vineri, 28 mai 2021

EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (LXXVI). KENIZE MOURAD, ÎN ȚARA CELOR PURI

,,Vă asigur că până la invazia sovietică în Afganistan, în anul 1979,extremismul islamic este necunoscut aici. Cel mai mare partid musulman, Jamaat_e_islam, lua  la  maximum 5% la alegeri. A trebuit ca S.U.A  să aibă strălucita idee de a folosi un islamist saudit, Osama bin Laden, ca să organizeze rezistența contra sovieticilor atei, a trebuit să finanțeze  Arabia Saudită sute de madrase, care au format mii de militanți în spiritul islamului celui mai retrograd, pentru ca totul s-o ia razna.”
                                                                (Consulul Franței la Lohare către Anne)
   
     
   Kenizé Hussain de Kotwara, cunoscută cu numele de Kenizé Mourad, s-a născut la Paris, în anul 1940, fiind fiica unei prințesei otomane (nepoata cea mai mică a sultanului Mourad V) și a unui rajah indian. Mama sa a murit, în sărăcie, când Kenizé avea doar un an și jumătate. A fost crescută într-un mediu catolic de o familie franceză. A absolvit sociologia și psihologia la Sorbona , după care a intrat în jurnalism, lucrând la Nouvel Observateur, ca specialist în Orientul Mijlociu. A fost în Iran, Etiopia, Liban, în pline evenimente. Kenizé a ales să folosească numele Mourad în cinstea străbunicului ei, care a petrecut 30 în închisoare, până la sfârșitul vieții sale. În anul 1983, ea abandonează jurnalismul, pentru a se consacra scrisului. Primele sale romane au un caracter autobiografic, documentându-se, câțiva ani, în India și în Pakistan, trecând prin mari pericole. Cele două romane ,,De la part de la princesse morte”și ,,Les jardins de Badalpour” s-au bucurat de un mare succes, fiind traduse în 34 de limbi.
    Romanul ,, În țara celor puri” ( Pakistan, în limba urdu , ,,țara celor puri, numele țării este format din cuvintele ,,pak”, care înseamnă pur, curat spiritual și ,,stan”, care se traduce țară, loc) este ultima carte a autoarei (2018) și a fost tradus în România, în anul 2020, din limba franceză, de Mihaela  Stan și publicat de Editura Nemira.
   ,,În țara celor puri” este a doua carte, pe care v-o recomand, care ne prezintă Pakistanul zilelor noastre. Dacă  Malala Yousafzai , în cartea ei, ne relatează instaurarea dictaturii talibane în Pakistan, surprinzând, în special, politica educațională a acesteia, Kenizé Mourad ne prezintă întreaga societate pakistaneză, analizând și condițiile care au contribuit la răspândirea terorismului și la acceptarea talibalismului de către pakistanezi. Acțiunea romanului se petrece în orașul Lahore, unde jurnalista Anne a fost trimisă de  ziarul ,,Nouvel Observateur, pentru a afla, dacă bomba pakistaneză este un răspuns local la bomba indiană sau un pericol, în viitor, pentru Occident. În Lahore și în Pakistan, Anne descoperă două lumi: una cosmopolită a intelectualilor, a vechilor aristocrați și a oamenilor de afaceri musulmani și lumea săracă a celor mulți. Loharul, care pe vremuri era numit ,,Parisul Indiei”, este acum propria lui umbră, fiind divizat ( după separarea definitivă a Pakistanului de India, în anul 1947) în comunități religioase ( creștini, hinduși, budiști, musulmani), unde musulmanii își impun puterea, în susținători ai talibanismului, care ,treptat pune stăpânire pe toate instituțiile statului, cu acordul tacit al Guvernului și cei care, deși susțin lupta națională, nu sunt de acord cu terorismul. Mulți dintre aceștia sunt implicați în susținerea materială a învățământului, a sistemului sanitar, a unor ONG care ajută taberele de refugiați din regiunile devastate de inundații. Patrioții pakistanezi se confruntă cu India, China dar și cu S.U.A, care pretind că ajută poporul afgan  în eliminarea terorismului. Acești patrioți  susțin suveranitatea Afganistanului și a Pakistanului. Anne constată că pătrunderea talibanismului în Pakistan a fost favorizată de lipsa politicilor economice, sociale, educaționale, de corupția celor din administrație și din Guvern, de faptul că talibanii îi susțin material pe cei săraci, au discurs coerent prin care denunță politica occidentală, oferindu-le tinerilor un ideal, care-i îndreaptă pe aceștia spre jihad. Anne constată că patrioții pakistanezi nu vor să recunoască faptul că talibanismul se lasă influențat de ISSIS și de Al Quaida. Jurnalista surprinde neînțelegerile între sunniți și șiiți, rolul salafismului în educație și politică, de asemenea, conflictul celor trei curente islamice cu Ahmadiyya. Bineînțeles, nu lipsesc nici relatările despre personalitățile pakistaneze militante, despre femei curajoase, despre istoria Pakistanului și nici povestea de dragoste a jurnalistei cu un pakistanez. Dar toate acestea le veți putea afla, dacă veți citi cartea și veți judeca singuri, dacă Anne are dreptate, când, comparând lumea occidentală cu cea pakistaneză, ajunge la această concluzie. ,,..societatea europeană actuală este o societate moartă fără să o știe (…). Poate că în Occident atâția oameni sunt deprimați deoarece simt inconștient că-și pierd viața puțin câte puțin, neavând în majoritatea timpului alt orizont decât sporirea confortului și înmulțirea distracțiilor”.

