthias Flach (în germană). Personalitatea care a militat pentru recunoaşterea lor ca entitate naţională, pentru înfiinţarea de şcoli pentru istroromâni, folosirea limbii lor în biserică a fost Andrei Glavina (1881-1925), numit apostolul istroromânilor. El a înfiinţat şi a condus între anii 1921 şi 1925 la Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa o şcoală cu predare în dialectul istroromân şi în româna literară, este autorul al primei cărţi de rugăciune în dialect istroromân ( la Bucureşti, încă din anul anul 1905, se tipărise lucrarea "Calindaru lu Rumeri din Istrie cu figure lucrat părvea votea de Andreiu Glavina şi Constantin Diculescu", care a fost apoi răspândită în Istria, devenind un excelent instrument de lucru didactic, pentru învăţarea şi perpetuare dialectului istroromân).Cea mai mare personalitate a istroromânilor este considerat Nicolae Teslea (Drăghici) (1856-1943),supranumit „extraterestrul român”, devenit cetăţean american şi cunoscut ca Nicola Tesla (în croată şi în alte limbi). Savantul şi inventatorul Nicolae Teslea a înregistrat peste 1200 de invenţii , este astăzi revendicat şi de sârbi, şi de croaţi. El a fost propus în anul 1915, împreună cu Thomas Edison, la Premiul Nobel pentru fizică, premiu pe care l-a refuzat. Nicolae Teslea a descoperit câmpul magnetic rotitor, a inventat radioul înaintea lui Marconi, sistemele de comunicare fără fir şi sistemul bifazat de curent electric alternativ, a construit primele motoare asincrone bifazate, generatoarele electrice, transformatorul electric de înaltă frecvenţă, dar a murit la New York, într-o mizerie cumplită. Istroromâni sunt şi:  profesorul Luigi Belulovici , medicul Giuseppe Belulovici, scriitorul de limbă italiană Ezio Bordul,  jurnalistul de limbă italiană şi croată, Ezio Mestrovich (1941-2003), Corrado Clănaţ (Clagnaz), care a înfiinţat în anul 1994, la Trieste, împreună cu alţi entuziaşti, Asociaţia culturală istroromână „Andrei Glavina”. Această asociaţie editează pe speze proprii revista „Scrisore către fraţ rumeri” (Scrisoare către fraţii români). În SUA, una dintre persoanele cele mai active din sânul comunităţii istroromâne este arhitecta Maria Luisa (Marisa) Ciceran.
Ce fac oficialităţile române pentru istroromâni?
 În anul 2011, Guvernul român, în cadrul relațiilor bilaterale cu cel croat, în urma unor convorbiri cu Guvernul croat, afirmă  într-o declarație comună de presă că au „abordat și un subiect extrem de important și de mare interes pentru România, și anume comunitatea de istroromâni”. Şi atât!
Pe curând,
Earnest



sâmbătă, 9 iulie 2016

MONUMENTE UITATE (XII). BISERICA FOSTEI MĂNĂSTIRI VIZANTEA

 Biserica "Înălțarea Sfintei Cruci" a fostei Mănăstiri Vizantea se află în satul Vizantea Mănăstirească din comuna Vizantea-Livezi, din județul Vrancea. Această comună este situată în inima Munților Vrancei, de-a lungul râului Vizăuți, în apropierea piscului Mesteacănului (1221,2 m.). 
Comuna Vizantea-Livezi este alcătuită din credincioși ortodocși, (atestați documentar în Evul Mediu, când un document din anul 1500 arătă că Mănăstirea de pe apa Vizăuțului a fost închinată de Ștefan cel Mare, Bisericii Grigoriu de la Muntele Athos, pe care domnitorul o refăcuse din temelii) și catolici, români veniți la începutul secolului al XIX-lea din zona Sibiului, plecând din cauza persecuțiilor austriece ( documentele arată că, călugării Mănăstirii Brazi- Panciu au dat din domeniile lor din Vizantea, o suprafață unde ei să se aseze și să-și ridice biserică). În perioada interbelică, comuna Vizantea-Livezi a cunoscut o oarecare înflorire datorită apelor minerale vindecătoare, fiind o mică stațiune, unde se vindecau afecțiuni oculare, ale sistemului nervos periferic, gastro-intestinale, ginecologice și hepato-biliare.
 Revenind la biserica fostei mămăstiri, aceasta este una dintre cele mai frumoase biserici de pe meleagurile vrâncene. Anul întemeierii mănăstirii este discutabil, dar se știe clar că prima biserică a fost din lemn, iar probabil în vremea lui Petru Șchiopul. după alții în vremea lui Ieremia Movilă, a fost ridicată o impunătoare biserică din zid ( sfârșitul secoluli al XVI-lea), devenind, în anul 1646,metoc al Mănăstirii Pângărați, din județul Neamț, iar în anul 1777 va fi reînchinată  Bisericii Grigoriu, de către domnitorul Grigore III Alexandru Ghica. Odată cu legea secularizării mănăstirești a lui Cuza, mănăstirea devine biserică de mir, iar averea ei estimată la o sumă de peste 20 de milioane de lei este dăruită Spitalului din Atena, Mănăstirii Grigoriu, Comunității Sfântului Munte Athos și altor asemenea așezăminte grecești. Astăzi, Ansamblul mănăstirii este compus din: Biserica "Înălțarea Sfintei Cruci", clopotnița, fragmente din zidul de incintă,temelia din piatră a  bisericii din lemn de ștejar, care a fost arsă în timpul Primului Război Mondial de trupele austro-ungare. Zidul împrejmuitor al mănăstirii, de formă pentagonală, era inalt de patru metri si gros de un metru.  Clopotnița mănăstirii, construită din lemn, în formă hexagonală și înaltă de opt metri, se află deasupra porții de intrare. Biserica cea mare este zidită în stil bizantin, în formă de cruce ( pronaos, naos, altar), din blocuri de piatră cioplită, până la acoperiș, având o înălțime de  opt metri, o  lungime de douăzeci și doi de metri și o lățime  de aproape zece metri. În urma cutremurului din anul 1940, turla originală a bisericii s-a prabușit, ea fiind refăcută de credincioșii din localitate. În pronaosul bisericii se află șase coloane care sprijină bolțile. Fiecare coloană este alcatuită dintr-un singur bloc de piatră. Biserica nu este pictată.
 Curtea bisericii este frumos amenajată, cu alei de flori. În interiorul bisericii și în curte, totul strălucește de curățenie.
 De ce spun că acest monument este uitat? Pentru că, deși este pe lista monumentelor naționale, nu este trecută în nici un ghid turistic național, decât în cele locale, nu au fost găsite fonduri pentru refacerea zidurilor, dar se găsesc întotdeauna bani pentru diferite spectacole de prost gust. Este un monument istoric de arhitectură de bun gust, care nu trebuie lăsat în anonimat!
Pe curând,
Earnest