luni, 30 mai 2016

EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (XV). MESA SELIMOVIC, DERVIȘUL ȘI MOARTEA

 

          Mehmed "Meša" Selimović 

           ( 1910 Tuzla-1982 Belgrad)

                                      "Ce bine ar fi să fiu hoinar. Un hoinar poate oricând să caute oameni buni și ținuturi dragi și are un suflet senin, deschis pentru cerul larg și drumul liber care nu duce nicăieri, care duce oriunde. De nu l-ar ține prins pe om locul odată căștigat". (  Mehmed "Meša" Selimović , "Dervișul și moartea") 
                                 
     Mehmed "Meša" Selimović este unul dintre cei mai mari scriitori bosniaci. A fost profesor de literatură, atăt în învățământul preuniversitar căt și în cel universitar, membru al Academiei de Științe și de Arte din Iugoslavia, Președintele Uniunii Scriitorilor iugoslavi, director artistic la "Bosna-Film", doctor onorific la Universitatea din Sarajevo. El a debutat cu nuvele, continuând cu romane, care l-au făcut celebru în afara fostei Iugoslavii: " Dervișul și moartea", "Insula ",  " Fata cu părul roșu ". Criticii consideră că cel mai bun roman al său rămâne " Dervișul și moartea".    
   " Dervișul și moartea" este unul dintre romanele mele preferate, din timpul studenției. În sesiuni, reciteam pasaje din acest roman, care mă îndemnau s[ reflectez și deci îmi dădeau impuls să învăț. M-am bucurat că a fost reeditat de Editura Corint, în anul 2009, în traducerea  Voislavei Stoianovici.
   Romanul are două cărți, cuprinzând 16 capitole, fiecare capitol are ca motto un verset din Coran.( Mehmed "Meša" Selimović  este de origine turcă și de  religie musulmană). Acțiunea romanului se petrece în secolul al XVIII-lea, în Sarajevo. Personajul principal este Ahmed Nurudin șeicul unei tekie aparținînd ordinului mevlevilor ( acest ordin călugăresc a apărut în Persia, în secolul al XIII-lea, fiind  înființat de adepții poetului, juristului și teologului sufist, Rūmī, care practicau dhikr prin recitarea repetată a unor rugăciuni și versete din Coran, de către derviși, care se roteau în jurul șeikului tekiei. Prin această practică, ei realizau o călătorie mistică a ascensiunii spirituale ale omului prin minte și iubire.) Ahmed Nurudin, în cei 20 de ani de viață ascetă, a învățat să asculte, să rabde, să trăiască pentru credință, pierzând curajul de a spune ceea ce gândește, ceea ce crede că este drept, prefăcându-se că a uitat iubirea pentru Allahemanet. Viața sa obișnuită, departe de problemele lumii de afară, a fost întreruptă odată cu condamnarea pe nedrept a fratelui său, Harum, copist al cadiului. (la fel a fost condamnat nedreapt  fratele autorului în  timpul Rezistenței din cel de Al Doilea Război Mondial).Atâtea gânduri, nelămuriri, dureri, probleme existențiale îl frământă pe derviș, încât noi, cititorii, simțim zbuciumul din sufletul lui, nu liniștea și împăcarea sufletească pe care ar trebui să le aibă un ascet. Se simte laș și neputincios față de ceea ce se întâmplă dincolo de zidurile tekiei. Se luptă cu el însuși, se simte dezumanizat, fără sentimente față de tatăl și de fratele său. Nu găsește calea cea dreaptă, pentru că e cuprins de îndoieli. Atitudini și idei diferite se desprind din dialogurile sale cu muselimul, cu hafez- Muhamad ( singurul care cucerise dreptul de a nu da socoteală nimănui, pentru părerile sale), cu gardianul Djemal despre Coran, cu răzvrătitul Ishak, cu Iusuf, cel ce l-a pârât pe Harum ( obsedat de ideea dacă  "e vinovată sau nu acea mână străină cu care Dumnezeu ne pedepsește"), dar mai ales  cele cu prietenul său Hasan, cărturar devenit geambaș, cel mai complex și enigmatic personaj al romanului.
 Ce se va întâmpla cu Ahmed și cu fratele său, veți afla singuri, citind romanul.
"Al meu este și golul acesta și ceea ce nu există".
   Pe curând,
   Earnest










