EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (II).RABIH ALAMEDDINE, FEMEIA DE HÂRTIE

 "Beirutul este o Elisabeth Taylor a metropolelor: nebună, frumoasă, de prost gust, ieșindu-și din fire, îmbătrânind și veșnic teatrală (...) . Beirutul a supraviețuit mii și mii de ani, desfăcându-și picioarele frumoase pentru fiecare armată aflată în apropiere. "

   "Niciunul dintre noi nu se putea ridica mai presus de a fi un eșec ca arab, păcatul nostru originar"

(Rabih Alameddine)

    În acest an, National Book Critics Circle a acordat unul dintre  premiile pentru literatură lui Rabih Alameddine, pentru romanul "Femeia de hârtie" (titlul original "An Unnecessary Woman"), tradusă în limba română de Mihaela Negrilă și publicată  la Editura Polirom ( premiile N.B.C.C. se acordă anual, din anul 1976, pentru cele mai bune cărți și comentarii publicate în limba engleză).

    Rabih Alameddine a fost născut în anul 1959, în Iordania, la Aman, într-o famile libaneză, de religie druză , el fiind însă ateu ( druzismul este o ramură a șiiților, apărută în secolul al XI-lea, care a introdus în dogma islamică convingeri gnostice, neoplatonice, pitagoreice, budiste. În Liban, ei sunt în procent de 5, și au jucat un rol important în războiul civil din anii 1972-1990, considerând că șeful Statului Major trebuie să fie druz).  Este scriitor și pictor  libano-american, locuind atât la Beirut, cât și la San Francisco. De formație este matematician și inginer.  "Femeia de hârtie " este al cincilea roman al său. Într-un interviu acordat, în martie 2014, revistei Guernica, spunea că Aaliya, personajul acestui roman, deși nu-i place să recunoască acest lucru,  este el însuși, chiar dacă aceasta este o femeie de 72 de ani, cu părul albastru. "  sunt eu, este lume mea, este ce se întâmplă în Beirut ".

  Aaliya ( în limba arabă înseamnă, cea superioară, cea de sus) este o pensionară librăreasă, traducătoare, dar nu și- a publicat traducerile, munca sa devenind inutilă, traducerile sale, păstrându-le în cutii, ea fiind fascinată de reflecția lui Pessao ( unul dintre scriitorii ei preferați): "Singura atitudine demnă de un om superior este să stăruie tenace într-o activitate pe care o știe inutilă ", motivând că traduce, pentru că această activitate o face sacră, face ca timpul să se scurgă mai blând, citându-l pe Camus "... pentru oricine este singur, fără un Dumnezeu și fără un stăpân, povara zilelor este cumplită". Lumea în care trăiește Aaliya este o lume complexă a Beirutului, care trece prin momente grele ale războiului civil, asemănându-se cu lumea din cărțile traduse de ea. Se revoltă că semenii ei libanezi repetă greșelile trecute, pentru că: "La fel ca majoritatea oamenilor consideră istoria o lecție pe o tablă de la școală, ce poate fi ștearsă cu buretele". Ea se regăsește în personajele romanelor traduse, trece prin aceleași situații existențiale: este un personaj universal și total, afirmând " Mă simt o fărâmă dintr-o istorie mai mare, din roata măreață a timpului- o iluzie nebunească din parte-mi, sunt sigură", identificându-se uneori cu Marguerite Yourcenar, Faulkner, Spinoza, Alice Munro, Bruno Schulz ( pictor și scriitor omorât de naziști, unul dintre preferații lui Alameddine, după cum o mărturisește în interviul din Guernica). Obsesia ei este să nu devină o bătrână narcisistă, pentru că " Unul dintre lucrurile care mă îngrijorează este că mă transform în acel gen de bătrână pe care l-am evitat cu disperare, cel care îndreaptă conversația spre el însuși. dar eu vorbesc despre alți oameni. Sunt o narcisistă ratată", dar nu același lucru îl putem spune despre Rabih Alameddine, pentru că acest roman, este el însuși și lumea sa, de fapt suntem noi înșine și lumea pestriță în care trăim. Ne place sau nu ne place, aceștia suntem noi toți, aceasta este lumea în care trăim și cu care ne identificăm, pentru că este lumea creată de noi.Toată această lume şi personele din jurul ei este privită şi descrisă de Aalyia cu mult umor şi ironie.

