marți, 26 mai 2015

EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (III). SJON, VULPEA ALBASTRĂ

 "Animalul trebuie să aibă grijă și
   să nu uite că omul este un vânător"
(Sjon)


  Recunosc că până la romanul "Vulpea albastră" de Sjon, am citit doar un roman din literatura islandeză, în liceu, și anume, " Clopotul din Islanda" al singurului scriitor islandez laureat al Premiului Nobel, Harold Laxness. De asemenea, am citit "Islanda medievală" de Regis Boyer. Aceasta din urmă m-a ajutat să înțeleg  istoria Islandei care se imbină cu miturile și să găsesc la cei doi autori Laxness și Sjon, ca punct comun, interesul pentru miturile țării lor, care le-au influențat opera.
   Sjon a fost născut la 27 august 1962 la Reykjavik și este scriitor, poet, textier, colaborator al unor compozitori de muzică clasică, pop, textierul  lui Bjork și Sugarcubes. A luat 2 premii pentru textul cântecului " Am văzut totul" din filmul "Dancer in the Dark"(Globul de Aur și Premiul Academic)  și a fost nominalizat pentru Premiul Oscar. A scris 7 romane, 2 dintre ele fiind premiate: premiul islandez Bookseller pentru romanul  "Whispring Muse" și și Premiul pentru Literatură al Consiliului Nordic, pentru romanul "Skugga- Baldur", în anul 2005, tradus în limba română de Anca Bălcoianu, cu titlul "Vulpea albastră" ( părerea mea este că traducătoarea ar fi trebuit să păstreze titlul original, în traducere "Vulpea -Baldur", care corespunde mai bine intrigii și mesajului romanului), publicat de Editura Polirom, în anul 2014. Într-un interviu acordat revistei "The White Review", în anul 2012, Sjon ne lămurește că romanele sale sunt un amestec de ficțiune, mit cu lucruri ciudate, pentru că ceea ce se întâmplă în romanele sale este "ceea ce se întâmplă în mintea omului (...).Asta creează un hibrid atunci când standardul este normalizat și acceptat ca singura modalitate de a experimenta realitatea".
Mie mi-a plăcut romanul. Unii critici îl consideră o parabolă, alții un basm și acest lucru nu este de mirare de vreme ce unii critici consideră basmul lui Creangă "Harap Alb" un roman. Este de fapt o poveste fantastică sau mai degrabă un hibrid între realitate și fantastic, a cărei acțiune se petrece în anul 1883, înainte, în perioada și după noaptea polară, în timpul unei vânători. Pastorul Baldur Skuggason - un om hain care și-a vândut în tinerețe fiica, (Abba bolnavă de sindromul Down), unor marinari, pe care o salvează un botanist, Friorick Friogonsson - urmărește pentru a vâna o vulpe albastră, exemplar foarte rar, pe blana căreia ar fi obținut o sumă de bani frumușică. Vânătoare durează câteva zile ( cu o întrerupere de o zi, când pastorul coboară de pe munte ca să o îngroape pe Abba, pierzând ultima ocazia de a mărturisi comunității ca aceasta este fiica sa) și ne întrebăm: cine este vânătorul și cine este vânatul, cine pe cine urmărește, cine pe cine vânează? Este un joc și nu știm cine este câștigătorul, pastorul sau vulpea albastră?.Vulpea se dovedește mult mai inteligentă și șireată decât pastorul ( vezi dialogul despre electricitate), dar este prinsă și în cele din urmă omorâtă, iar pastorul devine ceea ce fusese o viață întreagă: un animal, chiar dacă strigă, precum Faust "Lumină, mai multă lumină", nu primește această lumină în noaptea polară, iar când se trezește, primăvara, din întuneric, aude "lătratul unei vulpi dintre stâncile de la gura văii. Ai, ai! La această chemare, Skugg-Baldur ciulește urechile. Recunoaște mirosul de departe: e o vulpe în călduri. Ochii lui se aprind de o poftă animalică și o rupe la fugă de-a lungul frumoasei văi verzi. Va fi primul care ajunge la ea. Este primăvară, înaintea erei omului".
Pe curând,
Earnest