Pe curând,
Earnest




 

vineri, 21 mai 2021

E BINE DE ȘTIUT (VI). BALETUL ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC

 ,, Balet: Artă călcată în picioare”.
                  (Tudor Mușatescu)

Hora de la Frumușica
( Cultura Cucuteni, mil.VI-IV î.e.n.)

Etimologia cuvântului balet o găsim în latinescul ,,ballare”, care înseamnă ,,dans”.
Dansul, muzica, pictura au fost primele arte pe care omul le-a practicat  nu ca o satisfacție estetică, ci ca o manifestare religioasă, fiind legat de cultele focului/solar, lunii sau vânătorii.
În spațiul românesc, cea mai veche dovadă a existenței dansului este  reprezentarea horei, pe vase de ceramică, cea mai cunoscută fiind ,,Hora de la Frumușica”, aparținând Culturii Cucuteni.
Nu știm când a apărut dansul social practicat cu ocazia aniversărilor fie private, fie naționale sau cu ocazia victoriilor militare pe care le găsim relatate în diferite izvoare scrise ale Antichității. Ele erau, în general, manifestări ale bucuriei ( la egipteni h b j înseamnă, după împrejurări, dans și bucurie). Din aceleași izvoare, aflăm despre existența dansatorilor profesioniști, angajați la diferite manifestări laice și religioase.
De-a lungul istoriei, s-a dezvoltat dansul religios și dansul laic, care era  popular, de societate, la care s-a adăugat pantomima. Aceste manifestări ale dansului au stat la baza artei coregrafice. Noua artă presupunea o temă, în jurul căreia se scria libretul, se compunea muzica și se realiza baletul, prin care balerinii trebuiau să transmită povestea ce putea fi înțeleasă de spectatori.
Irinel Liciu ( 1928-2002)
Baletul a apărut prima dată în Italia dar s-a dezvoltat în Franţa, sub reginele Caterina si Maria de Medici ( spectacolul ,,Le Ballet comique de la Reine”, în anul 1581, este considerat începutul baletului, ca manifestare de sine stătătoare).  Regele Ludovic al XIV-lea, supranumit “Regele Soare”, care a păstrat şi a dezvoltat tradiţia spectacolelor de balet, a fondat, în anul 1661, Academia Regală de Dans.  În secolul al XVIII-lea, această nouă artă se răspândește aproape în întreaga Europă, fie în cadrul spectacolelor de operă, fie în spectacole de independente.
În spațiul românesc, reprezentări cu dans, pe o scenă de teatru, organizate într-o acțiune cu muzică și costume, au fost susținute de trupe străine, în cadrul unor spectacole de operă. Cea mai veche mențiune o avem despre trupa lui Livri Cinti, care, în anul 1772, a susținut câteva spectacole la Sibiu. Au urmat, în anul 1782, reprezentațiile la București ale trupei lui Francesco și în anul 1795 la Iași ale unei trupe germane. În cursul secolului al XIX-lea, astfel de manifestări au fost frecvente. În aceeași perioadă, au apărut autori români care nu  au scris balete propriu-zise, ci mai degrabă pastorale cu cântece și dansuri, cum a fost ,, Horurile cele frumoase”, din anul 1837, autori fiind I.H. Rădulescu și Gh. Asachi. Specifice epocii au fost vodevilurile, suite de dansuri sau opere, în care se executau hora, brâulețul, ardeleanca, bătuta și alte dansuri populare. În schimb, apar lucrări de balet scrise de compozitori români și puse în scene în străinătate, cum a fost , în anul 1906, la Londra, baletul ,,Ioana d Arc” de Alexis Catargi.
În anul 1904, Constantin Grigoriu a înființat la București  Compania Lirică de Operă cu sediul în Parcul Oteteleșanu, a întemeiat o școală de balet și a încercat să alcătuiască un corp de dansatori și dansatoare bine pregătite, iar în anul 1908, împreună cu Oscar Schmidt, a deschis o școală de coregrafie, probabil pe Calea Victoriei. Cel care a format o trupă de balet solidă a fost Anton Romanowski, care s-a stabilit în România, în anul 1924, preluând activitatea pedagogică pe care o susținea Florica Bălănescu. Prima mare balerină româncă a fost Floria Capsali, care făcuse studii serioase la Paris și care a susținut recitaluri, în perioada interbelică,  în România și la Paris, Lyon, Bordeaux, Dresda, Belgrad, Atena.
Despre evoluția baletului românesc, dacă vă interesează, vă recomand cartea  ,,Istoria Baletului” de Tilde Urseanu, Ion Ianegic, Liviu Ionescu, apărută în anul 1967, la Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din RSR. Nu știu, dacă a fost reeditată. Eu am citit-o în una dintre vacanțele de vară, pe care le petreceam la bunicii mei, care aveau cărți din toate domeniile, ca orice intelectul, de modă veche, care se respectau și care considerau că intelectual nu poți fi doar pentru că ai o diplomă.
Eu fac parte din generația, care, datorită televiziunii tovarășilor, am putut vedea spectacole de balet puse în scenă de Oleg Danovschi, avându-le ca balerine pe Irinel Liciu ( soția lui Ștefan Augustin Doinaș), Magdalena Popa ( acum slujește această artă, în Canada), Ileana Iliescu sau Elena Dacian ( fiica adoptivă a tenorului Ion Dacian, pe care generația tânără a văzut-o, mai mult ca sigur, în rolul Auricăi, în filmul ,,Felix și  Otilia”). Aceste mari balerine au studiat la celebra academie de balet de la  Leningrad (Sankt Peterburg)
Pe curând,
Earnest

vineri, 14 mai 2021

PLIMBĂRI DE VACANȚĂ PRIN JUDEȚ (II). BACĂU-ONEȘTI ( RUTA 1)


 ,,Natura acest Paradis regăsit din care vrem neapărat să ne autoalungăm.”
                                                                                            (Vasile Ghica)

