,, Acasă ( India), asta-i tot ce trebuie să faci. Nu toată lumea are telefon. Numai dacă îți ridici un pic vocea sau dacă îți exprimi necazul sau bucuria în vreun fel oarecare, un cartier întreg și jumătate din el vor fi venit să afle veștile și să dea o mână de ajutor cu pregătirile”
(Sen, în ,,Doamna Sen”)
(Sen, în ,,Doamna Sen”)
Astăzi, de ziua când B.O. R. omagiază femeile creștine, am ajuns la a suta carte, pe care v-o recomand. M-am gândit la o autoare americană, de origine indiană, pentru că respectă religia creștină, deși este hindusă și care nu și-a uitat rădăcinile, putând fi un exemplu pentru toate femeile românce, care, din diferite motive, s-au stabilit în alte țări. Cei rămași acasă nu le interzic să respecte religiile altor popoare, dar, cu siguranță, se întristrează când constată că și-au uitat limba și și-au pierdut rădăcinile.
Între anii 2015 și 2022 a fost profesoară de scriere creativă la Universitatea din Princeton, iar în prezent este profesoară de limba engleză la Millicent C. McIntosh și director de scriere creativă la Barnard College of Columbia University.
Jhumpa Lahiri este cunoscută publicului cititor din România, din anul 2015,când Editura Nemira a publicat romanul ,, Distanța dintre noi”: De asemenea, aceeași editură a publicat în anul 2017 romanul ,,Porecla” ( ecranizat în anul 2006), iar în anul 2021, culegerea de proză scurtă, pe care , astăzi, v-o recomand. Această culegere a primit , în anul 2000, Premiul Pulitzer pentru Ficțiune. ,,Înterpretul de maladii” cuprinde nouă povestiri (printre care și cea care dă numele culegerii), ce au ca pesonaje principale imigranți indieni în S.U.A , la prima sau a doua generație. Majoritatea personajelor principale sunt femei, cu studii, care provin din familii înstărite din India, multe dintre ele poartă îmbrăcămintea tradițională, sari, și se comportă așa cum înșăși autoarea a declarat într-un interviu că s-a simțit cu „ o presiune intensă să fie între două lucruri, loială lumii vechi și fluentă în cea nouă”. Doamnele din povestirile ei sunt educate, majoritatea nostalgice, care își decorează casele cu obiecte indiene, care gătesc, în general, mâncare tradițională, cu amestecuri de carne , legume și fructe, la care noi nici nu ne-am gândit că le-am putea combina, ca de exemplu: spanac prăjit cu ridichi, fasole verde cu nucă de cocos, pește gătit cu stafide în sos de iaurt, tocană cu pește și banane verzi, tocană de fasole verde cu sardine conservate, chiftele pane prăjite cu stafide, pui cu orez, migdale, stafide și coajă de portocală, felii de ceapă și de cartofi prăjite în aluat din făină graham. Bineînțeles, Lahiri nu le ,,iartă” pe acele femeie americane, cu studii, dar lipsite de cultura ( una dintre ele a a crezut că Bengali este o religie și nu găsea India pe hartă), snoabe sau rasiste. De asemenea, amintește de războiul dintre Pachistan și India, de perioada dintre anii 1975 și 1977 din istoria indiană, când Indira Gandhi a declarat stare de urgență, descrie unele monumente din Boston și din India ca Templul Soarelui din Konarak și multe alte aspecte din viața unor familii cu mentalitățile și tradițiile lor. Ultima nuvela a cărții ,,Cel de al treilea și ultimul continent” este inspirată din viața tătălui scriitoarei. Sfârșitul fiecărei povestiri este surprinzător, deși Lahiri strecoară, întâmplător, o frază, care te-ar putea duce cu gândul la cum se va termina povestirea.
Așadar, vă recomandat această carte pentru zilele sau serile de tihnă, când puteți citi o povestire, care să vă poate relaxa, chiar dacă vă duce spre reflectare.
Pe curând,
Earnest
Un comentariu:
Foarte interesant
Trimiteți un comentariu