   Citind această carte, vrem să-i descoperim sau să-i redescoperim pe Cehov, Alberto Moravia, Vladimir Nabokov, Joseph Roth, Helen Garner, Eudora Welty, Beckett, Milton, Jane Austen, Andre Gide, Eliot, James Baldwin, Lampedusa, Hemingway, J.M.Coetzee și mulți alți autori pe care-i citează, să citim poeziile lui Antara, Imru al Qais, Rilke, Shelley, Keats sau Tennyson, ascultând muzica lui Bach, Mazart, Chopin, Puccini.

  Dacă v-am trezit interesul pentru această carte, vă doresc, lectură plăcută!

  Pe curând,

  Earnest

MONUMENTE UITATE (XI).BISERICA "VOVIDENIA " DIN BUCUREȘTI

Biserica cu Sfinți (cu Sibile)

 Una dintre cele mai frumoase biserici ale Bucureștilor, monument uitat cu desăvârșire atât de către edilii sectorului 2 ai capitalei, de enoriași dar și de către Patriarhie, este Biserica "Vovidenia", cunoscută și cu numele de Biserica cu Sfinți sau Biserica cu Sibile. Biserica este pe Calea Moșilor, în Mahalaua Fierea ( de la numele primului ctitor al bisericii, preotul Fierea din Băjești-Ilfov, călugărit cu numele de Filoftei), cunoscută și cu numele de Mahalaua Sfinților ( de la numele bisericii, ambele descrise de Mircea Eliade în "Dubla existență a lui Spiridon V.Vădastra") sau cu numele sectorului Culoarea de Roșu, cum a fost numită această zonă, la prima împărțire a capitalei pe sectoare, în secolul al XIX-lea, care în scurt timp va deveni city-ul financiar al orașului modern.

    Actuala biserică a fost ridicată în anul 1728, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, de către Mitropolitul Daniil al Țării Românești, pe locul fostei biserici de lemn ctitorită de preotul Fierea și fiul său, Pană, la sfârșitul secolului al XVII-lea și închinată Mitropoliei Țării Românești, întărită prin blestem de către Patriarhul Atanasie al Antiohiei: " ca mitropoliții să aibă a căutare de sfânta biserică aceasta și purtarea de grijă, că de s-ar surpa sau descoperi, den venitul bisericii și al moșiilor ei, s-aibă a o ridica și a o acoperi și și nu stea făr- de preot”. ( atenție! biserica a fost dată în grija Mitropoliei, devenită Patriarhie, iar în baza acestei danii și blestem, Mitropolitul Daniil a ridicat o nouă biserică din zid, el îndeplinindu-și astfel  sarcina).

   Biserica este construită, pe plan treflat, în stil brâncovenesc, cu turla pe naos și clopotnița pe pronaos, pridvorul fiind susținut pe stâlpi din zidărie de cărămidă și arcade în acoladă frântă. Fațadele sunt împărțite în două registre printr-un brâu cu profil pronunțat, format dintr-un tor lat între două profile plane. Ambele registre sunt decorate cu arcade oarbe, polilobate și cu vârf în acoladă. Registrul superior are firide duble, fără stâlpișori intermediari. În aceste firide, sunt pictați 10 filosofi greci ai Antichității, cărora oamenii le-au spus în mod ciudat "sfinți". Alături de aceștia se găsesc  9 figuri de Sibile, de unde și numele bisericii. Sibilele sunt prezente în bisericile creștine alături de proroci, cum sunt cele  pictate de Michelangelo pe plafonul Capelei Sixtine, cum sunt cele pictate alături sau dedesubtul Arborelui lui Ieseu, pe celebrele biserici din Bucovina sau pictate separat de către zugravii munteni Dinu și Manole, din secolul al XVII-lea, pe bisericile din Târgu Hurezu, Câineni, Folești-Genumeni, Copăceni ș.a. Pictarea Sibilelor, într-un locaș de cult, este explicată prin faptul că ele au prezis nașterea lui Iisus. Impresionantă este și pictura murală din interiorul bisericii, descoperindu-se sub stratul actual al bisericii, pictura originală din vremea lui Daniil. Menționăm că pictura exterioară, destul de prost conservată, aparține secolului al XIX-lea .

Ferestrele au ancadramente de piatră sculptată în stilul brâncovenesc.Fiind contemporană cu Biserica Stavropoleos, mulți consideră, analizând stilul picturii, că ele au fost pictate de acelaș artist.