Luizi Călugara, Dealul Herț
Capela Eroilor
   Țara aceasta are mulți proroci, de la care am aflat că virusul mârșav, care declanșează COVID-ul , se va plictisi și ne va părăsi. Așadar, autoritățile, aflând această veste, au hotărât ca să nu mai purtăm mască pe stradă, iar eu m-am gândit să vă propun un traseu, ca să vă bucurați de natură, să respirați aer curat și, de asemenea, să profitați de această plimbare, reîmprospătându-vă cunoștințele generale despre geografia, istoria și cultura județului nostru.
     De data aceasta, vă propun traseul Bacău-Onești, pe ruta ieșirii din Bacău, spre Brașov, pe DN11, distanța fiind  de 59-60 km., pe care, normal, o parcurgeți în 60 de minute, respectând viteza permisă. Dacă veți face popasurile și abaterile de pe DN11, veți face câteva ore. Ajunși la Onești, aveți două posibilități: ori rămâneți să vizitați câteva monumente din oraș și dormiți în Onești sau la vreo pensiune din jurul Oneștiului, ca a doua zi să vizitați minunatele locuri din împrejurimi, ori vă întoarceți la Bacău. 
Parcul ,,Aventura Măgura”
  Cu copiii sau cu nepoții o porniți la drum, povestindu-le pe unde treceți și îndemnându-i să privească, în jurul lor. Sunteți în Subcarpații Moldovei. Veți străbate Depresiunea Tazlăului, străjuită, în dreapta, de Munții Berzunți și, în stânga, de Culmea Pietricica. Până la Sănduleni, șoseaua străbate depresiunea în paralel cu pârâul Răchitiș, care se varsă, în această comună, în Trotuș, iar de la Sănduleni, până la Onești vă călăuzește Tazlăul, pe care-l veți traversa, pe pod,  dincolo de Helegiu. Peisajul este mirific, mai ales pe Măgura, chiar, dacă, în ultimii  trei ani s-au făcut mari defrișări: natura nu se lasă învinsă. Ea renaște dar ne întrebăm: până când?
  Primul popas îl veți putea face la Măgura. Aici, copiii își pot încerca curajul, în Parcul ,,Aventura”, în apropierea Hotelului ,,Măgura Verde”. Le puteți arăta, de asemenea, Biserica ,,Sfântul Nicolae”, ctitorită în anul 1786 de două vrednice doamne, Anastasia Racoviță și nepoata ei, Maria Rosetti, Conacul Rosetti-Brăescu, ridicat în anul 1902, care a fost mulți ani sediul Casei Agronomului, iar astăzi este sediul fundației ,,Casa Copilului Măgura” și  Școala ,,Emil Brăescu”, construcție din anul 1910. Regretatul profesor Tătaru organizase o expoziție de arheologie, care ar fi trebuit să fie mutată la unul dintre căminele culturale din comună. Nu mai știu, care a fost soarta acelor obiecte. Bineînțeles, pe Măgura mai sunt și popasuri, unele mai bune, altele mai puțin curate. Poate, acum, pe timpul pandemiei, și-au făcut ordine și au înțeles cât de important este turistul, pentru supraviețuirea lor.
  Vă veți putea abate pe la Luizi Călugara. Aici, pe Dealul Gherţ, se află  capela catolică cu numele de  Capela Eroilor cu Hramul ,,Înălțarea Domnului” , care a fost construită după Primul Război Mondial în cinstea eroilor locali căzuți în luptele de atunci și din Războiul de Independență între anii  1877 și 1878 și ale căror nume sunt gravate pe două plăci de piatră aflate în interiorul capelei.