Mondial)                                                         

duminică, 22 mai 2016

DESPRE SIMBOLURI(I). ȘASE SIMBOLURI ȘI ORIGINEA LOR

   Simbolurile au jucat dintotdeauna un rol important în viața oamenilor. Prin simboluri, oamenii au transmis sentimente, credințe, informații, și-au exprimat identitatea, au confirmat aderarea lor la un grup social, politic ori cultural. Prima scriere a fost, de asemenea, simbolică (pictogramele din care au evoluat hieroglifele).
   Astăzi, multe simboluri și-au păstrat semnificația, altele au căpătat alte conotații, cum ar fi, de exemplu, svastica. Noi folosim, din diferite motive multe simboluri, ale căror origini uneori le cunoaștem, alteori nu le ignorăm. De aceea, mi-am propus să ne amintim originea celor mai folosite simboluri.

Fața zimbitoare își are originea în recenta cultură hippy a anilor 1960, unde reprezenta pacea, cultura, devenind apoi un simbol universal al fericirii. Fața galbenă este asociată Soarelui și luminii
 Pușculița-porcurșor a simbolizat la început lăcomia, pentru că porcul reprezintă avariția, trândăvia, ispita. Cu timpul, pușculița a devenit pentru copil un model al beneficiilor economice: așa cum porcul este îngrășat înainte de tăiere și pușculița în formă de porcușor, adună trptat bănuți, până se umple, economisând uneori o sumă substanțială de bani. Arheologic, au fost descoperite pușculițe în Turcia (din metal) și în Grecia (din ceramică), aparținând secolului al VI-lea, ele având forma unor cutii.





Simbolurile masculinității și feminității au fost stabilite în secolul al XVIII-lea de către biologul suedez, Carl Linne, care a folosit simbolul astronomic al lui Marte pentru masculinitate și simbolul astronomic al lui Venus pentru feminitate.

 Cele 4 simboluri ale cărților de joc își au originea în Asia Centrală, reprezentând anotimpurile și elementele primordiale.
Pica reprezintă viața, anotimpurile reci, toamna și iarna, Aerul
Trefla reprezintă noaptea și întunericul, Focul.
Inima reprezintă anotimpurile calde, primăvara și vara,lumina, Apa.
Caroul reprezintă puterea feminină, Pământul

Potcoava de cal este un simbol de noroc, dar după părerea unora, numai dacă este îndreptată în sus: dacă este îndreptată în jos, norocul ne scapă. Ea protejează împotriva spiretelor rele și această semnificație vine din credința creștină. Diavolul l-a rugat pe Sfântul Dunstan să-i potcovească singura copită, Sfântul Dunstan i-a îndeplinit cerința, dar i-a cauzat Diavolului o durere atât de îngrozitoare, încât acesta a promis că nu va intra niciodată acolo unde va vedea o potcoavă. Se spune, de asemenea, că vrăjitoarele călăreau măturile pentru că le erau frică de cai, care erau potcoviți. O altă teorie  este că potcoava, fiind din fier este simbolul zeului  Marte și contracara puterea lui Saturn, zeul vrăjitoarelor. Deoarece forma sa amintește de semilună potcoava este și un simbol al fertilității, dar pentru că seamănă cu două coarne, semnifică și vitalitatea, virilitatea, fecunditatea.
                        Simbolismul trifoiului cu patru foi ca semn al norocului provine de la legenda că Eva,  după  izgonirea din Rai, a luat unul ca amintire din Grădina Edenului.
 Pe curând.
 Earnest