În interiorul bisericii, se află mormintele  primilor ctitori.
Documentele consemnează că Anton Pan, la vârsta de 16 ani, a fost cântărețul, adică dacălul, acestei  biserici, în anul 1812.

Biserica este închisă. Aici nu se mai slujește, pentru că sunt puțini enoriași, iar biserica se degradează. Actualii ierarhi ignoră întru totul blestemul Patriarhului. Și acum nu se mai poate da vina pe comunism și pe răposatul Ceaușescu.

 Pe curând,

 Earnest

GÂSCA-PREȚIOASA DIN OGRADA GOSPODARULUI

  

                 " În a vieții portofoliu

Se înscrie c-un rateu

A salvat un Capitoliu

   Ca s-ajungă un pateu"

                                                                   (Laurențiu Ghiță)

   Cea mai veche și mai folositoare dintre păsările de curte este gâsca. Imaculată de albă, uneori cenușie, gălăgioasă, o bună, înotătoare, domină curtea și bălțile de la marginea satelor. Nu suportă ciubotele roșii și te aleargă pe ulită, dacă îndrăznești să treci pe lângă ea cu astfel de încălțări.

Mausoleul Ceciliei Metella

  Se presupune că la  început a fost domesticită în Babilon și de acolo creșterea gâștelor a urmat obișnuita cale spre Europa, prin Grecia și Roma. Aici a făcut o adevărată carieră, fiind consacrată zeiței Iunona și gâștele sacre de la templul zeiței au salvat Capitoliul, în anul 390 î.e.n., de atacul galilor conduși de Brennos, găgăind și punând gărzile pe poziție de apărare. "In memoriam" acestui eveniment, anual, romanii organizau o impresionantă procesiune, când una dintre gâștele sacre era transportată pe Capitoliu, într-o litieră luxoasă, în timp ce, de-a lungul traseului parcurs, erau crucuficați câini pe stâlpi din soc, plătind astfel pentru neglijență lor de a nu fi lătrat la atacul galilor. În semn de " recunoștiință", romanii au introdus obișnuință, ca la aniversarea acelei zile, să mînânce o gâscă friptă. Tot la Roma, în perioada dintre consulatul lui Sulla și Caesar, a fost descoperit pateul de ficat de gâscă, ca apogeu al artei culinare din acea epocă. Se presupune că descoperitorul acestui deliciu culinar ar fi fost soțul celebrei Cecila Metella, o frumusețe a Romei acelor vremuri și o tovarășă de conversație plină de spirit. Pe Via Apia, toți care au vizitat acest loc la Roma i-au putut admira solemnul și bogatul monument funerar. De la germani, soldații romani din castrele de pe Rin au învățat cum să-i valorifice mațele și cum să o jumulească, pentru a-i folosi puful la umplerea pernelor și a plăpumilor.

    Mai târziu, gâsca a dat o contribuție extraordinară la dezvoltarea culturii: ne-a dat pana de scris. Prima mențiune documentară a acestui obiect, ne-a venit din secolul al VII-lea, din Spania. În Evul Mediu, fabricarea penelor de gâscă ca instrumente de scris ajunsese un adevărat meșteșug și o bună afacere, care s-a menținut până în secolul al XIX-lea, când a fost descoperită penița din metal de John Mitchel din Birmingham.

  Ce soartă! - ne spune Semionow: " slujești o mie de ani cu credință filosofi și savanți și ești și rămâi, până la urmă o gîscă", iar eu, Earnest, ca un adevărat cetățean onest, adaug: mai ești  și " gratulată"   cu sintagma " proastă ca o gâscă".

  Pe curând,

  Earnest

    

DESPRE CRIZA MORALĂ A ROMÂNILOR

 Am scris deunăzi, că nicicând românii nu au trecut printr-o astfel de mare criză morală, ca în zilele noastre. Dacă, după spusele filosofului, morala o dobândim prin obișnuință, tot atât de bine, o pierdem tot prin obișnuința nepracticării ei.

  Acest popor, ca de altfel  ca și celelalte popoare, a trecut de-a lungul istoriei sale prin crize economice, sociale, politice, religioase, culturale, ideologice, morale, chiar și prin cele de conștiință și  de identitate , peste care a reușit să treacă, să supraviețuiască, păstrându-și verticalitatea unui popor moral.

