DESPRE BUSUIOC

 ,,De busuioc, de Siminoc, de mult noroc e dorul meu.” ( Zicală românească)

  În postarea anterioară am promis că voi scrie despre busuioc. Despre acastă plantă am mai scris pe acest blog, pe 15 iulie 2019, în postarea Depre superstiții (VII).Florile (VII)

     Biologii spun că busuiocul este o plantă originară din India, care a fost adusă încă din Antichitate în celelalte țări asiatice, de unde a fost răspândită în Europa. Întotdeauna a fost considerată o plantă sacră, fiind folosită în scopuri terapeutice, în ritualuri religioase , apoi în arta culinară, în cosmetică, în special, în industria parfumeriei, Despre toate acestea, aflați suficiente informații pe GOOGLE.
     Am găsit în ,,Legendele poporului român” ( culegere realizată de Tony Brill), în volumul dedicat florilor, zece legende despre busuioc. Unele dintre ele ne relatează că numele plantei vine de la  un tânăr Busuioc care fie a reușit să o elibereze pe Brândușa din turnul Zmeului  și de la numele lor, oameniii au au denumit cele două flori, fie de la un alt tânăr Busuioc, care, în drum spre turnul Zmeului, a fost lovit de un trăsnet și pe locul acela a crescut această plantă. A mai existat un Busuioc din lacrimile căruia pe mormântul iubitei a crescut această plantă.  Majoritatea legendelor sunt în legătură cu Iisus Hristos. Astfel, busuiocul a răsărit pe lume când s-a născut Iisus Hristos sau au răsărit pe mormântul lui din lacrimile Maicii Domnului ori pe locul unde a fost îngropată Sfânta Cruce. Datorită acestor plante a fost găsită Sfânta Cruce de către  Împărăteasa Sfânta Elena și credem că de aici a apărut obiceiul împodobirii  crucii cu busuioc, pe14 septembrie. O altă legendă ne spune că Lumea stă sprijinită pe patru stâlpi de busuioc și niciodată nu trebuie să pui busuioc într-o coroană pentru morți.

    Busuiocul a fost, de asemenea, o plantă sacră și la daci, pe care o foloseau și în diferite tratamente. Dacii sfințeau plantele medicinale la solstițiul de vară și la echinocțiul de toamnă. Este cunoscut faptul că mai mult de jumătate dintre plantele medicinale identificate de Hipocrate aveau nume tracice.

     Vă scriu, mai jos, trei leacuri dacice, în care găsim busuioc sfințit, pe care eu le-am folosit și mi-au făcut bine. Menționez că dacii fierbeau plantele în lapte și doar în zilele lor de post le fierbeau în apă.

   Leac pentru dureri de urechi

  Se folosește ovăz, lapte, ulei de busuioc . Dacii făceau uleiuri din plante, punând la macerat  planta respectivă în ulei de măsline. Acum, găsim aceste uleiuri la farmaciile naturiste.

   La o cană de lapte se pune o mână de ovăz când laptele fierbe. Se infuzează cinci minute.Se pune în ureche o picătură de ulei de busuioc cald și se apleacă ureche la aburul ovăzului. După aceea, ovăzul cald se pune pe o bucată de pânză și și se ține pe ureche, până se răcește. 

   Ceai împotriva răcelii. Atenție! Să nu vă speriați, dacă începeți să transpirați foarte tare. 

   Se folosesc în mod egal câte o lingură din șapte plante, la jumătate litru de lapte. Când laptele clocotește se pun: gălbenele, sunătoare, mentă  ( de preferat creață), mușețel, salvie, tei, busuioc ( eu am pus busuioc sfințit) sau o frunză de dafin și o lingură de miere de albine Eu nu pun miere , pentru că nu suport ceaiurile dulci și a avut efect și fără aceasta). Se dă un clocot și apoi  se lasă la infuzat 3- 5 de minute ( să nu mă întrebați cum măsurau dacii minutele). Se strecoară și se împarte în trei părți egale. Se bea fierbinte de trei ori pe zi, cu înghițituri mici, având  capul acoperit.  Vă trece imediat.

