,,Cine cântă respiră ( respiraţia e forma primară a schimbului dintre ,,înăuntru" şi ,,afară"); dar el respiră în Dumnezeu, răsuflare pentru nimic, ca vântul, în afara oricărei intuiţii, în uitarea însăşi a cântecului".
( Gheorghe Iorga, despre Sonetul III din Partea întâi)
La mijlocul acestei luni, a avut loc a XXIII-a ediţie a Simpozionului Naţional de Estetică. Cu această ocazie, au fost lansate două cărţi a două personalităţi culturale băcăuane, eminenţii profesori, Ion Fercu şi Gheorghe Iorga. Despre lansarea cărţii domnului Fercu, ,,Prin subteranele dostoievskiene", am aflat la lansarea cărţii domnului Iorga, de aceea nu am avut posibilitatea să o cumpăr şi s-o citesc, ca să pot, astăzi, să v-o recomand.
,, Rainer Maria Rilke: Epifanii dintr-o biografie interioară" este un eseu despre viaţa şi opera lui Rilke, în opinia mea, prezentate înţelept, în maniera în care Rilke înţelegea ce se ascunde în ţesătura şalurilor de caşmir persane din Muzeul de Istorie de la Berna:, ,,cutare ori cutare faţă mai ascunsă a existenţei să rămână în spaţiul unui poem, întoarsă către noi".
Gheorghe Iorga, studiind poezia, corespondenţa, jurnalele lui Rilke, criticile literare, a ajuns la concluzia că Rilke, în călătoriile sale, în relaţiile cu cei din jur, în iubirile pe care le-a experimentat, în singurătatea sa, prin lecturile şi scriiturile sale ,, s-a făcut pe sine însuşi, într-un amestec spontan de activitate şi pasivitate (...), s-a lăsat făcut, s-a lăsat format de ceea ce convenea firii sale, refuzând cu obstinaţie ceea ce l-ar fi deformat". Autorul consideră că poetul vede în poezie o epifanie, că el caută poezia, pe care o confundă cu rugăciunea şi că ,, tot ce seamănă cu Dumnezeul său este arta". Probabil această constatare l-a determinat pe autor să adauge la titlul cărţii sintagma ,, Epifanii dintr-o biografie interioară". De fapt ce este o Epifanie, în afara sărbătoarei religioase? Este o revelaţie a lumii nevăzute.
Eseul domnului Iorga este tocmai o epifanie a ceea ce noi nu am văzut în viaţa şi opera lui Rilke , pe care ne-o relatează cu înţelepciunea şi bucuria celui care a descoperit-o.
Lectură plăcută!
Pe curând,
Earnest
Un comentariu:
Cad frunzele, cad de departe, parcă
s-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate;
cu gesturi de negare cad mereu.
Şi cade-n nopţi adînci pămîntul greu
de lîngă stele în singurătate.
Noi toţi cădem. Mîna de colo cade.
Şi altele, şi toate, rînd pe rînd.
Dar este Unul care ţine-n mînă
căderea asta, nesfirşit de blînd.
de Rainer Maria Rilke [Rainer_Maria_Rilke ]
Trimiteți un comentariu