UN BOB DE ISTORIE ȘI DE CULTURĂ (7)

 

,,Adevarata fericire consta în fapte ale spiritului, și nu în cele ale trupului.”( Emily Dickinson)

Bobul de istorie

   2 iulie 1504.Moare Ștefan cel Mare și Sfânt. Fiicele lui Ștefan cel Mare și Sfânt

   

Elena (Olena).n. 1464 la Suceava, 
d. 18 I. 1505 la Moscova

Nu voi scrie despre moartea lui Ștefan cel Mare și nici despre mormântul marelui Domn. Despre acestea voi scrie,  la anul viitor. Ceea ce vă spun, acum, este că luna iulie  a fost plină de evenimente în activitatea Domnului: a încheiat tratate economice, alianțe politice ( uneori, fiind nevoit să se declare vasal până la trecerea pericolului, după  care și-a înfrânt suzeranii), a făcut ,,ordine” în Țara Românească. Pe 25 iulie 1476 a atacat avangarda turcească condusă de Suleiman -Pașa, înfrângând-o și obligând-o să se retragă, dar a doua zi, pe 26 iulie, în confruntarea de la Valea Albă- Războieni a fost nevoit să se retragă, datorită superiorității numerice a armatei turcești ( Ștefan cel Mare nu a primit ajutorul promis de la aliații săi), dar a reușit să facă din această înfrângere un succes. Un martor ocular a spus că marele Sultan Mohamed Cuceritorul ,,a părăsit țara cu cetele sale fără să fi luat o singură cetate și fără altă pagubă pentru Moldova decât prada ce a dus cu sine, iar Ștefan-Vodă a ieșit din munți și călărește viteaz prin toată domnia sa.”

  De ce vreau să scriu câteva rânduri despre fetele lui Ștefan cel Mare, deși, legat de ele, nu a existat niciun eveniment în această lună? Motivul este Oana Țoiu. Am aflat în această lună că Ministresa de la Externe a postat că este mândră de numele ei, Oana, căci este un nume românesc pe care i l-a dat mama ei, find  impresionată de o piesă de teatru radiofonică despre Ștefan cel Mare, unde apărea un personaj, Oana. Înțeleg că doamna cu pricina nu a informat-o pe fiica ei că era vorba de  piesa de teatru ,,Apus de soare” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, dar dumneaei putea să se informeze cine era această Oana din ,,teatrul radiofonic” și ce treabă avea cu marele Domn? Toți cititorii celebrei piese de teatru au înțeles din replici că autorul ne sugerează că personajul Oana era fiica lui Ștefan cel Mare. Istoricii nu au ajuns la nicio concluzie, privind care dintre cele trei fiice ale Domnului l-ar fi influențat pe Delavrancea în crearea personajului Oana. 

 Elena (Olena) este fiica  lui Ștefan cel Mare  cu  Evdochia de Kiev, care era nepoata maternă a lui Dmitri Doskoi, primul cneaz al Moscovei și verișoara lui Ivan al III-lea. Olena s-a căsătorit cu vărul ei al doilea, Ivan cel Tânăr, fiul  și succesorul la tron al lui Ivan  al III-lea.  Ea este cunoscută în istoria Rusiei cu numele de Olena Stefanovna sau Elena  Voloșanka ( Românca). Destinul ei a fost tragic,pentru că Sofia, mama vitregă a lui Ivan cel Tânăr, a uneltit, pe rând, împotriva lui Ivan cel Tânăr, împotriva Olenei și împotriva fiului lor, Dumitru, pentru a fi succesor la tron Vasili,  fiul ei și al lui Ivan al III-lea. Finalul a fost acesta: Ivan cel Tânăr a murit otrăvit, iar pe Olena a acuzat-o de uneltire și a  trimis-o la închisoare împreună cu Dumitru, în anul 1502. Lui Ștefan cel Mare i s-a spus că sunt zvonuri, el neștiind prin ce chinuri a trecut fiica sa. După un an de la moartea Domnului, au murit și Olena cu Dumitru. Unii istorici spun că ar fi murit de foame, alții că ar fi fost otrăviți. Ei au fost înmormântați la Mănăstirea Voznesenskaia.

 Maria zisă Chiajna  este fiica lui Ștefan cel Mare cu Maria Voichița.  Aceasta a rămas nemăritată, pentru că nu s-a găsit un soț pe măsura ei. A murit fată bătrână, la 19 martie 1518 și a fost înmormântată la Mănăstirea Putna.

 Ștefan cel Mare  mai avut o fiica cu una dintre cele trei soții, dar nu i se cunoaște numele și nici cine a fost mama ei. Dintr-o scrisoare a Prințului polonez  Wisnowiecki  aflăm că acesta era căsătorit cu fiica marelui Domn al Moldovei. Alte documente ne informează că  strănepotul sau nepotul lor s-a căsătorit cu Chiajna, fata lui Eremia Movilă, iar ei au fost bunicii Regelui  Mihai Corybut Wisnowiecki. Dacă s-ar cerceta Arhivele Naționale ale Poloniei, poate s-ar găsi mai multe informații despre această fiică a lui Ștefan cel Mare.  În afara celor trei fiice legitime, izvoarele istorice nu pomenesc vreo fiică nelegitimă a Domnului.

  Probabil, scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea, când a creat personajul Oana s-ar fi gândit la Maria Chiajna, singura fiică care i-a fost Domnului alături până la moarte.

