luni, 30 martie 2015

DESPRE DENUNŢĂTOR

  Denunţătorul este individul care pârăşte, care aduce la cunoştinţa unei autorităţi săvârşirea unei infracţiuni. Denunţătorul poate fi un individ de bună credinţă, cu o conştiinţă civică, morală, naţională ridicată, după cum poate fi o japiţă, el însuşi un infractor, criminal, care, pentru a-şi micşora pedeapsa sau pentru a scăpa de pedeapsă îşi denunţă complicele, nu pentru că i s-a trezit conştiinţa, ci pentru că a fost descoperit. Tot o japiţă este denunţătorul care acuză un individ, pentru că are ciudă pe el, deşi nu are nicio probă că acel individ ar fi săvârşit vreo ilegalitate. El este martor, jură că spune adevărul şi pe baza declaraţiilor sale, de-a lungul istoriei, o mulţime de oameni au fost arşi pe rug, spânzuraţi, împuşcaţi, duşi în lăgăre sau gulaguri sau au făcut ani grei de temniţă. Pe  un astfel de denunţător, Codul lui Hamurabi , din mileniul II î.e.n., îl condamna la moarte, iar judecătorul care nu ştia să gestioneze corect probele şi care nu judeca drept plătea o amendă foarte mare şi îşi pierdea dreptul de a mai judeca. Eu întotdeauna am afirmat, că în multe situaţii, anticii erau mult mai înţelepţi decât contemporanii noştri.
     După cum vedem, istoria denunţului şi a denunţătorului urcă în istoria Orientului Antic, dar în Antichitate, a ridicat-o la rang de politică, la Roma, împăratul Nero.Liberţii erau denunţătorii cei mai frecvenţi şi prin ei, crudul împărat şi-a înlăturat opozanţii sau chiar pe sfătuitorii săi, personalităţi ale culturii latine, cum s-a întâmplat,  de  pildă, cu Petronius.  sau cum s-a întâmplat cu creştinii, care nu credeau că este normal să se săvârşească ritualuri care ţineau de cultul imperial. În Evul Mediu, Inchiziţia a ridicat denunţul la rang de politică religioasă, denunţătorul fiind un adevărat creştin, chiar şi în situaţia în care denunţa fără probe. Erau denunţaţi în Spania evreii, ţiganii care practicau vrăjitoria, erau denunţate în Italia, Franţa vrăjitoarele, erau denunţaţi savanţii consideraţi eretici. Cei care se căiau şi care îşi recunoşteau vina îşi pierdeau averile, cei care nu  recunoşteau că sunt vinovaţi sau care nu aveau ce averi să piardă, sfârşeau cu demnitate pe rug, ca celebrul Giordano Bruno.La românii medievali, denunţătorul era numit "limbă". Îl găseai prin porturi, hanuri, pe la curţile boiereşti sau domneşti, erau uneori şi de partea românilor şi de partea turcilor şi de partea domniei şi de partea boierilor , erau alături de haiduci dar şi  de partea poteraşilor. Ei se vindeau celor care îi plăteau mai bine. În Epoca Contemporană, denunţul a devenit la fascişti şi comunişti politică de stat. Noi, românaşii, îi numeam pe denunţători, turnători, iar după Revoluţia din anul 1989, am făcut o mare vâlvă, am cerut desecurizarea dosarelor Securităţii ca să vedem, cine erau turnătorii de lângă noi. Apărau şi ei, un anumit regim în care credeau! Denunţul de astăzi a devenit în România democratică şi a statului de drept, polică juridică şi instrumentul de lucru al D.N.A. Întrebarea firească, pe care mi-o pun eu, cetăţean onest, este: dacă suntem un stat de drept şi dacă nimeni nu este deasupra legii, de ce denunţătorul, care denunţă atunci când este descoperit, are mai multe drepturi decât ceilalţi învinuiţi sau vinovaţi? Eu cred că aceşti denunţători sunt mai mari japiţe decât turnătorii regimului totalitar, pentru că aceştia nu cred decât în puterea banilor, nu au niciun sentiment patriotic, nu cred în nicio ideologie, nu au nicio morală, pe când ceilalţi, fie că erau fanatici în ideologia lor, fie că erau cu adevăraţi patrioţi şi vedeau peste tot trădători, fie că aveau obligaţia de a informa, pentru că au fost eliberaţi condiţionat în urma unei condamnări politice, fiind consideraţi duşmani ai luptei de clasă.
   Oricum, România trece astăzi, în numele luptei împotriva corupţiei, prin cea mai mare criză morală, fără să rezolve corupţia, hoţia, minciuna, efectele manipulării, credibilizarea instituţiilor statului, fără să redeştepte adevărata conştiinţă civică şi naţională a românilor. Mult fals, multă propagandă, mult teatru din partea autorităţilor şi  multă scârbă, lehamite, multă revoltă şi nemulţumire din partea  oamenilor oneşti, atâţia cât au mai rămas în ţara asta.
 Pe curând,
 Earnest