   La Sănduleni trebuie să vedeți  ,,Casa Zamfirei”, care adăpostește un muzeu etnografic deosebit. Zamfira a fost ultima proprietăreasă a acestei case, pe care preotul Daniel Puiu a transformat-o în muzeu. Pereții casei sunt pictați la exterior cu scene biblice și cu îngeri de dascălul bisericii, Vasile Spiridon. Casa are prispă de lut și este acoperită cu stuf şi draniţă și are ferestre mici ca ale caselor ţărăneşti de prin secolul al XIX-lea În  interior, preotul a expus o bogată colecţie de obiecte gospodăreşti, covoare ţesute manual, ştergare, costume naţionale specifice locului, mobilier, broderii, măşti. În curte şi anexe, sunt expuse unelte agricole, harnaşamente, amintind de activităţile zilnice ale locuitorilor satului. Bisericuţa din lemn adăposteşte o colecţie de icoane realizate fie pe lemn de locuitorii din zonă, de elevi și de însuși preotul Puiu fie pe sticlă, fiind reproduceri după cele de la Mănăstirea Nicula. În curte, se intră printr-o poartă sculptată, pe care este atârnat un jug, iar gardul este înconjurat de salcâmi. Dacă vi s-a făcut foame sau sete, puteți să faceți un popas la Hanul lui Matei.
 Scăriga, Biserica de lemn, sec 19
     La Livezi, vă propun să  faceți un tur prin satele comunei, măcar în două dintre ele: Poiana și Scăriga. Poiana, sat atestat documentar din vremea lui Alexandru cel Bun, este situat de-a lungul Râului Lupu  ( Albele), care se varsă aici în Tazlău. Este una dintre frumoasele așezări ale comunei, cu grădini, fânețe, case frumoase, pădure de stejari și cu o biserică din lemn ridicată, în anul 1814, peste alta mai veche, din anul 1736. Dacă aveți bani, puteți face o donație pentru Casa Filantropică, dedicată educării tinerilor și copiilor din comună.  La Scăriga, cel mai mic sat din comună, puteți vedea altă biserică din lemn. Această b
iserică a fost adusă în anul 1924 din satul Enacheşti, de către Pr. Paroh Iconom Ioan Crăciun. Structura fiind în întregime din lemn, biserica a fost demontată şi fiecare bucată a fost aşazată, în dealul Scăriga, la o distanța faţă de sat de aproximativ un kilometru. Este cunoscut obiceiul ,,bisericilor umblătoare” pe văile Tazlăului și Trotușului. De aici, puteți să o luați spre Berzunți, una dintre cele mai frumoase așezări de munte din județ, situată pe Valea Râului Moreni, la poalele Muntelui Berzunți. Berzunțiul este renumit prin porțile de lemn ale gospodăriilor. Acestea  sunt înalte, formate din trei stâlpi de stejar sculptat şi acoperiş din şindrilă, unicat în România. Motivele utilizate într-o manieră proprie de meşterii locului, sunt geometrice, florale ori zoomorfe. Faima porţilor din Berzunţi a trecut hotarele ţării, mai ales după 1990, când vizitatorii occidentali au fost impresionați de aceste creaţii ale artei populare băcăuane. Mulţi dintre meşteri au fost solicitaţi în Franţa, Germania, Italia, Spania pentru a înfrumuseţa construcţiile din aceste țări, iar unii dintre ei nu au mai revenit în sat, continuându-şi creaţiile pe alte meleaguri ale lumii, astfel