Bobul de cultură

   23 iulie 1859. S-a înființat Observatorul Militar,  prima publicație militară din România. Ziua Națională a Presei Române 

 

În vremea lui Alexandru Ioan Cuza, pe 23 iulie 1859, când încă nu se uniseră cele două armate ale Principatelor Unite, la București  s-a înființat ,,Observatorul Militar”. Acesta era primul periodic militar din România și printre primele din Europa și din Lume. Pe frontispiciul acestuia erau scrise următoarele:

- pe rândul de sus: denumirea țării emitente – ,,Principatele Unite”, anul de apariție a ziarului, ,,1859”, data de tipărire a primului număr – ,, joi 23 iulie”;
- în centrul, pe rândul al doilea,era titulatura ziarului – „Observatorul Militar”, iar sub titlu era scris  conținutul publicației, în următoarea formulare „Diariu Politicu și scientifice” (ziar politic și științific).
Despre scopul publicaţiei, se arată în „Prospectul” apărut în prima pagină a acestui număr al ziarului, semnat de colonelul Ion Voiculescu: „Simțind trebuința unui ziar științific militar, am luat această grea sarcină asupră-ne, crezând de datoria a dezvolta camarazilor noștri de arme conștințele cele întinse ale artei militare, care s-au dezvoltat așa de mult în celelalte state ale Europei (…) Scopul nostru va fi de a ne face trebuincioși tuturor ofițerilor în general, cadeților din școala militară și chiar subofițerilor, dându-le prin acest ziar cele mai principale obiective ale artei militare la care se exersează în toate zilele…”. Menționăm că acest număr a avut 8 pagini și a fost redactat cu litere latine, iar în unele cuvinte  erau intercalate și litere chirilice pentru sunete, care nu aveau corespondent în alfabetul latin.
De-a lungul anilor, au apărut numeroase publicații militare cu denumiri diferite : ,,Monitorul oastei”, ,,România militară”, ,, Anuarul militar al Armatei române”, ,,Dorobanțul”, ,,Războiul”, ,,Armata”, ,, Viața militară” etc, iar unele dintre ele erau specifice unei arme ca cele ale artileriștilor, geniștilor sau ale medicilor militari veterinari sau umani. Între anii  1917 și  1918 a apărut și  la Iaşi primul cotidian militar „România”, sub direcţia lui Mihail Sadoveanu, la care au colaborat O. Goga, Barbu Delavrancea, V. Voiculescu.Prima emisiune dedicată armatei la radio s-a difuzat pe 19 decembrie 1937 și s-a numit ,, Ora premilitară”, iar în august 1968 a fost prima emisiune militară de televiziune ,,De strajă patriei”. În anul 1990 s-a înființat Grupul  Mass-Media al Armatei devenit ulterior Trustul de Presă al Ministerului Apărării Naţionale.Ziua Națională a presei militare din România. În 2002 apare prima pagină web a presei militare, www.presamil.ro. iar în anul 2004 ,, Observatorul Militar” a fost decorat cu Meritul Cultural,  gradul de Cavaler. 
  Nu știm când s-a hotărât ca data de 23 iulie (probabil în anul 1990), ziua când a apărut prima publicație românească dedicată armatei, să fie declarată Ziua Națională a Presei Militare. Nici măcat Inteligența Artificială nu știe acest lucru! Cert este că în această zi, anual, au loc manifestări dedicate ziariștilor militari din toate generațiile, din presa militară scrisă, audio și audio-vizuală.

Pe curând,

Earnest

EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (CXXVI).CĂTĂLIN PAVEL, ELEFANTUL LUI CAROL CEL MARE

 ,, Istoria este într-o poziție privilegiată între celelalte științe, către care aruncă punți în toate direcțiile.” ( Cătălin Pavel)

     

Cătălin Pavel este un reputat arheolog, istoric, conferențiar universitar la Universitatea ,,Ovidius”  din Constanța, dar și scriitor. Eu v-am recomandat, pe acest blog, două cărți de istorie: ,, Arheologia iubirii” și ,,Animalele care ne învață”,  în care subiectele puse în discuție sunt  abordate multidisciplinar, adresându-se nu numai istoricilor, ci și publicului larg, iubitor de cunoaștere.

  Eu nu-l cunosc pe acest istoric decât din ceea ce scrie, și probabil domnia sa mă cunoaște tot din ceea ce eu am publicat, căci astfel nu-mi pot explica  ceea ce mi-a scris pe carte: ,, Pentru Livia Sibișteanu cea mai sofisticată profesoară, omagiul autorului. 31  mai 2025” Eu cred că prin cuvântul ,,sofisticat”, istoricul  s-a referit la sensul pozitiv al cuvântului, adică acela pe care ni-l dă etimologia lui, ,,sophia”, acel al înțelepților antici care considerau că nu există adevăr absolut, de aceea, două puncte de vedere contradictorii ar putea fi valide concomitent în unele situații, când argumentele aduse pentru un punct de vedere țin de gândirea critică și nicidecum de dorința de a manipula. În acest sens, eu consider că istoricul Cătălin Pavel este de multe ori mai sofisticat ca mine, drept care îl apreciez foarte mult.