   Ceai pentru eliminarea toxinelor, pentru fortificarea organismului, pentru liniștea sufletească, pentru reumatism Este bine de băut dimineața, îaninte de masă. Se  pun în părți egale frunze de frasin, busuic, iasomie. Le găsiți la farmacii. Se amestecă bine. La o cană de apă sau de lapte se pune o lingură din acest amestec. Se infuzează și se bea cald. Se bea două-trei luni, se face o pauză de o lună și se bea din nou, repetând graficul, cât timp considerați că este necesar. Atenție! Nu vă apucați să vă uscați singuri florile de iasomie! Ca și planta ceai, aceasta se usucă prin metode specifice.

    Să vă fie de folos!

    Pe curând,

    Earnest

https://www.youtube.com/watch?v=muOYLjpq-LQ
    

SĂRBĂTORI ȘI CREDINȚE (XVI). ÎNĂLȚAREA SFINTEI CRUCI. SFINȚIREA BUSUIOCULUI

 ,,O crux, ultima spes”

( Clement din Alexandria, secolul II)

,,Prin cruce s-a sfințit și s-a blagoslovit Pământul, prin cruce s-a sfințit carul, ce era al Diavolului, prin crucea ferestrei ( cerceveaua) s-a sfințit casa izgonindu-se Diavolul dintr-însa, prin cruce se sfințește în fiecare zi omul făcându-și semnul ei.”

 (Elena Niculiță Voronca, ,,Datinile și credințele poporului român adunate și așezate în ordine mitologică”, 1903)

Sfânta Cruce împodobită cu busuioc 
de Ziua Înălțării Sfintei Cruci

   Pe 14 septembrie,  creștinii  ortodocși, greco-catolici și catolici sărbătoresc Înălțarea Sfintei Cruci care marchează atât Aflarea de către Sfânta Împărăteasă Elena a Sfintei Cruci și Înălțarea ei în fața poporului de către Episcopul Macarie al Ierusalimului pe 14 septembrie 335, cât și Aducerea Sfintei Cruci de la perși, în anul 629, în vremea Împăratului Heraclius I, care a așazat-o în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. 

   Această sărbătoare este cea mai veche închinată Sfintei Cruci și este cinstită de către credincioși prin post (se postește pentru sănătatea familiei, pentru spor și bunăstarea gospodăriei), prin praznice și sfințirea unor plante și alimente. Prin post, rugăciune și prin abținerea de la munci grele, oamenii își aduc aminte de patimile și de crucificarea Mântuitorului pe Golgota.

   Îmi amintesc din copilăria mea ( era ultima zi de vacanță și eram întotdeauna  la bunicii mei), cum bunicul meu-preot, scotea  crucea din altar, pe care o împodobeam cu flori, în special cu busuioc, după care era așazată în fața icoanei Sfintei Maria.

    În această zi de sărbătoare se aduceau la biserică pentru a fi sfințite flori considerate ca fiind de leac, ca busuioc, mentă, crăiță ( numită și vâzdoagă), micșunea, se mai aduceau colivă, prune și ulcele noi cu miere de albine, apă, mied, peste care se puneau un colăcel și o lumânare, o crenguță de busuioc. După ce se sfințeau, o parte se dădea de pomană ca la Moși și o parte se lua acasă. Se spune ca toate acestea căpătă proprietăți curative: plantele ne vindecă de friguri, dureri de cap, iar prunele sunt bune de lecuit durerile de gât și umflăturile. Este bine ca fetele să se spele cu ceai făcut din aceste flori sfințite, iar băieții să poarte în buzunar, câte o crenguță de busuioc pentru a fi feriți de răutăți și să aibă parte de cinste pretutindeni. 

   În Bucovina, se crede că în această zi florile vorbesc  și-și arată părerea de rău că de acum se veștejesc. Ziua Crucii este ultima când se mai pot culege plante de leac: bozul, micșunelele, năvalnicul, crăița.

   De ziua Crucii sunt și interdicții alimentare care vizează tot simbolismul crucii: nu se mănâncă legume și fructe care au în componența lor semnul crucii: usturoi, nuci, struguri, pepeni.