încât doar vreo doi-trei localnici mai duc tradiţia mai departe. Aceștia se ocupă, în special, cu refacerea unor biserici din lemn sau cu realizarea de troiţe, în așa-zise zone  bântuite de strigoi, pricolici, spiriduşi ori vrăjitoare, spirite ce ar influenţa negativ viaţa oamenilor dar care pot fi alungate prin instalarea de troiţe. De aceea, la Berzunți veți vedea și multe replici de porți de metal, ale vechilor porți de lemn. Berzunțiul este renumit și pentru măștile create de Dumitru Vrânceanu, numit de localnici Moș Tache. În cei 80 de ani de viață, el a creat peste o mie de măști, folosind piele, lână, fasole, pietre mici de râu ori lemn, inspirându-se din chipurile consătenilor săi surprinşi în ipostaze comice ale feţei. O parte dintre creațiile sale se află la școală, într-o mică expoziție dar majoritatea se găsesc în colecţii particulare din lumea largă. Moș Tache a făcut cunoscute, de asemenea, doinele şi sârbele din Berzunţi, colindând şi încântând un public divers, folosind un instrument conceput de el, un fel de vioară din metal la care a ataşat o goarnă de alamă. La Berzunți , trebuie să zăboviți mai mult, pentru că, dincolo de faptul că veți fi tentați să fotografiați  minunatele porți, veți dori să vă încărcați spiritual la Mănăstirea ,,Sfântul Sava”. Primul ctitor al mănăstirii a fost Bogdan Vodă ( 1568-1572), fiul lui Alexandru Lăpușneanu,. Veți dori să mergeți și la  Schitul ,,Sfntul Ilie”, ctitorit de monahul Varnava, în sec. al XVIII-lea. Este situat pe șaua ce descinde din Vârful Bulimandru (978 m) al Muntelui Berzunți și de aici se văd orașele Moinești, Târgu Ocna și satul Livezi. Schitul este numit ,,far duhovnicesc”. Nu se poate  ca , în acest loc sacru, să nu vă încărcați cu  energii pozitive, dacă vă duceți cu credință. La schit, sunt locuri de cazare. Așadar, puteți rămâne peste noapte și să participați la slujbele specifice mănăstirilor. 
Berzunți, Mănăstirea ,,Sfțntul Sava
  La Helegiu, vă recomand, de asemenea, să intrați, prin satele comunei, Brătila, Drăgugești, Deleni, sate de răzeși, cu oameni harnici, situate în  așezări deosebit de frumoase, având biserici mărețe și bine îngrijite, majoritatea ridicate, în perioada interbelică, pe locul unora  din timpuri străvechi. Veți vedea și biserici de lemn, cât și monumente ale eroilor.
Berzunți, Schitul ,,Sfântul Ilie”
De la Helegiu, vă puteți abate la Bârsănești, o altă comună frumoasă. În satul Caraclău a fost ridicată o mănăstire cu hramul ,,Nașterea Maicii Domnului”. Este o mănăstire de maici și este numită ,,mănăstirea dintre fânețe”, fiind așazată între fânețe și păduri de foioase.
  De la Bârsănești, vă întoarceți la Helegiu și mai aveți câțiva kilometrii până la Onești. La intrarea în Onești priviți spre partea dreaptă și veți vedea vârful Capăta, cel mai înalt vârf al Culmei Pietricica, având 740 m.
  Altă dată,  după ce vă voi propune o altă rută spre Onești, am să vă sugerez trasee din Onești și să vă recomand câteva obiective din oraș, care merită a fi vizitate.
  Pe curând,
  Earnest