joi, 26 martie 2015

DESPRE JAPIȚĂ

  Japița este un substantiv comun, de gen feminin, probabil de origine  din slava sudică și înseamnă, conform dicționarului limbii române: 1.cătușă; 2. bucată de lemn sau din fier îndoit așezat deasupra proțapului, formând scobitura în care se prinde jugul; 3. peiorativ înseamnă persoană fără caracter. Există și un verb a japița, care înseamnă a lovi cu nuiaua pe cineva.
Despre japiță au fost scrise în România două romane cu acest titlu: unul  de  Marin Sorescu, publicat post mortem, în anul 1999 și reeditat în anul 2003, clasificat la romane pentru copii, deși este o întoarcere în timp a personajelor din "Trei dinți din față" și altul scris în anul 2013 de Constantin Banu, pentru care japița este o instituție, și anume televiziunea dinainte de anul 1989, ca și cum nu ar fi astăzi destule televiziuni japițe sau doar destule japițe prin diferite televiziuni. De curând, Stelian Tănase a scris un articol despre japița feminină.
 Eu mă voi referi la japița dintotdeauna din societatea umană, indiferent de timpul și spațiul istoric în care aceasta a trăit și trăiește. Această japiță este printre noi, este o persoană care poate fi un analfabet sau un academician, cerșetor, măturător, muncitor, intelectual de la inginer, artist din toate domeniile, profesor, medic, economist etc, diplomat de carieră sau apărut peste noapte, militar de la sergent la general sau de la simplu marinar la amiral, om politic de la simplu membru la șef de partid, parlamentar, ministru, președinte. Japițele pot fi umili funcționari sau directori, inspectori, auditori, judecători, procurori, avocați  preoți, securiști, prostituate, gigolo. Japițele îți pot fi prieteni și confidenți pe care uneori nu-i descoperi niciodată, îți pot fi parteneri de viață, cu care te iubești, cu care faci copii, în care ai încredere și care te părăsesc când îți este lumea mai dragă, împărțind cu tine până și cadourile pe care  le-a făcut ție sau copiilor. Ele te lovesc figurativ cu nuiaua măi rău și mai dureros decât o lovitură reală, pentru că îți distrug sufletul, pentru că atunci când i-ai descoperit, principiile și sentimentele în care ai crezut se prăvălesc în mintea ta și îți pierzi încrederea în oameni. Sunt și japițe care nu se feresc că sunt japițe, ci din contra se fălesc cu acțiunile lor, îi învață și pe alți i să fie japițe, pentru că a deveni japiță este idealul lor în viață. De aștia te ferești și singur, dacă nu vrei să fii japiță. Grav este când aceste japițe, deși se știu că sunt japițe, sunt puse în funcții de conducere, sunt alese în Parlament, în consiliile locale și județene, unii devin și președinți, guvernatori. Că sunt șefi de clanuri, de mafie sau de loje masonice, nu este nimic grav, pentru că numai o japiță poate ocupa  astfel de funcții, dar să fii ales președinte de stat, să fii șef de instituție cum ar fi într-un spital, într-o școală, într-o bancă,într-o direcție, agenție, tribunal sau inspectorat e mare jale! Jalnică este japița subalternă, care te perie, te măgulește și care este prima care te trădează, care nu te mai recunoaște când nu îți mai este subordonată. O câte astfel de japițe am cunoscut, câte japițe ajunse din subalterne japițe șefe, pe care i-ai ajutat cândva și care nu te mai recunosc acum! Periculoase sunt și japițele formatoare de opinii, care te manipulează, care te fac să crezi că ele dețin adevărul absolut, otrăvindu-te, picătură cu picătură, învrăjbindu-te împotriva celor care se străduiesc ca tu să trăiești mai bine și apărându-i pe cei care te-au făcut să trăiești mai rău, ștergând uneori memoria colectivă a unei națiuni, îndeamnându-te la răzbunare.
 Doamne, cum te-ai numi pentru ei, Dumnezeu sau Alah, iartă-le, și arată-le calea cea bună, pentru că se înmulțesc ca ciupercile după ploaie, iar lumea în care trăim se va prăvăli, distrugându-se!
Pe curând, 
Earnest