   Cartea  pe care v-o propun, astăzi, ,,Elefantul lui Carol cel Mare- un anti-manual de istorie” a fost scoasă de Editura ART, București, 2025, după ce Editura Humanitas, care i-a publicat autorului multe cărți, i- a respins-o. În ultimul capitol al cărții, istoricul ne dezvăluie de ce cartea sa este un anti-manual de istorie: are o mare calitate pentru că nu trebuie învățat, că se deosebește de un manual prin faptul că este magmatic, fragmentar, are dubii, interpretează și este plină de idei. Deși istoricul spune că această carte este pentru adolescenți și pentru tineri, eu consider că  este adresată profesorilor de istorie, celor care scriu istorie, este o carte de filosofia istoriei pe care un adolescent nu are răbdare s-o citească. Cătălin Pavel citează numeroși istorici și filosofi ai istoriei pe care îi interpretează în maniera sa , dar emite multe puncte de vedere personale, pe care eu nu le-am găsit la alți autori. Elefantul Abdul Abaz pe care Harun-al- Rașid i l-a trimis prin Isaac Iudeus, în dar, lui Carol cel Mare este pretextul acestei cărți. De fapt, în subcapitolul Transdisciplinaritate al capitolului Multidisciplinaritate dă ca exemplu  Expoziția de la Aachen din anul 2003: ,,Ex Oriente: Isaac și elefantul alb” dedicată formal elefantului Abdul Abaz, care în realitate a fost  o prezentare documentată a dialogului politic și cultural dintre lumea medievală islamică, iudaică și creștină. Toate capitolele cărții, care reprezintă aspecte de care trebuie să țină cont istoricul când scrie o carte (surse,  gândirea critică, cauzalitate, progres, știință, arheologie, multidisciplinaritate, adevăr, patrimoniu) sunt susținute cu exemple, mai mult sau mai puțin cunoscute, dar  subtil alese (în ceea ce mă privește, pe unele dintre ele le țineam undeva închise într-una dintre cămăruțele memoriei și le-am dat, acum, un alt sens, o altă interpretare), cu scopul ca  istoricul care scrie istorie sau profesorul care predă istorie, dar și cititorul să înțeleagă cât de importante sunt aspectele menționate, mai sus, în orice manual, în orice carte de istorie,în orice oră/curs de istorie. La urma urmei, trebuie să înțelegem că nu sunt de vină numai programele, manualele, unii profesori din învățământul preuniversitar, pentru că elevilor nu le mai place această disciplină, ci și unii universitari care nu-i învață istoria pe viitorii profesori, în manieră pe care Cătălin Pavel ne-o propune.

 Înainte de a încheia motivarea propunerii mele pentru a citi această carte, menționez că istoricul Cătălin Pavel are mult umor ironic , pe care l-am remarcat și în celelalte două cărți, pe care vi le-am menționat,  mai sus.

,, ... situația cea mai gravă este a țărilor bogate în antichități, dar sărace în luciditate și perpetuu în criză. Asemeni țări, printre care și România, sunt condamnate să devină exportatori ilegali de patrimoniu! Adică, vor alimenta piața neagră cu aterfactele după care unii detectoriști scormonesc în situri arheologice fără pază , sau care sunt făcute pierdute direct din muzee cu liste de inventar flexibile.”

   Când veți termina de citit cartea, veți înțelege de ce Editura Humanitas a refuzat s-o publice.

Pe curând,

Earnest

                                                                                                                                          

IRANUL ȘI ISRAELUL

 ,,Religia este recunoaşterea tuturor îndatoririlor noastre ca fiind porunci divine”. 
                                                                                                                                    (Immanuel Kant)

Ecbatana

   Un nou  război a izbucnit în Orientul Apropiat și Mijlociu, între Iran și Israel. Ambele popoare consideră  că  religia lor le  cere să îndeplinească poruncile divine: iranienii- musulmani șiiți- consideră că ei sunt justițiarii care îndeplinesc porunca  lui Allah transmisă prin mesagerul Lui, Mohammad  ( ,,Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra ta!”), iar  evreii- singurul popor căruia Dumnezeu i-a dăruit un teritoriu și care se salută cu Șalom- Pace, cuvânt  și cu înțelegerea în Vechiul Testament de ,,plinătate”, ,,trăinicie” , ,,bunăstare”  (numai în Noul Testament are  înțelesul doar de Pace) -consideră, de drept, că ei trebuie să-și apere teritoriul primit.

  În Antichitate, cele două popoare au trăit în bună înțelegere. Iranienii sau persanii sunt un popor indo-european din gruparea iraniană, din care făceau parte și mezii, sciții, sarmații ( astăzi, urmașii sarmaților sunt osetinii). Primii care au întemeiat un stat puternic au fost mezii cu capitala la Ecbatana și erau