   Au fost momente grele în istoria noastră, au fost făcute compromisuri, trădări pe care istoria le judecă astăzi, uneori cu duritate, alteori cu toleranță, analizând contextul în care s-au desfășurat aceste acțiuni, judecând, dacă în unele situații, erau singura soluție de supraviețuire.

   Din acest unghi am putea privi criza de identitate a românilor din Transilvania de la începutul ocupării ei de către maghiari, când mulți juzi și cnezi de țară, pentru a-și păstra privilegiile, s-au maghiarizat, Cândeștii devenind Kendeffy, Drăgoșeștii devenind Dragffy, iar fiul lui Iancu de Hunedoara, după ce a devenit rege al Ungariei și urmașii lui și-au uitat rădăcinile românești. Îi scuzăm, căci așa erau vremurile. Dar ce scuză găsim astăzi pentru românii din Covasna și Harghita, care în propria lor casă și țară vorbesc cu copiii lor în limba maghiară? Îi înțeleg și pe preoții români, care în timpul stăpânirii austriece au trecut la noua biserică, Romano-Catolică (Unită), dar nu-i înțeleg de ce sunt atât de înverșunați urmașii lor, pe "naționalismul" ceaușist, care le-a interzis biserica, ca o reparație, lăsându-i să se întoarcă la ortodoxism. Le-aș fi înțeles înverșunarea, dacă li se interziceau să aibă o religie, dar că Biserica Unită s-a întors la biserica mamă, nu mi se pare o persecuție.

   Au fost momente când boierimea, domnitorii, oamenii de cultură, politicienii au trecut prin momente grele de crize morale și  de conștiință, dar aceste crize nu au cuprins aproape întreaga societate. Criza morală din zilele noastre, vizând ambele laturi, imoralitatea și amoralitatea, a cuprins toate straturile și clasele sociale, toate instituțiile de la cele politice la cele administrative, juridice, culturale, educaționale, și-a făcut loc în mass media, în rețelele de comunicare, în biserică. La început și-a făcut loc prin atitudini, emiterea unor judecăți inofensive, prin studii de caz. Sub pretextul opiniei liber exprimate, au fost judecate valori morale tradiționale ca nefiind în pas cu vremurile, au fost încălcate regulile de comportament în societate ce țin de bunul simț, de la lucruri mărunte, cum ar fi de pildă, ținuta la un spectacol, conferință, fumatul în spațiul public etc, la acțiuni care au scăpat total de sub control, cum ar fi nerespectarea regulamentelor instituționale sau ale legilor. Unii șmecherași și golănași au luat locul marilor valori în instituțiile culturale, înlăturându-și mentoriii, universitățile, chiar și cele renumite, au început să facă compromisuri, unii oameni ai legii au încălcat legea și în loc să stea cuminți în banca lor, au acceptat funcții, putând fi controlați și dirijați, prin șantaj, partidele politice și-au pus pe listele electorale cotizanții care habar nu au de ideologia și programul partidului pe care îl reprezintă, unii medici își încalcă juramântul , unii profesori nici nu au auzit de idealul educațional, unii slujitori ai bisericii nu-și cunosc misiunea, unor judecători le este frică să dea alte sentințe decât cele propuse de procurori, iar unii avocați își trădează clienții. Unii funcționari nu au deloc conștiință, dau aprobări și semnează acte, pentru un pumn de galbeni, nenorocind familii, dar mai ales generațiile care ne vor urma în această țară. Nimic nu mai contează. Se pare că deviza tuturor este: "  După mine, Potopul!". Ideea de familie dispare din ce în ce mai mult din practicile sociale. Banul pătrunde în conștiința tuturor, înlocuind sentimente, prietenii, relații interumane, stăpânește legea și justiția, politica, dormitorul. Pervesiunile de tot felul sunt considerate ca fiind firești, iar uneori sunt ridicate la rang de arte, corupția devine pe zi ce trece valoare morală, japița e vedetă națională și model, parvenitul e ideal, limba română nu mai sună frumos, istoria României e mit, iar a fi  și a avea morală e demodat, chiar primitivism curat!

  Fie ca Învierea Domnului și Sărbătorile Paștilor să fie înțelese și conștientizate de cât mai mulți semeni ai mei! Să auzim de bine!

Pe curând,

Earnest