marți, 10 martie 2015

RELIGIA ȘI ȘCOALA

De câteva săptămâni mă frământă o intrebare: Ce treabă are Curtea Constituțională cu programa școlară și ce grabă este să se schimbe curriculum în timpul anului școlar, când un principiu pedagogic și o prevedere legislativă spune că orice schimbare în programă se stabilește cu 6 luni înainte de începerea noului an școlar?. Mai mult, în cele două legi ale învățământului, care deocamdată funcționează în paralel, religia este o disciplină facultativă și la înscrierea elevului la școală, în cererea tip se completează de către părinte, respectiv de elevul care are vârsta de 16 ani, dacă vrea să participe la ora de religie și anume, la ce cult. De asemenea, la sfârșitul semestrului, prin cerere , se poate renunța la acest curs. Și atunci, de ce atâta vâlvă și de ce sunt necesare atâtea dezbateri? Doar pentru că s-a hotărât ca această disciplină, din facultativă să devină opțională? Foarte bine, să o ținem tot așa, căci poate în viitor, Parlamentul sau Curtea Constituțională vor hotărî ca limba română, istoria, matematica și alte discipline să fie opționale  și să fie obligatorii doar Educația pentru sănătate, Educația sexuală, Educația fizică, Limba engleză sau I.T., pentru că tot am ajuns o națiune bolnavă, sedentară, obsedată de sex, care nu mai știm să vorbim românește și care suntem dependentă de calculator.
   Unii cunoscători își susțin punctul de vedere, privind scoaterea religiei din programa, argumentând că suntem un stat laic, nu unul religios. Așa este, dar disciplina religie nu are nimic de a face cu caracterul statului, care este dat de Constituție. Statul român este o republica constituțională, nu este o republica religioasă cum sunt de pildă republicile sau momarhiile  islamice, unde Sharia este mai importantă decât Constituția. Nu știu pe cine deranjează faptul că elevul , care își însușește obligatoriu teoria darwinistă, poate să afle și teoria creaționistă, ca o alternativă a cunoașterii, că află ce este păcatul și că sadomistul este un păcat, ca și crima, furtul, minciuna. Un profesor de religie poate să-l facă pe el să conștientizeze că nu din  teamă de pedeapsă divină trebuie să respecte morala religioasă, ci din nevoia lui de a căuta binele, pentru că omul este singura ființă pe care Dumnezeu a creat-o după chipul și asemănarea sa, deci din nevoia sa de a deveni ceea ce Dumnezeu a vrut să facă din om. Un profesor de religie poate să facă în educație ceea ce nu pot face alți profesori, pentru că programa este vastă:  pildele, exemplelele din viețile sfinților, din lucrarea lui Iisus, din istoria bisericii vizează nu numai aspectul etic, ci și cel ontologic, estetic, național. Acum, când societatea umană pare bântuită mai mult decât oricând de forțele răului, când tinerii caută în alcool și droguri o alternativă a găsirii fericirii, de ce nu ar putea ca rugăciunea să fie această alternativă cât și împăcarea cu ei înșiși și cu cei din jur?.
  Nu mă deranjează că religia va deveni o disciplină opțională dar m-ar deranja că ceea ce se întâmplă acum  este una dintre etapele scoaterii acestei discipline din programa școlară.
Pe curând,
Earnest
P.S Deunăzi, la o emisiune de la B1, un atotcunoscător îi punea o întrebare unui profesor de religie: De ce nu le spuneți, părinte, elevilor adevărul?. Eu mă întreb: Care adevăr? Deține cineva adevărul absolut?