Persepolis,, Un leu vânează un taur”,
basorelief pe zid 

suzeranii perșilor, iar aceștia își aveau capitala la Persepolis. Cirus al II-lea, în anul 550 î.e.n., s-a răzvrătit împotriva suzeranul său med, Regele Astyages, omorându-l și cucerindu-i capitala. Ecbatana va fi, de-a lungul secolelor, reședința de  vară a regilor și împăraților persani. Cirus al II-lea și-a extins teritoriul spre Est, cucerind Babilonul, de unde a luat toate obiectele de cult valoroase, pe care le-a returnat templelor de unde le-au luat babilonienii. În perioada lui Cirus al II-lea, au început relațiile cu evreii, care au continuat până la cucerirea celor două popoare de către Alexandru Macedon. Regele Cirus al II-lea le-a restituit evreilor vasele scumpe pe care Nabucodonosor le-a luat de la Templu, a autorizat rezidirea Templului și le-a permis fiecărui evreu să se întoarcă în țara lui. În vremea lui Artaxerxe (465-424 î.e.n.), evreii aveau reprezentanți la curtea acestuia, unde  Ezra era Secretar de Stat pentru Afacerile Evreilor, conform V.T., Ezra (7:12), iar  Neemia era paharnicul Împăratului și apoi a fost Guvernatorul Iudeii. Toate acestea ne sunt relatate în ,,Cartea lui Neemia”, introdusă în V.T.. În carte sunt memoriile lui Neemia, pe care specialiștii le consideră ca fiind adevărate rapoarte pe care acest demnitar le prezintă lui Dumnezeu spre aprobare. Evreii consideră foarte importantă această carte ( Neemia este singurul demnitar evreu din V.T.  care a scris despre afacerile în care a fost implicat), pentru  că prin ea se transmite un mesaj:evreii un popor mic, înconjurat de popoare mari, păgâne, sunt conduși de persoane alese de Dumnezeu și trebuie să-și apere cu sfințenie teritoriul dăruit.

   După cucerirea macedoneană, cele două popoare au avut destine diferite, fiind supuse ocupărilor romane, bizantine, arabe ( iranienii și celor turcești,după care au devenind cel mai de temut popor pentru Imperiul Otoman). Punctul comun al celor două popoare este că nu și-au pierdut identitatea națională, iar marea diferență constă că persanii/iranienii au fost musulmanizați, în cel mai radical musulmanism șiit,  în timp ce evreii au rămas neclintiți în religia iudaică. 

 

Ierusalim, Zidul antic

Marea ,,trezire” a iranienilor la adevăratul musulmanism șiit s-a declanșat odată cu Revoluția ,,Albă” din anul 1979, când a fost înlăturată monarhia autoritară, prin părăsirea Iranului de către  Șahul Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr, în urma unor repetate revolte ( menționez două dintre cauzele revoluției: reformele accelerate de modernizare a economiei și influența occidentală asupra vieții cetățenilor iranieni), instaurându-se o republică islamică teocratică în care conducătorul are atribuții politice și religioase ( Ayatollah) și acesta a fost  Ruhollah Khomeini. Știm cu toții cât de bogat este Iranul în petrol și gaze naturale și cât de mari sunt interesele unor state pentru aceste resurse. Marea ironie a istoriei este că această Revoluție Albă a fost pregătită de către cel mai occidental stat:S.U.A.

  Iranul a devenit un stat al terorismului islamic, care a interpretat  Coranul, conform șiismului, introducând în Constituția lor, un capitol referitor la armata religioasă cu următoarea misiune religioasă: ,, Războiul Sfânt (JIHAD) care este calea lui Allah și lupta pentru a extinde supremația Legii Lui Allah în Lume”, numai că în Coran se spune că ,,Nu este silire la credință” ( 2, 256). De fapt, în Coran sunt introduse în unele sutre îmboldul de a-i ucide pe iudaici pentru că nu au respectat Legământul și pe creștini că au îndrăznit să considere un Profet ( Iisus Hristos) ca , fiind Fiul Lui Dumnezeu. Tot în Coran sunt suficiente porunci : ,,să nu ucideți femei!”, ,,să nu ucideți copii!”, ,,nu încălcați tratate!”. În ceea ce privește încălcarea poruncilor referitoare la omoruri, acestea au fost încălcate de însuși Mohammad ( ,,Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra ta!”), când a măcelărit bărbații,femeile și copiii evreilor din Quraya, pentru purificarea etnică a evreilor. În ceea ce privește încălcarea tratatelor, tocmai în aceste zile s-a ,,descoperit” că Iranul, țară semnatară a Tratatului de neproliferare nucleară, se pregătește să producă bombe atomice și să iasă din tratat.

 Și acum, după atâtea informații, trag următoarele concluzii: dincolo de interese economice și de dorința fiecărei țări de a-și exploata singură resursele, cel mai grav este faptul că la conducerea unor state stau niște fanatici religioși, care declanșează războaie  cu caracter religios și misionar, în numele unei porunci dată de  Allah. Dumnezeu nu a creat Lumea pentru ca unii oameni sau unele popoare să se considere îndreptățite de a o stăpâni, de a-și  impune religia, ideologia politică sau modul de viață. Misiunea popoarelor, a oamenilor este să trăiască în pace și în iubire.

Pe curând,

Earnest

UN BOB DE ISTORIE ȘI DE CULTURĂ (6)

 ,, Nu progresezi decât dacă te miști simultan în ambele direcții - spre viitor, dar și spre trecut.”
                                                                                                                                           (Cătălin Pavel)

     Întrebarea firească pe care mi-o pun este ce se întâmplă, când nu ne uităm spre trecut, pentru că nici nu-l știm și nici nu vrem să-l cunoaștem, când nu ne interesează nici viitorul și nici măcar prezentul?

