PREGĂTIREA CENTENARULUI MARII UNIRI (XIII). PERSONALITĂŢILE UNIRII

,,Bucăţirea trupului românesc a fost act de barbarie. Distrusă barbar, unirea tuturor Românilor într-un singur Stat, este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiunei”. 

( Vasile Goldiş, Cuvândarea de la Marea Adunare de la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918)

    M-a întrebat o colegă, care sunt personalităţile Marii Uniri, care ar merita menţionate într-o alocuţiune dedicate Zilei Naţionale, în afară de  Vasile Lucaciu, Ioan Pop de Băseşti,  Barbu Ştefănescu Delavrancea, Nicolae Iorga. I-am spus că adesea sunt pomenite personalităţi din Regat şi din Transilvania şi mai  rar cele din Basarabia şi Bucovina. De aceea, m-am gândit să mă opresc la trei personalităţi, care ar trebui menţionate în orice discurs dedicat Marii Uniri: Pantelimon Halippa, Iancu Flondor şi Vasile Goldiş.

    După Răboiul de Independenţă,  unirea cu România a teritoriilor româneşti aflate sub dominaţie străină  a devenit politică de stat pentru Guvernul de la Bucureşti, dar unirea nu s-ar fi realizat fără voinţa românilor din Basarabia, Bucovina, Transilvania, unde personalităţile culturale au avut un rol important. De la Revoluţia din 1848 şi până în anul 1918, generaţii de intelectuali ( unii nu au mai apucat Marea Unire) nu au stins flacăra  idealului paşoptist. Să ne amintim de Marea Sărbătoare de la Putna din anul 1871 ,,de suflet românesc, importantă prin idei”, organizată de studenţimea română de la Viena, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la ridicarea mănăstirii, la care au participat români din întreg spaţiu românesc, printre care: Slavici, Kogălniceanu, Xenopol, Alecsandri, Eminescu, Porumbescu, Tocilescu. Mihai Eminescu a afirmat că această serbare a trezit simţul naţional al românilor, care era adormit şi că studenţii participanţi ,, conduși de același ideal, vor contribui la deșteptarea și mărirea neamului lor în provinciile de unde se trag…”. În anul 1904, la comemorarea a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, pelerinajul la mormântul marelui domnitor a constituit încă un prilej de manifestare a naţionalului. Gala Galaction , prorocea: ,,Monarhia austro-ungară se va sfărâma ca mâine. Germania va uni pe cei germani; ungurii vor rămânea numai cât se întinde ungurimea; ceilalţi vor face ce vor putea; iar argintul viu se va împreuna cu argintul viu. Bucovina, Timişoara, Transilvania... vor fi provinciile viitoarei Românii.” 

Pantelimon Halippa
(1883 Cubolta- 1979 Bucureşti)

   Pantelimon Halippa a fost cea mai importantă personalitate a luptei naţionale din Basarabia şi cel care a suferit cele mai multe persecuţii politice.  Absolvent al Seminarului Teologic din Chişinău s-a înscris la Facultatea de Fizică şi Matematică a Universităţii din Dorpat (azi Tartu, Estonia), de unde a fost exmatriculat un an mai târziu, pentru implicarea în mişcarea naţionalistă. Revenit la Chişinău, s-a apropiat de tinerii intelectuali români, colaborând la „Revista Basarabia”, prima publicaţie română a epocii, în paginile căreia a tipărit imnul revoluţionar „Deşteaptă-te, române”, fapt pentru care a fost arestat de autorităţile ţariste în 1906 şi depus la o închisoare de lângă Moscova. După eliberare, Halippa s-a refugiat la Iaşi,  şi s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie, a cărei cursuri le-a urmat între 1908 şi 1912. În această perioadă, a colaborat la revista „Viaţa românească”, în care a publicat “Scrisorile din Basarabia”. Revenit la Chişinău în 1913, editează împreună cu Nicolae Alexandri şi cu ajutorul lui Vasile Stroescu, ziarul „Cuvânt moldovenesc”, al cărui director a fost. În anul  1917, a înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc. Anul 1918 l-a găsit pe Halippa în fruntea curentului pro-unire, drept care a fost ales vicepreşedinte, apoi preşedinte al Sfatului Ţării,  care a votat  la 27 martie 1918  Unirea Basarbiei cu România. A participat la unirea Bucovinei cu România şi la marea Adunare de la Alba Iulia. După  anul 1918, a deţinut mai multe funcţii: ministru, secretar de stat pentru  Basarabia(1919-1920), ministru al Lucrărilor Publice (1927), ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (1930), ministru ad-interim la Ministerele Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale (1930), ministru secretar de stat (1928-1930, 1932, 1932-1933), senator şi deputat în Parlament (1918-1934), urmărind neîncetat propăşirea culturală a Basarabiei. A protestat energic, prin memorii trimise Corpurilor Legiuitoare, împotriva notelor ultimative din 26 si 27 iunie 1940, transmise de guvernul sovietic, prin care România a fost nevoită să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei . În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, a fost arestat şi întemniţat la închisoarea din Sighet, după care, la 26 martie 1952, a fost  predat organelor sovietice, învinuit fiind că în anul 1944 a încercat să ajute nişte personalităţi culturale basarabene să plece în străinătate. După ce a stat aproape 4 ani în 11 lagăre din URSS, în decembrie 1955, a revenit în ţară, dar în loc să fie dus acasă, a fost  închis la Gherla, unde a stat pânâ în anul 1957. În octombrie 1965, Pan Halippa şi-a redobândit locuinţa care îi fusese luată de comunişti , cu concursul Institutului de Istorie si Studii Social-Politice de pe lângă Comitetul Central al PCR, care a căutat să-i creeze condiţii corespunzătoare de lucru, pentru activitatea de documentare, privind problema Basarabiei. A scris peste 300 de poezii şi cărţi de istorie, printre care : ,,Basarabia sub împăratul Alexandru I” (Chișinău, 1914), ,,Basarabia înainte de lipirea ei la Rusia. Studiu istoric” (Chișinău, 1914), ,,Calvarul românilor basarabeni și bucovineni. Documente” (București, 1974). A luat poziţii împotriva falsificării istoriei românilor, afirmând, printre altele: ,,Nu moldovenii sau valahii – cum spun ei – sunt slavi romanizati, ci slavii au ocupat Basarabia si prin toate mijloacele de care dispun stăruie să rusifice elementul băştinaş daco-roman ce formează majoritatea populaţiei din această provincie. Acesta este adevărul etnic şi istoric!”