    În sudul țării această  zi este numită Cristovul Viilor, când ,,se dezleagă” viile pentru cules și în toată țara este numită și Ziua Șarpelui, pentru că acum șerpii intră în pământ, exceptând cei care au mușcat oamenii în timpul anului, fiind meniți să fie omorâți. Mircea Eliade ne-a transmis un mit românesc frumos legat de șerpii din această zi. Se spune că ei se adună în aluniș  (alunul este  copac sacru, care-l protejează pe purtător, îi dă noroc, fertilitate,  clar viziune, înțelepciune și inspirație) și fac piatră sacră sau piatra șerpilor ascunsă în gura unuia dintre ei. Cel care cunoaște această taină, cu o creangă de alun, ucide șarpele din frunte, pe cel din mijloc și pe cel din coadă unde găsește piatra sacră. Piatra  are puteri vindecatoare, iar  posesorul ei capătă puteri nemărginite: el poate înțelege graiul animalelor și al plantelor, poate conduce balaurii, devenind solomonar și poate stăpâni duhurile infernale. Cu bățul cu care s-a ucis șarpele este bine să se înconjoare de trei ori casă, atunci când plouă cu piatră. Mircea Eliade  consideră că piatra șarpelui constituie pentru cultura noastră tradițională un adevărat nucleu magic,pentru că șarpele, ca arhetip, este posesorul inițial al tainelor care trebuie smulse de la el.

    În vechile reprezentări creștine ale crucii apare șarpele- simbolul Satanei, încolăcit și înlănțuit pe piciorul crucii, semnificând  Satana zdrobită și înlănțuită pe cruce. Această cruce o întâlnim și pe vechea stemă a orașului Siret, unde era reprezentat Sfântul Ioan Botezătorul-patronul orașului, ținând-o în mână. În noua stemă a orașului, Sfântul Ioan Botezătorul are în mână crucea fără șarpe.

   Despre busuioc voi scrie în postarea  viitoare.

   Pe curând,

   Earnest

   

ROMÂNCE CELEBRE (XII). SFÂNTA CUVIOASĂ TEOFANA BASARAB

 ,,Pe mlădiţa aleasă a Basarabilor, care, prin viaţa sa sfântă, a strălucit minunat, ca o vrednică povăţuitoare a Bulgariei, iar, primind chipul îngeresc, îndelung s-a nevoit în privegheri și postire, pe Cuvioasa Teofana, cu vrednicie acum toţi să o cinstim.” 
                                                                                               (Tropar, Glasul al 5-lea)

Tetraevanghelia
Țarina Teodora, Țarul Ivan Alexandru 
cu  Ivan Asan și  Mihail Asan 

    Pe data de 17 februarie 2022, la propunerea Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat-o pe Cuviasa Teofana Basarab, fiind trecută în Calendarul Ortodox Român, pe data de 28 octombrie. De fapt, la 28 octombrie era sărbătorită de creștinii ortodocși din Timocul Sârbesc și Bulgăresc ( amintesc că pe 28 octombrie 1359, fratele Sfintei Cuvioasa Teofana, domnul Nicolae Alexandru al Țării Românești ( 1352-13640), a obținut recunoașterea Mitropoliei Ungrovlahiei, prin mutarea Mitropoliei de la Vicina la Curtea de Argeș sau, după unii istorici, la Câmpulung. împreună cu Mitropolitul Iachint). Sfânta Cuvioasă Teofana este prima monahie de neam românesc din istorie.

       Sfânta Cuvioasă Teofana era fiica cea mare a domnului întemeietor al Țării Românești, Basarab I, și a domniței Margareta/Marghita, fiica lui Mokod, banul maghiar de Severin, după unii istorici sau a familiei nobiliare din Dăbâca, Kokenyes-Renold, după alți istorici.     

   Basarab I a avut trei copii: Braida, Ruxandra și Nicolae Alexandru. Pentru a-și consolida poziția în această zonă, el și-a căsătorit fiicele cu moștenitorii tronurilor țărilor vecine: pe Ruxandra cu Despotul Ștefan Uroș al III-lea , care a devenit Țar al Serbiei între anii 1322 și 1331, iar pe Braida cu Ioan/Ivan Alexandru , despotul de la Lovici. Acesta era ultimul  urmaș al Dinastiei Asăneștilor, al românilor sud-dunăreni, întemeietorii  celui de Al Doilea Țarat Româno-Bulgar. După căsătorie, Braida și-a luat numele de Teodora. Tuturor copiilor săi, Basarab I le-a dat o educație aleasă, ceea ce o constatăm din activtatea Teodorei, în Bulgaria. În anul 1331, Ivan Alexandru a ajuns Țarul Bulgariei și s-a mutat cu întreaga familie, în capitala țării, la Tîrnovo. 