joi, 21 mai 2015

INSTRUMENTE MUZICALE NAȚIONALE

Tulnic din Munții Apuseni
Probabil, muzica a fost prima sau măcar printre primele arte pe care omul le-a creat din dorința sa de a-și exprima sentimentele, imitând cântecul păsărilor, foșnetul pădurilor, sunetul apelor sau vâjâitul vântului. Nu știm care au fost primele instrumente muzicale, cele de percuție sau cele suflătoare. Cert este că cele mai vechi instrumente muzicale descoperite sunt 3 fluiere din peștera Holhe Fels, din Germania, datate acum 35.000 de ani. Unul este confecționat din os de vultur, iar două din colț de mamut.
În epoca noastră, mulți intelectuali și naționaliști au promovat și promovează ca simboluri naționale instrumentele muzicale, ca expresie a identității naționale, cum au făcut-o, de pildă, finlandezii cu kantele ori velșii cu harpa triplă. În general, guvernele nu recunosc în mod oficial instrumentele muzicale naționale, exceptând Paraguayul cu harpa, Japonia cu koto și Trinidadul cu steelpanul.
   Cel mai vechi instrument muzical cu coarde cunoscut în istorie încă de pe vremea faraonilor este oudul ( un stămoș al lăutei). Din Egipt, a fost răspândit în Mesopotamia, Persia, Grecia, iar apoi l-au preluat arabii, făcându-l instrumentul lor național. Cele mai diversificate instrumente muzicale sunt cele cu coarde: chitara pentru Spania, Portugalia, Argentina, Brazilia; charango pentru Bolivia, Peru; guqin pentru China; mandolina pentru Italia; balalaika pentru Rusia; bouzouki pentru Grecia; tamburica pentru Croația, Bosnia; cetera pentru Corsica; waldzither pentru Germania; kinnorul sau harpa lui David pentru Israel; bonjo pentru S.U.A.; lăuta pentru albanezi  Sunt și alte instrumente muzicale naționale ca: marimba  pentru Mexic și Nicaragua, sforile (bagpipe) pentru Scoția, cimpoiul pentru Bulgaria, Serbia, Macedonia, Slovacia; țambalul pentru Ungaria, acordeonul pentru Rusia și Mexic (mai sunt și alte țări care și-au revendicat mai multe instrumente muzicale naționale, cum este Republica Moldova, care a pus pe reversul monedei de argint de 50 de lei , patru instrumente muzicale: vioara, cimpoiul,naiul și fluierul, deși naționaliștii revendică cobza)
"Judecata de Apoi", Mănăstirea Voroneț (fragment, înger cu bucium)
   Instrumentul muzical național al României este buciumul, cu 5 tipuri, din care cel mai cunoscut este tulnicul. Lingviștii găsesc originea cuvântului bucium în latinescul "buccimum" care înseamnă "corn îndoit", acestuia corespunzându-i în limba dacă, tulnic.
  Buciumul are o lungime cuprinsă între 1,30 și 3 m., este confecționat din lemn de brad, paltin, frasin, alun ori tei, uneori parțial din metal. E o taină care spune că ramura din care se va naşte viitorul instrument nu trebuie să audă glas de izvor. La vremea cuvenită iniţierii, meşterul dezvăluie ucenicului un secret: copacul crescut între stânci are fibra mai deasă, este mai moale şi se lucrează mai uşor. Se alege creanga cea mai netedă, fără noduri, iar lemnul său trebuie să răsune, să aibă rezonanţă, când este lovit cu securea. Apoi, lemnul  se curăţă de coajă şi se ciopleşte în opt muchii, lăsându-se  la uscat, la temperatura camerei. Se fac două doage, care se lipesc cu rășină de brad, apoi se cercuiesc prin dubla înfășurare cu nuiele subțiri din jneapăn, culese primăvara. La sfârșit, instrumentul se slefuiește și decorează, folosindu-se șabloane, cu motive geometrice și floarale.
  Buciumul este un instrument muzical dar și de comunicare, folosit de oamenii de la munte. Utilizatorul trebuie să aibă forță și trebuie să știe atât cântările specifice care anunță plecarea la diferite munci și etapele de lucru, cât și cântările destinate unor evenimente majore din viața omului: nașterea, botezul, căsătoria, moartea. În trecut, sunetul său punea pe fugă animalele de pradă sau anunța pericolul de război, iar pe timp de pace înlocuia dangătul clopotului, anunțând sărbătorile creștinești.
Pe curând,
Earnest