Bobul de istorie

8 iunie 1288 cea mai veche mențiune a Adunării Obștești Nobiliare din Transilvania

 

Cetatea Piatra Șoimului
stăpânită vremelnic de familia Borșa

Voievodul Transilvaniei Roland Borșa, în cea de a treia ,,domnie”, a convocat Adunarea Obștească a Nobililor Transilvaniei ( generali convocatio nobilium regni Transsylvani,) diferită de Dieta Ungariei. La această adunare au participat nobilii celor șapte comitate, clerul superior, orășeni și chiar țărani.  Atribuțiile acesteia erau administrative, fiscale şi judiciare, dar nu şi legislative. Va exista un “regnum Transsilvanum”, deosebit faţă de regnum Hungariae, condus de către voievodul Roland Borşa, cu puteri de adevărat suveran (vayvoda Transylvanus et comes Zonuk; între ani 1258 și 1446, voievozii Transilvaniei au purtat și titlul de comes Zonuk, Solnocul de astăzi). Roland Borșa este considerat întemeietorul acestei instituții. Începând cu anul 1320, aceste congregații se vor întruni  o dată sau de două ori pe an.  

 Cine era Roland Borșa? Majoritatea istoricilor  consideră că făcea parte din nobilimea română, care stăpânea teritoriul Transilvaniei înainte de a veni ungurii în acest spațiu. Se cunosc două ramuri ale familiei Borșa: una de pe Valea Borșei ( județul Cluj), iar cealaltă din Bihor, cu reședința la Sânicolaul de Beiuș. Roland a fost voievodul Transilvaniei în anul 1282 și între anii 1284 și 1285, respectiv între anii 1288 și 1294, într-o perioadă grea pentru Ungaria care, pe de o parte, era măcinată de luptele între clanuri, pe de altă parte, era atacată de către mongoli și cumani. De asemenea, Regele Ungariei era presat de Papa Martin al IV-lea să-i creștineze pe cumani și să-i treacă pe români la catolicism. În acest context, Regele Ladislau Cumanul l-a  numit pe Roland Borșa Voievodul  Transilvaniei ca să-l ajute în lupta împotriva clanului  Aba și pentru înfrângerea răscoalei cumanilor. Însă victoria pe care a obținut-o în cele două bătălii a stârnit invidia nobililor maghiari, care l-au influențat pe Ladislau Cumanul, despre care știm că era instabil în măsuri, să-l înlăture din conducerea Transilvaniei.  În anul 1284, mongolii au atacat din nou Transilvania, ajungând la Pesta, ceea ce l-a determinat pe Ladislau Cumanul să-i ceară ajutorul lui Roland. Acesta, cu  frații săi Petru și Nicolae și împreună cu secuii, a  reușit să-i înfrângă pe mongoli. Roland Borșa era ortodox și s-a opus hotărârii Papei Martin al IV-lea prin care interzicea preoților ortodocși să săvârșească slujbe bisericești, să mai zidească biserici ortodoxe, interzicând și  dreptul de a intra în cele deja ridicate. Regele, la rândul său,  a dat două decrete restrictive prin care catolicismul și Coroana Maghiară, i-a aruncat pe toți românii în tabăra dușmanilor lor. Astfel, din nou, Roland s-a retras, dar  a revenit ca voievod în anul 1288, când a convocat Adunarea Obștească a Nobililor Transilvaniei. Nobilimea maghiară a considerat, pe drept cuvânt, că Roland Borșa dorește independența Transilvaniei și a început uneltirile împotriva lui, ceea ce l-a determinat pe Ladislau Cumanul să intre în Transilvania cu armata sa, stabilindu-și  tabăra lângă cetatea Cheresig, din comitatul Bihorului. Informat fiind de acțiunile Regelui, Roland Borșa împreună cu frații săi a organizat un complot de suprimare a Regelui. Era momentul să se răzbune pe acesta, care s-a folosit de el pentru a-i înfrânge pe dușmanii interni și pe cei externi, nefiind niciodată recunoscător. Astfel, la  10 iulie 1290, a tocmit ca lefegii trei cumani, pe nume Arboc, Tortei și Kemenec, care au  pătruns în tabăra Regelui și l-au ucis în timp ce acesta dormea. Regele a fost înmormântat la Cenad ( fostă mănăstire românească Morisena, transformată în Dieceză Romano-Catolică), iar, mai târziu, osemintele sale au fost mutate la Oradea. Urmașul lui Ladislau Cumanul a fost  Regele Andrei III care, nemulțumit de atitudinea oligarhică a Voievodului român, a declanșat un Război Civil în care Roland Borșa a fost învins,în anul 1294. Andrei III l-a demis din funcția de Voievod, fără a-i confisca propritățile. Roland s-a retras pe domeniile sale din Bihor şi a murit în anul 1301. Cel care i-a urmat ca Voievod al Transilvaniei, Ladislau Khan, a transformat voievodatul într-un regat aproape independent, mergând pe aceeaşi idee de autonomie iniţiată de Roland Borşa.

Bobul de cultură

24 iunie Sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul și Jocul Sânzienilor/Drăgaica 

,,Drăgaica”

  În multe dintre sărbătorile religioase, creștinii români au păstrat obiceiuri care țin de credințele și cultele precreștine. Multe obiceiuri se săvârșesc la Sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. Unul dintre obiceiul acestei sărbători este Dansul Sânzienelor/ Drăgaica. Acest dans/joc a fost atestat prima dată de Dimitrie Cantemir în ,,Descrierea Moldovei”. Potrivit tradiției, Sânzienele plutesc în aer sau umblă pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie, cântă și dansează, împart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile căsătorite, înmulțesc animalele și pasările, umplu de leac și miros florile, tămăduiesc bolnavii și apară semănăturile de grindină.   Jocul mitic al Sânzienilor, pe care oamenii și l-au imaginat, a fost transpus într-un ritual în ,,Jocul Drăgaica”, care se mai practică foarte rar, în unele zone din Teleorman, dar este promovat de ansamblurile folclorice.