vineri, 7 mai 2021

PĂCĂLICI, SUS-JOS, JOC VESEL, NU TE SUPĂRA, FRATE!



Păcăliciul copilăriei

Tândală: Păcală, numeşte c-un singur cuvânt politica!
Păcală: Utopie!
Tândală:!?
Păcală: Păi, este imposibil să ajungi în rai cu aripile deşertăciunii!
Tândală: Dar scopul...
Păcală:... rămâne în iad!


      În copilăria mea, când ploua și nu puteam să ne zbenguim pe afară, jucând Țurca, Țară, țară, dă-mi ostași!, Încetul cu încetul se fabrică oțetul, Șotron și multe alte jocuri, stăteam în casă și jucam  ( pe lângă celebrul Țări, Ape, Munți, Capitale, Plante, Animale, Filme, Actori, Scriitori) Păcălici, Sus-jos, joc vesel și Nu te supăra, frate! Erau doar jocuri: ne amuzam, ne relaxam, ne contraziceam. Astăzi, aceste jocuri au devenit realitatea românească.  Păcălici era un drăgălaș, personaj pus pe farse, iar în joc, rămâneam cu el în mână. Îl mai  avem și pe Păcală, eroul snoavelor și al lui Ion Creangă, un personaj plin de umor, isteț, ironic, care pare inocent, uneori prostănac. Astăzi, Păcălici a devenit un mitoman odios. S-a cocoțat sus și ne dă câte ,,un boom”, care, în loc să ne ridice lângă el, ne aruncă pe toți jos, în prăpastie, unde, ce să vezi? Nimerim într-un Labirint din care nu mai reușim să ieșim. De acolo, de sus, Păcălici ne ține discursuri despre boom-ul economic, ne îndeamnă ca să avem încredere în el, pentru că este unicul nostru salvator, care a făcut minuni, salvându-ne de greaua moștenire. Cei căzuți strigă disperați; unde este laptele și mierea? Dă-ne măcar pâine! El, de acolo, de sus, spune. ,,Nu te supăra, frate, nu vezi că este pandemie, că este criză!?”, după care, ne întoarce spatele, zâmbind șmecherește, cu ochii lui răutăcioși și plini de ură. Nouă, celor căzuți în capcana Labirintului, nu ne rămâne decât speranța găsirii Labrysului și a ieșirii. Ne întrebăm, în căutările noastre: ce vom face cu Labrysul și cui îl vom da, ce ne așteaptă afară, când vom găsi ieșirea?
Concluzia:
    Se pare că ursul Arthur nu era cel mai mare urs din Europa, așa cum se părea că economia românească nu era rentabilă, după cum se pare că, astăzi, nu mai sunt rentabile nici Hidroelectrica, Portul Constanța. Minele de Sare și de Grafit, TAROM, iar pădurile fac prea multă umbră și românilor nu le mai place să muncească pământul lor, ci pământul altora. În viitor, se va părea că nici Albastrul de Voroneț nu este deosebit, iar Poarta Sărutului este doar o piatră cioplită, în timp ce Coloana Infinitului ne face numai probleme. Eu zic: ,,Nu te supăra, frate! Fii optimist! Se pare că ne rămân, totuși, cimitirele! Hristos a înviat!”
Pe curând
Earnest