luni, 11 mai 2015

OAIA ŞI ARTA.ISTORIA COVOARELOR ORIENTALE


Covor oriental 
  Oaia a fost una dintre primele animale domesticite de om. Oamenii au făcut o adevărată artă din a-i folosi totul: carnea, laptele, lâna, pielea. De aceea, încă din vechime, după cum ne relatează "Vechiul Testament", a fi chemat să păstoreşti era o onoare, pentru că numai cei dibaci puteau găsi hrană pentru oi, fără a le rătăci, prin terenuri aride şi printre stânci. Românii au venerat deopotrivă oile şi păstorii ei, creând balada "Mioriţa", iar Sadoveanu a realizat cel mai puternic caracter feminin, Vitoria Lipan, soţia celui mai priceput oier, Nechifor. Izvor de inspiraţie le-au fost lui Nicolae Grigorescu sau lui Constantin Piuliţă, iconografiei simbolice, unde temele "Oaia pierdută" sau "Blândul păstor" ( amintesc aici superbul mozaic din Mausoleul Galla Pacida din Ravenna) sunt nelipsite. Şi nu pot să nu amintesc controversata sculptură "Oaia Norbet şi ghilotina" realizată de studenţii berlinezi Rouven Materne şi Iman Rezai.
Dar nu despre aceste arte sau despre arta culinară ori a torsului, a cojocăriei vreau eu să vă relatez, ci despre arta covoarelor orientale sau persane, cum este cunoscută la noi.
Nicolae Grigorescu, "Ciobănuş"
     Arta de a ţese covoare a plecat de la nomazii din podişul asiatic central, dintre Himalaia şi Caucaz. Erau covoare ţesute subţiri, netede, fără păr, cunoscute sub numele de" kelim". Fabricarea "sumakurilor", adică a acelor covoare a căror suprafeţe erau moi, păroase, a început mai târziu. Această artă a fost răspândită în rândul neamurilor turanice, iar la începutul erei noastre a fost preluată de persani şi de popoarele arabe. În Evul Mediu, musulmanii au ridicat arta de a înnoda covoarele la rangul de "înaltă manufactură". Este de înţeles de ce covorul a găsit o mare preţuire în Orient, pentru că pe covor se dormea, pe covor se năştea şi se murea, pe covor se mânca, se ruga şi se tăinuia. Religia, filosofia şi poezia Orientului musulman sunt împletite cu covorul. Când Timur Lenk s-a întâlnit cu poetul persan Hafis, ei au petrecut noaptea pe covoare şi perne, în discuţii asupra poeziei şi lucrurilor înalte. De asemenea, dorul oamenilor de a cuceri văzduhul a creat basmul "Covorul fermecat".
   Covoarele orientale erau renumite nu numai prin modelele lor, ci şi prin colorit, întrebuinţându-se numai culori naturale, a căror preparare a rămas un mister. Covoarele orientale au pătruns în Europa prin cruciaţi, iar în secolul al XIV-lea spaniolii, prin arabi, au înfiinţat primele manufcturi care produceau astfel de covoare. În Franţa, Colbert, ministrul lui Ludovic XIV, a introdus producţia de covoare orientale, în Belgia şi Anglia a fost introdusă la sfârşitul secolului  al XVIII-lea, iar în Germania în secolul al XIX-lea.  La sfârşitul aceluiaşi secol, în S.U.A. a fost introdusă producţia mecanică a covoarelor orientale, imitând modelele covoarelor din Smirna.
     O replică a covorului oriental o creează Franţa în secolul al XV-lea, prin gobelin. Goblenurile oglindeau lumina clară a zilei şi a soarelui european la fel de bine precum oglindeau covoarele orientale întunericul cald al nopţilor persane.
  A existat o perioada, când fiecare familie dorea să aibă măcar un covor persan. Astăzi, dintr-un simţ practic, se poartă pardoselele fără covoare, locuinţele pierzându-şi căldura şi intimitatea celor de altădată. Dacă stau şi mă gândesc mai bine şi persoanele care locuiesc în locuinţe fără covoare sunt mai practice şi mai reci.
Pe curând,
Earnest
   