 Vă selectez un fragment postat pe site-ul Agenția Naționale a Zonei Montane, care descrie acest joc din  Teleorman: ,,Ceata era formată din fecioare, două sau patru la număr, dintre care una sau două sunt  îmbrăcate băiețește. Când avea și steag, ceata număra cinci persoane.  Flăcăul care le cânta din fluier sau cimpoi nu avea nici un rol în desfășurarea jocului. Din recuzita Drăgaicei nu lipsea năframa, marama, basmaua, ce se flutura în timpul dansului. În unele sate din sudul țării cetele purtau un steag împodobit cu basmale colorate, usturoi, spice de grâu, asemănător steagului purtat de călușari. Steagul Drăgaicelor în județul Teleorman, era făcut dintr-o prăjină de 2-3 m căreia i se atașa în vârf o cruce de lemn. Pe steag, în vârf, se legau usturoi și flori de drăgaică (sânziene), iarpe brațele crucii se agățau mărgele, brățări, multe tichiuțe și hăinuțe de copii. Când jucau Drăgaicele, mamele le dădeau diferite piese de îmbrăcăminte ale copiilor să le pună pe steag și să le joace. Pelinul și florile de sânziene îi confereau steagului purtat de fetele teleormănence calități apotropaice și purificatoare captate prin acte magice în favoarea copiilor. În unele sate, participantele purtau câte o coasă sau o seceră, amănunt important pentru descifrarea funcției rito-magice a dansului. În scenariul ritual care însoțea cultivarea grâului, începând cu aratul și semănatul și terminând cu recoltatul și pregătirea pâinii, Drăgaicei îi aparținea secvența când holdele de grâu erau "în pârg", înainte de recoltat. Semnificațiile inițiale ale obiceiului sunt legate de compararea fecioarelor din ceata Drăgaicei cu holdele de grâu aflate în pragul rodirii și transferul fertilității în dublu sens: vegetal și uman.Drăgaicele făceau pași dansanți, săreau și se duelau cu coasele, mai ales atunci când se întâlneau două cete, rupeau bucăți din năframele purtate și le împărțeau pe la casele colindate”. 

Pe curând,

Earnest

PREȘEDINTELE ȘI LIMBAJUL NEROSTIT

 ,, Şi cuvintele nerostite au energie cu impact în lumea vie; oricât te-ai strădui, în mintea ta nu poţi minţi.” ( Michelle Rosenberg)

 

  Îmi veți spune că nu există limbaj nerostit, pentru că există limbajul trupului. Eu vă spun că există limbaj nerostit, atunci când cel care, în relațiile cu cei din jur, a fost învățat cum să folosească limbajul trupului și, crezându-se isteț, manipuleză.
  Există numeroși specialiști în comunicare care sunt consilierii politicienilor, sfătuindu-i cum să se comporte în timpul campaniilor electorale, în conferințele de presă, în mijlocul mulțimii, la piață, pentru a fi pe placul cetățenilor, pentru a avea carismă. Dar ce te faci, atunci când nu ai carismă, nici măcar una fabricată și cu toate acestea ești cel mai apreciat și considerat bun pentru a fi Președinte? Ești încurajat și începi să crezi că ești un Superman național.

 Lăsând teoria la o parte, eu nu l-am ales pe actualul Președinte, tocmai din motivul de mai sus: a avut un limbaj nerostit.

   M-am uitat la conferințele de presă și mi-am zis cum un geniu mondial ( trei profesori universitari  de la trei universități din țări diferite: S.U.A., Franța, Germania ne-au informat că suntem norocoși ca îl avem Președinte pe geniul secolului) poate să nu spună mai nimic, dar susținătorii entuziasmați ne zic că poporul , adică noi plebea care nu l-am votat, nu înțelege că Președintele nostru nu se avântă în judecăți de valoare, el meditează, se gândește. De aceea, m-am străduit să-i descifrez gândirea profundă urmărindu-i gesturile.

  Consilierii săi i-au spus că la o conferință de presă sau la susținerea unui discurs trebuie să stea cu mâinile îndepărtate, bine ,,înfipte” în pupitru pentru a arăta auditorului că este un om hotărât, puternic, care știe ce face. Însă consilierii nu i-au spus cum trebuie să-și țină picioarele, neștiind, probabil, că ziariștii vor filma și din lateral. Așadar, Președintele nostru, care nu cred că este suferind, și-a schimbat poziția picioarelor, dezvăluindu-se în toată ,,splendoarea” sa: oportunist și directiv, ba nerăbdător, ba  stăpânind nerăbdarea, și chiar ambiția sa de a obține aprobarea celor prezenți și un feedback pozitiv. Uneori ține pumnii strînși care pot semnifica o acțiune stresantă, iritantă și o agresivitate pe care o simte că o primește ( atunci când i se pun întrebări pe care le consideră incomode sau la care nu știe ce să răspundă)  ori când consideră că trebuie să -și arate agresivitatea. De asemenea, postura corpului ne arată că este neliniștit, pentru că se teme de întrebări, că va spune minciuni. Cred că ați observat că se uită când în partea dreaptă, când în partea stângă, deși nu este nimeni în acele părți: toți ziariștii stau în față, pe scaune, foarte cuminți. Specialiștii spun că privirea îndreptată în partea dreaptă înseamnă că spune o minciună sau că inventează ceva, iar când se uită în partea stângă înseamnă că vrea să-și amintească ceva. Eu cred că așteaptă răspunsul de undeva, în cască ( în campanie, la o dezbaterea cu ziariștii, un șmecher de ziarist i-a  prins casca, pe imagine, în plin plan și nu cred că a fost trucaj,pentru că el făcea pauze mari ca să răspundă și vorbea rar, ca și cum îi suflă cineva răspunsul. În ceea ce privește expresia sa facială, aceasta  ne arată ostilitate, iar râsul fără motiv ne arată  că este în mare dificultate. Cred că ați observat că obosește repede și atunci face gesturi multe, nu reușește să-și ducă ideea până la capăt, se freacă la ureche (este nesigur, își cântărește posibilitățile, dar nu reușește) și dă repede din cap pentru că este impacientat. Îmi este milă de el și cred că ar fi foarte bun ca material didactic la cursurile de comunicare sau la cele de psihologie, pentru că este un adevărat tezaur. Oare acesta este rezultatul genialității sale? Mă întreb și eu, cu onestitate:oare în mintea sa, nu se minte?