luni, 2 martie 2015

EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (I). STANLEY BING "SUN TZU ERA UN BIET MOTOTOL"

"Ar trebui să ne studiem pe noi înşine în tăcere şi să ne căutăm în adâncul sufletelor noastre, oriunde s-ar afla acestea, capacităţile şi slăbiciunile?. Mda, bine. Putem face asta"
 (Stanley Bing)

   Stanley Bing (n. la New York pe 20 mai 1951, cronicar la revista "Fortuna", scriitor, autor a 13 cărţi, vicepreşedinte la o companie multinaţională gigant, căsătorit cu scriitoarea Laura Svienty), un fin observator al realităţii cotidiene a secolului al XXI-lea, când oamenii au devenit mai egoişti şi  mai carierişti ca niciodată, când lupta pentru supravieţuire în societate şi la locul de muncă s-a întors în timp la epoca primitivă, s-a gândit să ne înveţe nişte tehnici de luptă, pentru a rezista în această lume nebună., în cartea "Sun Tzu era un biet mototol".
  Cartea lui Stanley Bing a apărut în S.U.A în anul 2004, iar în România în anul 2009, la Curtea Veche Publishing, fiind vândută la chioşcuri împreună cu "Săptămâna financiară" şi are ca subtitlu, următorul îndemn:" Subjugă-ţi adversarii, ţine-ţi aproape prietenii şi stăpâneşte adevărata artă a războiului". Cartea este didicată lui Alexandru Macedon, care a vărsat lacrimi când nu a mai avut ţinuturi de cucerit, lui Bobby Fischer, care nu a priceput că şahul este un simplu joc şi şi-a făcut adversarii să plângă, lui George W. Bush, pentru hotărârea de a isprăvi războiul tătălui său cu orice preţ...şi tipilor care conduceau corporaţia unde era angajat, care erau mereu furioşi, pentru un motiv sau altul.
   Cred că punctul de plecare al acestei cărţi  este cunoscuta reflecţie a lui Sun Tzu ( 544-496 î.e.n.), autor al lucrării "Arta războiului",( culmea! autorul nu o citează în cartea sa), şi anume, "Nicio ţară nu poate fi cucerită, fără o complicitate din interior", el considerând că eşecul în planul nostru de supravieţuire stă în propria noastră trădare faţă de noi înşine (vezi capitolul Cum îi faci pe oameni să te iubească: iubindu-te pe tine însuţi). De asemenea, în Mulţumiri, desluşim că motivul acestei cărţi se găseşte în frustrările sale provocate de cei din jur, de la profesorul său de sport, care l-a făcut în clasa a IV-a grăsan, la colegul său din clasa a VI-a, care i-a spus că blugii săi nu mai sunt la modă, ajungând la şefii săi, care s-au dovedit a fi nişte nenorociţi, înlăturându-şi frustrările cu speranţa că va veni şi vremea lor.
    În carte, autorul analizează modul în care au acţionat personalităţi din diferite domenii şi din toate timpurile, de la Moise la Michael Jackson, prezintă diferite grafice, tabele, unele dintre ele obiective, altele foarte subiective. Din această carte, poţi să înveţi foarte multe din sfaturile bune şi dacă eşti un spirit superior, poţi să înveţi şi din sfaturile care te fac un robot, acţionând după programul pe care ţi l-ai propus, refuzând să le urmezi, pentru că eşti fiinţă umană, ai suflet ,eşti raţional şi trebuie să ai încredere că poţi învinge, fără a fi o maşină.
   Ideea de bază a cărţii, în opinia mea, este că "În luptă atitudinea este totul". Restul, vă las pe dumneavoastră să descoperiţi. Lectură plăcută!
Pe curând,
Earnest