joi, 7 mai 2015

RISCUL DE A NU FI CONSIDERAT INTELECTUAL

   La începutul epocii tovarășilor, riscai să nu fii considerat intelectual, dacă nu aveai sau dacă nu-ți inventai o origine sănătoasă, cu rădăcini adânci în clasa muncitoare sau în țărănimea palmașă. Ceilalți, intelectualii de rasă, erau exponenții clasei exploatatoare, erau marginalizați sau reeducați. Apoi, a venit vremea când nu mai conta originea, dar trebuia să ții pasul cu tendințele culturale. Astfel, trebuia să te prefaci că-ți place ceea ce nu îți plăcea sau ceea ce nu înțelegeai, pentru că altfel riscai să nu fii considerat intelectual.Te extaziai și-ți exprimai entuziasmul față de romanele lui J.Joyce și musai trebuia să te lauzi că ai citit "Un veac de singurătate" al lui Marquez. Trebuia să rămâi perplex de admirație în fața unui tablou suprarealist, psihedelic sau abstracționist, prefăcându-te că ai înțeles întru totul mesajul artistului și apoi, a doua zi, să te lauzi la serviciu sau la prieteni că ai fost la vernisajul expoziției creatorului.
   A venit și Revoluția! Atunci, peste noapte, ca să nu fii exclus, ai devenit un intelectual dizident, care ai suferit pentru că nu aveai o origine sănătoasă ( deși vechii intelectuali trecuseră demult în Lumea celor drepți). Riscai să nu fii considerat intelectual, dacă nu erai de acord cu ce spunea Alianța Civică, iar dacă îndrăzneai să te arăți patriot, erai cu siguranță un vadimist sau un simpatizant al "României Mari". Curând, pentru demnitatea ta de adevărat intelectual, i-ai înlocuit pe J.Joyce, pe suprarealiști, psihedelici și pe abstracționiști cu Patapievici, fizicianul  ratat devenit eseist, scriitor, istoric și filosof, președintele Institutului Cultural Român. Trebuia să-ți fie rușine de poporul tău, de creațiile lui, să nu-ți mai placă nimic ce este românesc. De asemenea, dacă voiai să fii un adevărat intelectual, trebuiai să fii obligatoriu liberal sau monarhist. Acum, ai hotărât că singura soluție de a nu -ți risca imaginea ta de intelectual, este retragerea  în turnul tău de fildeș, să nu te prezinți la vot alături de golănimea, care cică! se crede responsabilă de tot ce s-a întâmplat sau de ceea ce se va întâmpla în această țară nenorocită.
   Eu, Earnest, un cetățean onest, am riscat mereu, pentru că nu am avut o origine sănătoasă, pentru că nu mi-au plăcut niciodată J.Joyce, pictura suprarealistă, abstracționistă ori psihedelică, nu am fost de acord cu Alianța Civică, nu sunt liberal, pentru că sunt un intelectual care se respectă și sunt social-democrat, nu sunt monarhist, ci republican, pentru că m-am născut în republică și vreau să mor tot în republică, sunt patriot și iubesc această țară, îmi place Dobrogea și Țara Hațegului, îl iubesc pe Dragoș Coman cu albastrul lui de la Voroneț și cu verdele de la Arbore, îmi plac Pârvu Mutu ,I.Andreescu și Sabin Balașa, îmi place muzica noastră, îi redescopăr pe zi ce trece pe Eminescu și Blaga și-i admir pe Petru Rareș, Vlad Țepeș și pe  Alexandru Ioan Cuza, dar nu-l suport și mi se face greață când îl văd, aud și citesc pe Patapievici! Iar tupeul meu cel mai mare este că întotdeauna am fost la vot și nu îmi pasă dacă nu sunt considerat un intelectual. Și știți de ce? Pentru că știu că nimeni nu-mi va lua ceea ce am în cap și în suflet, pentru că am învățat să privesc, să ascult și să înțeleg!
 Pe curând,
 Earnest