Iancu Flondor
(1865 Storojineţ-1924 Cernăuţi

  Iancu Flondor ,, cavalerul  Unirii Bucovinei cu România”, urmaş al unor mari familii de boieri moldoveni înnobilaţi de austrieci, este considerat ca fiind personalitatea cea mai importantă a luptei naţionale din Bucovina. A absolvit Facultatea de Drept de la Cernăuţi, după care a luat doctoratul în drept la Universitatea din Viena. A fost membru al Societăţii naţional-politice Concordia,  al Partidului Naţional Român, de unde demisionează,  fondând alături de alţi militanţi, în anul 1900,  Partidului Poporal Naţional Român sau Partidul Naţional Radical Român. Neînţelegerile dintre membrii partidului l-a determină să demisioneze şi din acest partid, fiind ales în anul 1909, preşedintele al Partidului Român, unde a aplicat programul său de antrenarea ţărănimii române din Bucovina în lupta politică. În aprilie 1909, Iancu Flondor a pornit în fruntea a 600 ţărani din satele Mahala, Ostriţa şi Buda, pentru a cere baronului Regner-Bleyleben, guvernatorul Bucovinei, anularea contractului de arendă încheiat de Fondul Religionar Ortodox cu Stammler, pentru moşiile din Mahala.

 După izbucnirea Primului Război Mondial, deși era amenințat cu represalii din partea autorităților austriec, care îl acuzaseră  de înaltă trădare, Iancu Flondor a refuzat să se refugieze în România. „Eu stau în văzul tuturor. Ceea ce fac are repercusiuni în multe direcții. Nu pot face ce ar fi interesul meu imediat și personal. Trebuie să mă gândesc și la alții și la viitor”

  Din inițiativa sa și a lui Sextil Pușcariu, s-a organizat la Cernăuţi, pe 27 octombrie 1918, Adunarea Constituantă, care hotărăşte „unirea Bucovinei cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent”.  S-a creat şi un Consiliu Naţional, compus din 50 de membri, cu reprezentanți din toate județele Bucovinei, instituindu-se şi un guvern provizoriu alcătuit din 14 secretari de stat, condus de Iancu Flondor, iar noul guvern a cerut ajutorul Armatei române. La 28 noiembrie 1918, în Sala de marmură a Mitropoliei Ortodoxe din Cernăuţi, la Congresul General al Bucovinei, prezidat de Iancu Flondor, acesta a dat citire Declaraţiei de Unire, care preciza, printre altele; ,,că în 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgice; că 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici, pe toate câmpurile de bătaie din Europa, sub steag străin, pentru gloria Austriei; că a sosit ceasul ca Ţările Române dintre Nistru şi Tisa să formeze un singur stat unitar (…), hotărâm unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României.”