Pe curând,

Earnest

P.S. Astăzi, este Ziua Internațională a Prieteniei. Așa că vă doresc să aveți parte de prieteni adevărați!

https://www.youtube.com/watch?v=LEGcLG5CRJY

EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (CXXV).VIRGINIE DESPENTES, DRAGĂ NEMERNICULE

Virginie Despentes ( n. 13 iunie 1969, Nancy)

 ,,Internetul e, mai presus de toate, fiere. Se întâmplă să mai vezi pe unii care se servesc de internet pe model vechi, ca să exprime idei complicate și să răspundă la argumente.  Dar, ca regulă generală, militantismul pe internet e fanatism în stare pură (...) Te supui unor maeștri care rămân în urmă- poliția, spălarea de bani, traficul de droguri, granițele, mafia, închisoarea- o înlănțuire catastrofală de violență inutilă și corupție. Eu caut libertatea, alinarea bucuria, experiența trăită când  iau ceea ce pare a fie o soluție miracol (...). Și poate că toxicomanul  caută mereu asta la capătul drumului său...” ( Rebecca Latte)
,,La fel ca atâția alți scriitori americani a căror înclinație către alcool a devenit legendară, așa încât a dus la un val de studii și cărți, am recurs și eu la alcool ca la calea magică care te conduce spre imaginar și euforie și exaltarea imaginației.” (Oscar Jayack)
,,Dragi surori, încă un mic efort și suntem aproape la fel de cretine ca bărbații. Având mai puțină putere. Maimuțărim aceleași adunări tembele. Aceleași indignări prefăcute. Aceeași furie carcerală, aceeași dragoste pentru autoritate...” ( Zoe Katana)

      Virginie Despentes este o scriitoare franceză (scrie romane, eseuri, texte pentru cântece), regizoare de emisiuni și de spectacole audiovizuale. Are o viață tumultoasă: a crescut într-o familie de sindicaliști, participând din copilărie la proteste ( mama sa era o susținătoare a mișcării feministe). La vârsta de 15 ani, a fost internată într-un spital psihiatric, la  17 ani a fost violată când se întorcea de la Londra, făcând auto-stop, a studiat la Lyon la o școală  de cinema, a fost menajeră, critic de filme porno, făcând deseori prostituție pentru a-și întregi veniturile, vânzătoare într-o librărie de pe Champs - Elisees, baby-sitter, jurnalistă la reviste   de muzică rock, dependentă de bere ( a renunțat la alcoolism la vârsta de 30 de ani), adeptă a grupului punk-rock Les Berus (BxN), este adeptă a mișcării Woke, este militantă a egalității dintre bărbați și femei, susținătoare a palestinienilor din Gaza.Și-a regizat cartea ,,Sărută-mă ”( tradusă și în limba română), ca film pornografic, susținând realizarea scenelor violente și cele sexuale să fie reale, nu mimate ( filmul a fost interzis timp de 15 ani).