Biserica rupestră a Mănăstirii Albotina

     Sfânta Cuvioasa Teofana a avut trei băieți: Ivan Asan, Mihail Asan  ( care s-a căsătorit cu Maria Irina, fiica Împăratului  Andronic III Paleologul și Ioan Strațmir ( toți au fost asociați la domnie de către tatăl lor) și o fată , Vasilissa ( Kara Tamara), care s-a căsătorit cu  despotul Konstantin și după ce a rămas văduvă s-a recăsătorit cu Sultanul Murad I, care a respectat-o foarte mult. Însă, Ivan Alexandru s-a îndrăgostit de fiica unui negustor evreu, Sara, pe care a creștinat-o cu numele de Teodora și a divorțat de soția sa. Probabil, nevoind să strice relțiile diplomatice între Bulgaria și Țara Românească, țarina a ales să se călugărească în țara adoptivă și nu în țara maternă. Astfel, s-a călugărit la Mănăstirea Ivanova, luându-și numele de Teofana și, după moartea în luptă a primilor doi fii, s-a dus la Mănăstirea Albolina, lângă Vidin. Menționez că din rațiuni politice, țaratul a fost împărțit în două părți: în Est cu capitala la Târnovo, unde a domnit Ivan Alexandru cu fiul său din a doua căsătorie, Șișman, și unul în Vest cu capitala la Vidin, unde a domnit Ioan Strațmir ( acesta s-a căsătorit cu verișoara sa, Ana, fiica domnului Ion Alexandru).

    Sfânta Cuvioasă Teofana  atât cât a fost principesă și țarină l-a convins pe soțul ei să ridice 13 biserici și mănăstiri, printre care și cea de la Ivanova ( intrată în Patrimoniul Universal UNESCO), unde a înființat o școală de copiști și de traduceri. De asemenea, a întemeiat astfel de școli și la Lovici, Târnovo și Vidin. Ea însăși a caligrafiat Sbornicul împreună cu maica Eufrasia. Sbornicul de la Vidin (aflat azi în biblioteca Universității din Ghent), cuprinde o colecție de 16 biografii de femei sfinte. În activitatea sa cărturărească, a antrenat-o și pe nora sa, Ana, care a primit și ea o educație aleasă, ceea ce ne demonstrează că la Curtea Domnească din Țara Românesacă primeau o educație aleasă și domnițele nu numai coconii domnești. 

   Sfânta Cuvioasă Teofana considera că toate bisericile trebuie să aibă cărți de slujbă, că trebuie să se cunoască istoria Lumii și a Bisericii, de aceea a adus  manuscrise de la Muntele Athos și de la Constantinopol, supraveghind și contribuind la traducerea și copierea lor, pe care le-a răspândit nu numai în Bulgaria, ci și în țările ortodoxe din Europa de Est și de Sud-Est. Printre aceste cărți, menționăm: Cronica  lui Constantin Manasses (sau Manase, datată în 1344–1345), păstrată în prezent în Muzeul Vaticanului, Tetraevangelia ilustrată (cu 366 de miniaturi) a lui Ivan Alexandru, acum la British Library, Psaltirea Tomiciov (1360), astăzi la Muzeul Istoric de Stat din Moscova, și Psaltirea de la Sofia (1337). De asemenea, a avut un rol important în combaterea bogomilismului ( curent religios dual întemeiat  de călugărul bulgar Bogumil, cunoscut în Franța cu numele de catarism). În numeroasele sale scrieri, a combătut punct cu punct pe bogumili, aducând argumente biblice, reușind să stopeze răspândirea acestui curent în Bulgaria.

   Nu se știe nici anul nașterii, nici anul morții. Ar fi fost îngropată în Biserica Mănăstirii de la Albolina. Moaștele ei ar fi fost aduse la Belgrad, după ce Bulgaria a fost cucerită de Baiazid. De acolo,Soliman Magnificul le-ar fi luat ca ofrandă și le-a dus la Constantinopol. Mulți istorici consideră că Sfânta Teofana cinstită la Constantinopol nu este de fapt soția împăratului Leon Filosoful, care până în 1461 odihnea în catedrala imperială de la Sfinții Apostoli, ci domnița munteană, țarina bulgarilor și monahia Teofana de la Vidin.

,, În toată purtarea ei se vedeau o modestie, o smerenie și o bună-cuviință înrădăcinate în suflet.Vorbea cu sinceritate, fără ifose. Știa să asculte pe interlocutor, să-și expună punctul de vedere cu delicatețe, fără emfază, își argumenta ideile cu o logică imbatabilă, iar discuția cu dânsa era o adevărată bucurie.”