   La data de 18 decembrie 1918, Iancu Flondor este numit în funcţia de ministru secretar de stat, fără portofoliu, însărcinat cu administrarea Bucovinei în Guvernul Ion I.C. Brătianu . În această calitate, el a pus bazele noii administraţii româneşti în Bucovina: a introdus limba română în învăţământ (fiind înfiinţate şcoli româneşti la Cernăuţi, Româneşti,Siret, Călineşti), în administraţie, justiţie etc.; a angajat funcţionari din rândul autohtonilor; a militat pentru recuperarea depozitelor din băncile austriece; a sprijinit presa românească; a promovat democratizarea vieţii publice şi a pledat în favoarea intereselor ţăranilor în cadrul elaborării proiectului de reformă agrară ş.a. Iancu Flondor s-a retras din toate funcţiile politice deţinute la 15 aprilie 1919, dezamăgit de moravurile politice ce se instaurau. În locul său, este desemnat istoricul Ion Nistor.Retras la Storojineţ, el a urmărit îndeaproape evenimentele politice din România, menţinând relaţii strânse cu reprezentanţii partidelor aflate în opoziţie faţă de PNL. Era dezamăgit de scandalurile politice, abuzurile guvernanţilor şi luptele politice.                         

Vasile Goldiş
(1862 Mocirla- 1934 Arad)

Vasile Goldiş  se trage dintr-o familie de preoţi ortodocşi din Banat, care l-au învăţat dragostea pentru limba română şi pentru istorie. A absolvit Liceul Teoretic din Arad ca şef de promoţie, după care s-a înscris și a urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie a universităţilor din Budapesta şi Viena, cu bursă din partea Episcopiei Ortodoxe Române din Arad. În anii studenției, la Budapesta şi  Viena  activează în cadrul societăților studenților români ,, Petru Maior” şi ,, România Jună”. Întors în ţară, a fost profesor atât în şcoli teologice , pedagogice, cât şi teoretice, din Arad, Caransebeş, Sibiu, Braşov. La Braşov, a fost membru şi secretar la clubul politic-naţional Casina Română,  întemeiat în anul 1835. Tot la Braşov, a publicat manuale de latină, istorie și constituție pentru elevii din liceu, programe și abecedare pentru școlile primare. În anul 1892, a participat, alături de o delegaţie de români din Braşov, la procesul memorandiştilor de la Cluj, iar în anul 1893 a devenit membru al Partidului Naţional Român, colaborând la ziarul Tribuna. În cadrul partidului, alături de Vasile Lucaciu, este susţinătorii tacticii activiste, opunându-se susţinătorilor pasivismului. Între anii 1906 şi 1910 este deputat în Parlamentul maghiar al circumscripţiei Radna. În anul 1911, a fost numit şeful ziarului naţional Românul şi în această calitate refuză semnarea declarației de fidelitate față de guvernul contelui Tisza în condițiile intrării României în război împotriva Austro-Ungariei. Acest act a fost calificat de către autoritățile maghiare drept atitudine duplicitată și lipsită de patriotism și a determinat suspendarea ziarului, în martie 1916. Datorită activităţii sale militante pentru unire şi pentru că Vasile Lucaciu era plecat prin Europa, pentru a face cunoscute revendicările românilor, i se încredinţează lui Vasile Goldiş de a ţine discursul la deschiderea Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918.  În discursul său, spunea :,,Teritoriile locuite de Romani de la descălecarea lui Traian şi până astăzi au fost teritorii româneşti. Nu există putere de a suci logica până acolo, ca invadările elementelor străine dirijate pe aceste teritorii în chip artificial şi prin abuzul de putere al Statului cu scopul desfiinţării noastre naţionale, să poată clătina dreptul nostru de proprietate asupra acestor teritorii. Aşa ceva ar fi sancţionarea crimei şi ar constitui o pălmuire a civilizaţiunii, care principial nu admite substituirea dreptului prin brutalitate.”

    După înfăptuirea Unirii, Vasile Goldiş a fost numit  ministru al Instrucțiunii Publice în Consiliul Dirigent de la Sibiu, apoi ministru fără portofoliu în Guvernul de la București, îndeplinind apoi,  între anii 1919 ţi 1926, diferite funcţii. În anul 1919 este numit membru de onoare al Academiei Române. Se opune, în anul 1926, unirii Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc al lui Mihalache . Dezamăgit de nedreptățile sociale, de corupția și de ambițiile oamenilor politici se retrage, la scurt timp, din viața politică și se dedică activităților culturale, fiind , până în anul 1932 preşedintele societăţii ASTRA.

   Din cele relatate, cititorii mei oneşti, aţi constatat că cele trei mari personalităşii ale înfăptuirii Marii Uniri au ca trăsătură comună marea dezamăgire faţă de intrigile, interesele meschine, corupţia politicienilor Guvernului de la Bucureşti. Din păcate, aceste năravuri  au rămas neschimbate în cei 100 de ani de la măreţul act al Unirii.

Pe curând,

Earnest