   Cartea pe care v-o recomand, ,,Dragă nemernicule” ( ,,Cher connard”), a fost scrisă în timpul pandemiei COVID -19 și a fost tradusă în limba română de Magdalena Mărculescu, fiind publicată de Editura Trei, în anul 2024. Romanul este conceput sub forma unor mesaje pe internet între Rebecca Latte, o cunoscută actriță, în vârstă de 50 de ani, consumatoare de heroină și Oscar Jayack, scriitor cunoscut, în vârstă de 43  de ani, alcoolic. Cei doi se cunoșteau din copilărie, el fiind fratele bunei sale prietene, Corinne. Lor li se alătură Zoe Katana, o tânără feministă, care a fost hărțuită sexual de Oscar, care era șeful ei la editura unde cei doi lucrau. Cartea este scrisă pe principiile #MeToo. Dincolo de prezentarea vieții celor trei, autoarea ne prezintă întreaga societate franceză. În relatările anilor 80, am găsit asemănarea cu România ( criză economică, cenzură, sărăcie), deosebirea, constând în faptul că la noi copiii nu se drogau de la 12 ani și pedofilii nu erau pe toate străzile, violând fetițe . Însă nu este o mare problemă, pentru că după anii 1990, am sărit peste etape și, acum, avem și noi destui minori care se droghează și pedofili liberi. Rebecca se revoltă împotriva decăderii culturii și școlii franceze, care au renunțat la vechile valori, împotriva promovării nonvalorilor , a politicii patronilor prin care angajează doar tinere drăguțe, gată  să cedeze în fața avansurilor sexuale, pentru a nu-și pierde locul de muncă. Virginie Despentes descrie viața în Paris în vremea lockdown-ului, care nu se deosebește cu nimic de cea din România: interzicerea familiilor să participe la înmormântări, chiar dacă decedatul nu a murit de COVID 19, obligarea vaccinării populației și a purtării măștilor ( deosebirea este că la Paris polițiștii nu purtau mască, iar persoanele care erau pe străzi, după ora 22, erau arestate), cenzurarea opiniilor legat de vaccinuri și renunțarea la vechile prietenii din cauza părerilor diferite, privind vaccinarea. Scriitoarea a găsit și părți pozitive pentru lockdown: oamenii de cultură, artiștii și-au dezvoltat creativitatea, creând pe internet, fiecare în domeniul său, iar din plictiseală, toxicomanii au început terapia ( Rebecca și Oscar nu credeau în rezultatul acestor terapii, dar ei au reușit să scape de dependențele pe care le aveau), vecinii au devenit solidari unii cu alții. De asemenea, după mulți ani, când nu mai simțeau anotimpurile, au simțit mirosul primăverii, poluarea nemaifiind atât de puternică. Însă alții au intrat în depresie, iar pe alții i-a bântuit frica, ca pe Zoe care era hărțuită și amenințată de masculiniști și a fost nevoită să se interneze într-un spital de psihiatrie, unde nu mai erau paturi libere. În situații de urgență, Salvarea ajungea la cei bolnavi, după vreo 10 ore.

    Cartea mi-a lăsat un gust amar, dar cred că merită să fie citită, pentru că scriitoarea, deși  este o militantă LGBD+, nu-și impune punctul de vedere: ea doar prezintă situația decadenței societății umane, a democrației, a încălcării drepturilor de exprimare  a ideilor politice și la sfârșitul secolului 20 și la începutul secolului 21. Nimic nu s-a schimbat, în acest sens, indiferent de regimurile politice, treptat se instaurează o dictatură.

Lectură plăcută!

Pe crurând,

Earnest

BACĂUL,ORAȘUL CU MULTE PICTURI MURALE

 „Pictura este tăcerea gândirii și muzica vederii.” – Orhan Pamuk

Kero Zen ,,Dualitate în unitate”

Pasajul Subteran ,,Narcisa”

La începutul anilor 90 ai secolului trecut, în drum spre Viena m-am oprit la Budapesta ca să văd frumoasele clădiri de pe faleza Dunării. Mare mi-a fost uimirea, când am văzut acele monumente mâzgălite cu semne anarhice. Mi s-a spus că sunt graffiti ( eu știu ce este un graffiti, dar ceea ce am văzut erau niște mâzgăleli) și că reprezintă simboluri de exprimare a libertății.Eu mi-am zis că nu este normal să-ți exprimi libertatea ,batjocorind niște clădiri monumentale. Nu a trecut mult timp și au apărut  ,,graffiti” și în Bacău pe geamurile vitrinelor, pe blocuri, pe coșurile de gunoi și pe containere și chiar pe pereții școlilor, grădinițelor, sălilor de sport. Probabil că aceste oribilități i-au determinat, în anul 1995, pe niște tineri, organizați în Grupul ,,Crew TGV”, să facă graffiti, la început pe o clădire neterminată și părăsită, numită ,,Piramida” și în Pasajul ,,Narcisa”. Însă s-au găsit niște ,,mari talentați” să intervină și să lase mizerie la locul lor de creație.

  

Bogdan Scutaru, ,,Vasile Alecsandri”
(h=20 m, l=10 m)

În anul 2017, când Bacăul a fost Capitala Tineretului din România, Lucian Popa, promovator al artei urbane și al activităților culturale, a inițiat Festivalul ZidArt la care participă, în fiecare an,  artiști stradali  români și străini ce au contribuit la înfrumusețarea orașului cu operele lor, ei ,spunându-ne că prin arta lor dau suflet pereților.Timp de 7 ani,  artiștii stradali au creat 60 de picturi tematice sau portrete de mari dimensiuni pe pereții clădirilor, pe panouri, ziduri. Festivalul este, de asemenea , un prilej de interacționare a pictorilor stradali din țară și din străinătate, dar ei și crează, după cum spune artistul constănțean Alex Baciu, ,,o conexiune puternică între comunitate și perete.” Nu știu în ce măsură o parte a comunității locale a simțit această conexiune,însă cert este că Bacăul a devenit orașul cu cele mai multe picturi purificatoare de aer din Lume.

  Cititorii mei, care nu locuiesc în Bacău, trebuie să știe că mâzgălitorii de pereți și-au continuat ,,operele”, dar nu au reușit să ajungă la picturile artiștilor, pentru că au fost realizate la înălțimi. Așadar, când treceți prin Bacău, veți descoperi adevăratele opere ale artei stradale, care vă vor încânta privirea și care vă vor pune imaginația la lucru, ca să descoperiți ce au vrut artiștii, ,,descoperitori ai sufletului pereților”, să ne transmită.
Pe curând,
Earnest
https://www.youtube.com/watch?v=KcJWBQn0bbs
,,Parfumul străzilor”
Versuri: Mihai Stoian
Muzică: Radu Șerban
Interpretează:Mihaela Mihai