 Pe curând,

 Earnest

    

EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (CIV). FERNANDO NAMORA, MĂȘTILE

 ,,Îi consideram pe toți mânjiți, mă simțeam și eu încolțit și mânjit, aproape mulțumit de acea murdărie, tentat să mă afund în noroi încât nimeni să nu mă mai poată recunoaște după ce voi fi ieșit de acolo. Să am motive să-mi fie scârbă de mine de vreme ce scârba pentru alții mă îndemna la o ușurare definitivă, făcută din disperare, dar și din revoltă, al cărei preț înceta să mă mai intereseze. Era exact ceea ce așteptau. Asta le era tactica.”
                                          ( Vasco Rocha, personajul principal din ,,Măștile” de Fernando Namora)

Fernando Namora

  Vă recomand, din nou, un roman pe care l-am recitit în aceste zile fierbinți. Este ultima carte pe care am cumpărat-o și am citit-o la Mărășești. Scrisesem pe prima pagină: ,,Mărășești, 7 iunie 1985, Dincolo de a nu vrea , este, astăzi, un ,,a voi” mai puternic ca orice.”Obținusem restrângere de activitate și promisiunea că voi fi transferată la mine în județ. Voiam să vin acasă, dar în același timp îmi făcusem prieteni acolo și-mi venea greu să mă despart de ei, de elevii mei, care treceau în clasa a XII-a.

    Romanul ,,Măștile” de Fernando Namora a apărut la Editura Univers, în Colecția Globus, în anul 1985, fiind tradus de Odette Mărgăritescu, după ediția din anul 1981, în Portugalia, la Livraria Bertrand, Amadora.

   Fernando Namora (1919-1989) este un scriitor neo-realist portughez, care a studiat medicina la celebra Universitate din Coimbra. La vârsta de 18 ani, publica prima sa carte de poezii, iar după un an, primul roman. ,, Cele șapte meciuri ale lumii”.  După câțiva ani de practicare a profesiei de medic, renunță, dedicându-se activității de scriitor. Este unul dintre cei mai productivi scriitori portughezi, fiind tradus în toate țările de limbi romanice și în limbile: engleză, germană, cehă, rusă, bulgară.

   De-a lungul carierei sale, Fernando Namora a primit următoarele premii: Premiul Ricardo Malheiros al Academiei de Științe din Lisabona, pentru romanul ,,Minele de São Francisco” (1946); Premiul Vértice, pentru narațiunile ,,Mozaicul vieții unui medic” (seria 1, în 1949); Premiul José Lins do Rego pentru romanul ,,Duminică după-amiază 1961.

Interior din Casa Muzeu din orașul natal,
Condaixa, departamentul Coimbra

    Romanul pe care vi-l recomand a fost scris la Lisabona între anii 1963 și 1971, în timpul regimului fascist al lui Salazar. Personajele romanului sunt slujitori ai artelor. cineaști, scriitori,  pictori, sculptori, toți supravegheați de poliția regimului fascist. Personajul principal, sculptorul Vasco Rocha, a fost un militant antifascist, acuzat de comunism, care a fost anchetat, închis în fortărețele de la Angra, Aljube, Peniche. Despre anii petrecuți în acele închisori, personajul revine cu amintiri, din când în când, întrerupând firul narațiunii, povestindu-i unui tânăr, Alberto, dramele unor tovarași de celulă. Alberto era membru  în formațiunile secrete antifasciste și Vasco voia să-i arate riscurile activității sale de militant. Fernando Namora este un excelent povestitor, creator de metafore și de  de personificări ale animalelor, plantelor, astrelor, mării, obiectelor ( ,,... felinarele își căscau ochii mari, pregătite brusc pentru o noapte de insomnie și farurile din turnuri trimiteau o pală de foc peste pădurice, apoi peste dealurile nisipoase care, într-o clipă luau foc, măturau șoseaua de la un capăt la altul și, dacă era goală, se odihnea pe ea, pentru un moment îmblânzite.”). Nu lipsește din roman nici adulterul pe care  Vasco îl săvârșește cu  Jacinta, neștiind dacă o face din dragoste, din răzbunare  pe Maria Cristina, soția sa distantă, autoritară, ironică sau pentru a-și depăși timiditatea ori  pentru a căuta ceea ce vrea el să găsească într-o femeie.