marți, 17 mai 2016

DESPRE SUPERSTIȚII (VIII). ÎMBRĂCĂMINTEA ȘI ÎNCĂLȚĂMINTEA

Îmbrăcăminte dacică
    Mii de ani, îmbăcămintea și încălțămintea oamenilor identificau un popor, o epocă sau o clasă socială. Astăzi, îmbrăcămintea și încălțămintea identifică un anumit nivel material al unei persoane, de aceea suntem atât de derutați și nu putem fi siguri dacă "haina face pe om"  sau "omul face haina". Oricum, vremurile, moda s-au schimbat și odată cu ele și obiceiurile. Unii oameni mai țin la superstiții legate de haine și încălțăminte și le păstrează cu stictețe, transmițându-le generațiilor tinere, care uneori le acceptă, alteori le ignoră.
  Câteva dintre aceste superstiții vi le voi prezenta , mai jos.
Se spune că superstiția de a purta haine pe dos sau invers, pentru a avea noroc, își are originea într-o întâmplare reală.Cronicile relatează că, înaintea bătăliei de Hastings (1066), Wihelm Cuceritorul și-ar fi pus cămașa de zale invers, ceea ce i-a făcut pe curtenii lui să spună că îi va aduce ghinion, numai că victoria acestuia în luptă a schimbat părerea oamenilor. .De atunci, se consideră că aduce noroc să porți o îmbrăcăminte pe dos ( mai mult, dacă porți chiloți pe dos, nu te ating vrăjile).Soțiile pescarilor purtau intenționat bluzele pe dos, crezând că astfel își vor proteja soții pe mare.  De asemenea, dacă pescarii întâlneau pe drum o femeie care poartă șorț alb era semn rău. Ghinionul era îndepărtat, dacă amâna călătoria până la fluxul viitor. Cu timpul, au fost adăugate și alte superstiții, cum ar fi aceea de a introduce întâi mâinele înr-un pulover și apoi capul,  ca să nu mori înecat. Uneori se crede că e semn rău să coși cu ață neagră o haină de culoare deschisă, după cum, îți poți pierde norocul dacă îți coși nasturii având bluza ori cămașa pe tine. Pentru a alunga ghinionul, trebuie să ții în gură o bucățică din firul de ață cu care îți coși sau îți coase cineva nasturele. E bine ca să porți degetar când coși, ca să nu  te înțepi, pentru că sângele curs pe haină aduce moartea celui care o poartă. De fapt, degetarul aduce noroc, mai ales dacă îl primești cadou ( însă o fată dacă primește cadou 3 degetare, este semn rău: ea va rămâne fată bătrână!). Dacă îi cade șorțul unei tinere căsătorite e semn că va avea un copil în decurs de un an. E semn de noroc, dacă îți pui din întâmplare o șosetă pe dos sau 2 șosete desperecheate, dar cu condiția, ca în ambele cazuri, să le porți așa toată ziua, pentru a păstra norocul.
 Există superstiții legate și de pălărie. Bărbații nu trebuie să poarte pălăria în casă, pentru că îi va cauza dureri de cap și trebuie să-și scoată pălăria atunci când trece pe lângă un cortegiu funerar, ca să nu fie el viitoarea persoană care moare. Poartă ghinion să pui pălăria pe pat, pe masă sau sub pat.
  În ceea ce privește încălțămintea, e bine de știut că pentru a avea noroc la bani, nu trebuie să umbli prin casă cu un pantof sau un papuc în picior, căutându-l pe al doilea. Expresia "A muri cu cizmele în picioare" reflectă ideea că bărbaților li se părea că e mai greu să moară întinși pe pat. În consecință. în Europa nordică, vestică și centrală și în unele părți ale Asiei, oamenii cu boli în stadii terminale erau luați din paturi și așazați pe podea, pentru a ajuta sufletele să părăsească corpurile.
  Pe curând, 
  Earnest

