luni, 11 mai 2015

OAIA ŞI ARTA.ISTORIA COVOARELOR ORIENTALE


Covor oriental 
  Oaia a fost una dintre primele animale domesticite de om. Oamenii au făcut o adevărată artă din a-i folosi totul: carnea, laptele, lâna, pielea. De aceea, încă din vechime, după cum ne relatează "Vechiul Testament", a fi chemat să păstoreşti era o onoare, pentru că numai cei dibaci puteau găsi hrană pentru oi, fără a le rătăci, prin terenuri aride şi printre stânci. Românii au venerat deopotrivă oile şi păstorii ei, creând balada "Mioriţa", iar Sadoveanu a realizat cel mai puternic caracter feminin, Vitoria Lipan, soţia celui mai priceput oier, Nechifor. Izvor de inspiraţie le-au fost lui Nicolae Grigorescu sau lui Constantin Piuliţă, iconografiei simbolice, unde temele "Oaia pierdută" sau "Blândul păstor" ( amintesc aici superbul mozaic din Mausoleul Galla Pacida din Ravenna) sunt nelipsite. Şi nu pot să nu amintesc controversata sculptură "Oaia Norbet şi ghilotina" realizată de studenţii berlinezi Rouven Materne şi Iman Rezai.
Dar nu despre aceste arte sau despre arta culinară ori a torsului, a cojocăriei vreau eu să vă relatez, ci despre arta covoarelor orientale sau persane, cum este cunoscută la noi.
Nicolae Grigorescu, "Ciobănuş"
     Arta de a ţese covoare a plecat de la nomazii din podişul asiatic central, dintre Himalaia şi Caucaz. Erau covoare ţesute subţiri, netede, fără păr, cunoscute sub numele de" kelim". Fabricarea "sumakurilor", adică a acelor covoare a căror suprafeţe erau moi, păroase, a început mai târziu. Această artă a fost răspândită în rândul neamurilor turanice, iar la începutul erei noastre a fost preluată de persani şi de popoarele arabe. În Evul Mediu, musulmanii au ridicat arta de a înnoda covoarele la rangul de "înaltă manufactură". Este de înţeles de ce covorul a găsit o mare preţuire în Orient, pentru că pe covor se dormea, pe covor se năştea şi se murea, pe covor se mânca, se ruga şi se tăinuia. Religia, filosofia şi poezia Orientului musulman sunt împletite cu covorul. Când Timur Lenk s-a întâlnit cu poetul persan Hafis, ei au petrecut noaptea pe covoare şi perne, în discuţii asupra poeziei şi lucrurilor înalte. De asemenea, dorul oamenilor de a cuceri văzduhul a creat basmul "Covorul fermecat".
   Covoarele orientale erau renumite nu numai prin modelele lor, ci şi prin colorit, întrebuinţându-se numai culori naturale, a căror preparare a rămas un mister. Covoarele orientale au pătruns în Europa prin cruciaţi, iar în secolul al XIV-lea spaniolii, prin arabi, au înfiinţat primele manufcturi care produceau astfel de covoare. În Franţa, Colbert, ministrul lui Ludovic XIV, a introdus producţia de covoare orientale, în Belgia şi Anglia a fost introdusă la sfârşitul secolului  al XVIII-lea, iar în Germania în secolul al XIX-lea.  La sfârşitul aceluiaşi secol, în S.U.A. a fost introdusă producţia mecanică a covoarelor orientale, imitând modelele covoarelor din Smirna.
     O replică a covorului oriental o creează Franţa în secolul al XV-lea, prin gobelin. Goblenurile oglindeau lumina clară a zilei şi a soarelui european la fel de bine precum oglindeau covoarele orientale întunericul cald al nopţilor persane.
  A existat o perioada, când fiecare familie dorea să aibă măcar un covor persan. Astăzi, dintr-un simţ practic, se poartă pardoselele fără covoare, locuinţele pierzându-şi căldura şi intimitatea celor de altădată. Dacă stau şi mă gândesc mai bine şi persoanele care locuiesc în locuinţe fără covoare sunt mai practice şi mai reci.
Pe curând,
Earnest
   

Niciun comentariu: