luni, 30 martie 2015

DESPRE DENUNŢĂTOR

  Denunţătorul este individul care pârăşte, care aduce la cunoştinţa unei autorităţi săvârşirea unei infracţiuni. Denunţătorul poate fi un individ de bună credinţă, cu o conştiinţă civică, morală, naţională ridicată, după cum poate fi o japiţă, el însuşi un infractor, criminal, care, pentru a-şi micşora pedeapsa sau pentru a scăpa de pedeapsă îşi denunţă complicele, nu pentru că i s-a trezit conştiinţa, ci pentru că a fost descoperit. Tot o japiţă este denunţătorul care acuză un individ, pentru că are ciudă pe el, deşi nu are nicio probă că acel individ ar fi săvârşit vreo ilegalitate. El este martor, jură că spune adevărul şi pe baza declaraţiilor sale, de-a lungul istoriei, o mulţime de oameni au fost arşi pe rug, spânzuraţi, împuşcaţi, duşi în lăgăre sau gulaguri sau au făcut ani grei de temniţă. Pe  un astfel de denunţător, Codul lui Hamurabi , din mileniul II î.e.n., îl condamna la moarte, iar judecătorul care nu ştia să gestioneze corect probele şi care nu judeca drept plătea o amendă foarte mare şi îşi pierdea dreptul de a mai judeca. Eu întotdeauna am afirmat, că în multe situaţii, anticii erau mult mai înţelepţi decât contemporanii noştri.
     După cum vedem, istoria denunţului şi a denunţătorului urcă în istoria Orientului Antic, dar în Antichitate, a ridicat-o la rang de politică, la Roma, împăratul Nero.Liberţii erau denunţătorii cei mai frecvenţi şi prin ei, crudul împărat şi-a înlăturat opozanţii sau chiar pe sfătuitorii săi, personalităţi ale culturii latine, cum s-a întâmplat,  de  pildă, cu Petronius.  sau cum s-a întâmplat cu creştinii, care nu credeau că este normal să se săvârşească ritualuri care ţineau de cultul imperial. În Evul Mediu, Inchiziţia a ridicat denunţul la rang de politică religioasă, denunţătorul fiind un adevărat creştin, chiar şi în situaţia în care denunţa fără probe. Erau denunţaţi în Spania evreii, ţiganii care practicau vrăjitoria, erau denunţate în Italia, Franţa vrăjitoarele, erau denunţaţi savanţii consideraţi eretici. Cei care se căiau şi care îşi recunoşteau vina îşi pierdeau averile, cei care nu  recunoşteau că sunt vinovaţi sau care nu aveau ce averi să piardă, sfârşeau cu demnitate pe rug, ca celebrul Giordano Bruno.La românii medievali, denunţătorul era numit "limbă". Îl găseai prin porturi, hanuri, pe la curţile boiereşti sau domneşti, erau uneori şi de partea românilor şi de partea turcilor şi de partea domniei şi de partea boierilor , erau alături de haiduci dar şi  de partea poteraşilor. Ei se vindeau celor care îi plăteau mai bine. În Epoca Contemporană, denunţul a devenit la fascişti şi comunişti politică de stat. Noi, românaşii, îi numeam pe denunţători, turnători, iar după Revoluţia din anul 1989, am făcut o mare vâlvă, am cerut desecurizarea dosarelor Securităţii ca să vedem, cine erau turnătorii de lângă noi. Apărau şi ei, un anumit regim în care credeau! Denunţul de astăzi a devenit în România democratică şi a statului de drept, polică juridică şi instrumentul de lucru al D.N.A. Întrebarea firească, pe care mi-o pun eu, cetăţean onest, este: dacă suntem un stat de drept şi dacă nimeni nu este deasupra legii, de ce denunţătorul, care denunţă atunci când este descoperit, are mai multe drepturi decât ceilalţi învinuiţi sau vinovaţi? Eu cred că aceşti denunţători sunt mai mari japiţe decât turnătorii regimului totalitar, pentru că aceştia nu cred decât în puterea banilor, nu au niciun sentiment patriotic, nu cred în nicio ideologie, nu au nicio morală, pe când ceilalţi, fie că erau fanatici în ideologia lor, fie că erau cu adevăraţi patrioţi şi vedeau peste tot trădători, fie că aveau obligaţia de a informa, pentru că au fost eliberaţi condiţionat în urma unei condamnări politice, fiind consideraţi duşmani ai luptei de clasă.
   Oricum, România trece astăzi, în numele luptei împotriva corupţiei, prin cea mai mare criză morală, fără să rezolve corupţia, hoţia, minciuna, efectele manipulării, credibilizarea instituţiilor statului, fără să redeştepte adevărata conştiinţă civică şi naţională a românilor. Mult fals, multă propagandă, mult teatru din partea autorităţilor şi  multă scârbă, lehamite, multă revoltă şi nemulţumire din partea  oamenilor oneşti, atâţia cât au mai rămas în ţara asta.
 Pe curând,
 Earnest

Niciun comentariu: