 |
| Virginie Despentes ( n. 13 iunie 1969, Nancy) |
,,Internetul e, mai presus de toate, fiere. Se întâmplă să mai vezi pe unii care se servesc de internet pe model vechi, ca să exprime idei complicate și să răspundă la argumente. Dar, ca regulă generală, militantismul pe internet e fanatism în stare pură (...) Te supui unor maeștri care rămân în urmă- poliția, spălarea de bani, traficul de droguri, granițele, mafia, închisoarea- o înlănțuire catastrofală de violență inutilă și corupție. Eu caut libertatea, alinarea bucuria, experiența trăită când iau ceea ce pare a fie o soluție miracol (...). Și poate că toxicomanul caută mereu asta la capătul drumului său...” ( Rebecca Latte)
,,La fel ca atâția alți scriitori americani a căror înclinație către alcool a devenit legendară, așa încât a dus la un val de studii și cărți, am recurs și eu la alcool ca la calea magică care te conduce spre imaginar și euforie și exaltarea imaginației.” (Oscar Jayack)
,,Dragi surori, încă un mic efort și suntem aproape la fel de cretine ca bărbații. Având mai puțină putere. Maimuțărim aceleași adunări tembele. Aceleași indignări prefăcute. Aceeași furie carcerală, aceeași dragoste pentru autoritate...” ( Zoe Katana)
Virginie Despentes este o scriitoare franceză (scrie romane, eseuri, texte pentru cântece), regizoare de emisiuni și de spectacole audiovizuale. Are o viață tumultoasă: a crescut într-o familie de sindicaliști, participând din copilărie la proteste ( mama sa era o susținătoare a mișcării feministe). La vârsta de 15 ani, a fost internată într-un spital psihiatric, la 17 ani a fost violată când se întorcea de la Londra, făcând auto-stop, a studiat la Lyon la o școală de cinema, a fost menajeră, critic de filme porno, făcând deseori prostituție pentru a-și întregi veniturile, vânzătoare într-o librărie de pe Champs - Elisees, baby-sitter, jurnalistă la reviste de muzică rock, dependentă de bere ( a renunțat la alcoolism la vârsta de 30 de ani), adeptă a grupului punk-rock Les Berus (BxN), este adeptă a mișcării Woke, este militantă a egalității dintre bărbați și femei, susținătoare a palestinienilor din Gaza.Și-a regizat cartea ,,Sărută-mă ”( tradusă și în limba română), ca film pornografic, susținând realizarea scenelor violente și cele sexuale să fie reale, nu mimate ( filmul a fost interzis timp de 15 ani).
Cartea pe care v-o recomand, ,,Dragă nemernicule” ( ,,Cher connard”), a fost scrisă în timpul pandemiei COVID -19 și a fost tradusă în limba română de Magdalena Mărculescu, fiind publicată de Editura Trei, în anul 2024. Romanul este conceput sub forma unor mesaje pe internet între Rebecca Latte, o cunoscută actriță, în vârstă de 50 de ani, consumatoare de heroină și Oscar Jayack, scriitor cunoscut, în vârstă de 43 de ani, alcoolic. Cei doi se cunoșteau din copilărie, el fiind fratele bunei sale prietene, Corinne. Lor li se alătură Zoe Katana, o tânără feministă, care a fost hărțuită sexual de Oscar, care era șeful ei la editura unde cei doi lucrau. Cartea este scrisă pe principiile #MeToo. Dincolo de prezentarea vieții celor trei, autoarea ne prezintă întreaga societate franceză. În relatările anilor 80, am găsit asemănarea cu România ( criză economică, cenzură, sărăcie), deosebirea, constând în faptul că la noi copiii nu se drogau de la 12 ani și pedofilii nu erau pe toate străzile, violând fetițe . Însă nu este o mare problemă, pentru că după anii 1990, am sărit peste etape și, acum, avem și noi destui minori care se droghează și pedofili liberi. Rebecca se revoltă împotriva decăderii culturii și școlii franceze, care au renunțat la vechile valori, împotriva promovării nonvalorilor , a politicii patronilor prin care angajează doar tinere drăguțe, gată să cedeze în fața avansurilor sexuale, pentru a nu-și pierde locul de muncă. Virginie Despentes descrie viața în Paris în vremea lockdown-ului, care nu se deosebește cu nimic de cea din România: interzicerea familiilor să participe la înmormântări, chiar dacă decedatul nu a murit de COVID 19, obligarea vaccinării populației și a purtării măștilor ( deosebirea este că la Paris polițiștii nu purtau mască, iar persoanele care erau pe străzi, după ora 22, erau arestate), cenzurarea opiniilor legat de vaccinuri și renunțarea la vechile prietenii din cauza părerilor diferite, privind vaccinarea. Scriitoarea a găsit și părți pozitive pentru lockdown: oamenii de cultură, artiștii și-au dezvoltat creativitatea, creând pe internet, fiecare în domeniul său, iar din plictiseală, toxicomanii au început terapia ( Rebecca și Oscar nu credeau în rezultatul acestor terapii, dar ei au reușit să scape de dependențele pe care le aveau), vecinii au devenit solidari unii cu alții. De asemenea, după mulți ani, când nu mai simțeau anotimpurile, au simțit mirosul primăverii, poluarea nemaifiind atât de puternică. Însă alții au intrat în depresie, iar pe alții i-a bântuit frica, ca pe Zoe care era hărțuită și amenințată de masculiniști și a fost nevoită să se interneze într-un spital de psihiatrie, unde nu mai erau paturi libere. În situații de urgență, Salvarea ajungea la cei bolnavi, după vreo 10 ore.
Cartea mi-a lăsat un gust amar, dar cred că merită să fie citită, pentru că scriitoarea, deși este o militantă LGBD+, nu-și impune punctul de vedere: ea doar prezintă situația decadenței societății umane, a democrației, a încălcării drepturilor de exprimare a ideilor politice și la sfârșitul secolului 20 și la începutul secolului 21. Nimic nu s-a schimbat, în acest sens, indiferent de regimurile politice, treptat se instaurează o dictatură.
Lectură plăcută!
Pe crurând,
Earnest
.jpg)