luni, 9 mai 2016

FRUMUSEȚEA SATULUI ROMÂNESC (I). COTNARI


Cetatea geto-dacică, sec,IV î.e.n.
Multă vreme, acasă însemna pentru români, satul. Astăzi, majoritatea satelor românești sunt depopulate. Migrarea sătenilor spre oraș a început odată cu marea industrializare a epocii socialiste și a continuat dramatic cu migrarea spre alte țări, după anii 90 ai secolului trecut.
Nimic nu era mai frumos în lume ca înserarea din satele românești, fenomen surprins și evocat de marele nostru poet national, Mihai Eminescu sau ca sacralitatea sărbătorilor creștine ale Crăciunului și ale Paștilor ori ale celor mitice: obiceiurile  Anului Nou, aprinderea rugurilor la solstiții și echinocții și multe alte obiceiuri, care se pierd încetul cu încetul.
 Mai sunt sate care mai trăiesc și despre frumusețea, bogăția lor voi vorbi eu în încercările mele de a vă trezi interesul pentru satul românesc.
Podul de piatră, Ștefan cel Mare
Biserica Sfânta Parascheva, 1495
 Mi-am propus să încep cu Cotnari, comună situată în județul Iași, la capătul Drumului Vinului de la Hârlău la Cotnari  ( pe acest drum, la  o adîncime uneori de peste 15 metri și o înălțime de 6 metri, există  un adevărat oraș subteran, cu “palate” cu bolți înalte, construit de-a lungul secolelor de boierii români cu dragoste pentru viticultură), pe malul Bahluiului, înconjurată de dealuri cu vii, declarate rezervă viticolă și pomi fructiferi, cu păduri seculare de goruni și fagi ( Rezervația Naturală Cătălina, care se întinde pe o suprafață de 7,6 ha)). Dacă intri în comună dinspre Hîrlău, treci peste podul construit din porunca lui Ștefan cel Mare din piatră de râu cioplită, lung de 42 m. Comuna este mare, având în componență 11 sate în care conviețuiesc peste 7000 de locuitori și are, ca majoritatea comunelor noastre, monumente frumoase, unele îngrijite, altele lăsate în paragină. De exemplu, pe Dealul Cătălina, se află ruinele cetății geto-dacice, din sec.IV î..en., care a fost conservată și acoperită cu o copertină din sticlă, cu mari eforturi materiale și tehnice,  la inițiativa  arheologilor Adrian și Marilena Florescu. Astăzi, această construcție a fost distrusă, iar zidurile se deteriorează de la o zi la alta. Aici, a ținut piept ultimului val al sciților, conducătorul geților, Zoran, al cărui mormânt se află pe Dealul Regilor de la Cucuteni și al cărui tezaur funerar a fost descoperit la Băiceni.
Casă tradițională
  Cotnariul este cunoscut pentru celebrul său vin  ca, fiind cel mai bun vin alb românesc. Viile și vinul făcut aici i-au atras pe domnitorii nostri spre acest loc, construind o Curte Domnească, menționată documentar în anul 1441 ( astăzi păstrată în ruine), biserici ( cea mai veche, care se păstrează este  Biserica Ortodoxă "Cuvioasa Parascheva" – 1495- ctitorie atribuită lui Ștefan cel Mare; este o construcție de plan dreptunghiular, fără turlă, împărțită în pronaos, naos și altar, având fațadele simple, tencuite și văruite care nu au niciun fel de decorații și nici cornișă, iar în interior nu este pictată), școli înalte ( Despot Vodă a întemeiat Schola Latina în anul 1563, o școală de tip umanist, unde a predat la începuturi Ioan Sommerus; la acestă școală se învăța 5 ani și a dăinuit peste 100 de ani), crame, făcând din Cotnari o prosperă așezare urbană unde conviețuiau alături de români, unguri, germani, cu religii diferite: ortodoxă, catolică, protestantă, unde se desfășurau  activități agrare, meșteșugărești, comerciale și culturale. Alexandru Ioan Cuza a scos, oficial, pentru prima oară vinul de Cotnari pe piața europeană, participând la Concursul Internațional de la Paris, unde Grasa de Cotnari a obținut distincția supremă.
Intrare în cramă
  Astăzi, la Cotnari, vezi clădiri noi, cu arhitectură modernă, dar și clădiri vechi cu arhitectură tradițională, poți vizita crama, Muzeul Viilor și al Vinului, aflat în casa Logofătului Tăutu ( secolul al XVIII-lea) organizat pe trei sectiuni Nașterea - Nunta - Moartea, iar obiectele expuse arată că vinul face parte din viața omului de la naștere și până când moarte. De asemena, se poate participa la sărbătorile satului, care încep pe 15 septembrie, de Ziua Crucii, cu Sărbătoarea Strugurilor (menționată documentar în anul 1770), când preoții stropesc cu agheazmă viile.
 Vă doresc o degustare pe placul dumneavoastră, la Crama din Cotnari!
 Pe curând,
 Earnest