 Mi-a plăcut să recitesc romanul și vă asigur că merită să-l citiți sau să-l recitiți. Nu știu dacă a fost reeditat. Oricum, mai mult ca sigur, nu este pe placul generației actuale.

 Lectură plăcută!

Pe curând,

Earnest

https://www.youtube.com/watch?v=v6P68KXeBy4

( Fado, Amália Rodrigues- Lisboa Antiga)

MONUMENTE UITATE (XVII). MĂNĂSTIREA CĂMĂRĂȘEASCA

 ,, Biserica este inima lumii, chiar dacă lumea nu-și cunoaște inima.” 

    (Mitropolitul Libanului  George Khodr)

Pridvorul Bisericii  Mănăstirii Cămărășeasca, 1780

   Ați fost vreodată în județul Gorj? Este unul dintre cele mai frumoase locuri din țară, prin peisaje și monumente. Dacă îi întrebăm pe cei din jurul nostru ce știu despre Gorj, cu siguranță, majoritatea ne va răspunde:mineri, Brâncuși, Parâng, Peștera Muierii, Valea Jiului, Transalpina, Tismana, Lainici, Polovragi, iar iubitorii de folclor le vor numi pe  Maria Lătărețu și pe Niculina Stoican. Unii ne vor spune și sărăcie. Sărăcia gorjenilor este nouă, fiind  cauzată de vechea politică de dezvoltare a orașelor pe structuri monoindustriale. Odată cu închiderea unor mine și termocentrale, populația orașelor minere a rămas fără locuri de muncă. Nu a existat o strategie economică de realizarea unor investiții și de recalificare în alte domenii economice, înainte de a se lua hotărârea distrugerii industriei minere. Gorjenii ar trăi foarte bine, dacă ar fi fost organizat turismul, având în vedere că există multe monumente naturale și arhitectonice, care pot fi valorificate. S-ar fi putut dezvolta meșteșugurile tradiționale, pentru că gorjenii au tradiții în cioplirea pietrei și a lemnului, în țesături,cusături, broderii, ceramică. Nu cred că oeirii din Novaci plimbă doar oile pe pășuni, fără a le valorifica laptele, lâna, carnea. Târgu Jiu este unul dintre cele mai frumoase orașe din țară. Mă întreb: câți turiști pe an înregistrează județul Gorj?

Tabloul votiv al ctitorilor- fragment
Mihail Colțescu, soția Catrina

   Traversând județul Gorj ne încântă privirea nu numai peisajele, ci și  satele cu case frumoase și biserici, care te cheamă să intri în ele, pentru o clipă de reculegere. În  Gorj, se păstrează cele mai multe cule ( unele dintre ele sunt la Muzeul Arhitecturii Gorjene- până când nu se știe, pentru că moștenitorii  unei părți din teren, plecați, din ,,dragoste” de țară, în Franța și l-au revendicat, cerând mutarea clădirilor de pe terenul lor), iar  bisericile de lemn , cam 132, și cele din zid, majoritatea în stil brâncovenesc, sunt mărturie a credinței oltenilor gorjeni.

    M-am gândit să vă invit, când veți ajunge în județul Gorj, să vă opriți la Mănăstirea Cămărășeasca de lângă Târgu Cărbunești, pentru că aceasta a fost închinată de ctitorul ei, Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, iar mâine, 29 august, B.O.R.  prăzmuiește această sărbătoare cu care se încheie anul bisericesc. Biserica mănăstirii a fost ridicată în anul 1780, pe malul drept al râului Gilort, de către  familia  polcovnicului ( corespunzător gradului de colonel) Colțescu, urmașii fiind boierii Cămărășescu, de la care locașului sfânt i se va da numele de astăzi. Urmașii lor au îngrijit biserica, renovând-o ori de câte ori a fost nevoie și înzestrând-o cu odoare bisericești și cu cărți, care astăzi nu mai sunt. În perioada stalinistă, mănăstirea  a fost transformată în grajd (de ce să nu facă și românii ce au făcut austriecii cu unele dintre bisericile din Bucovina, căci ei erau marii civilizatori ai românilor sălbatici și analfabeți), iar apoi în sediul CAP.-ului. 

Biserica de lemn ,,Sfinții Voievozi”, 1797

  Biserica este din cărămidă , are o singură turlă, având planul în formă de navă, cu pronaos ( de unde pornea un tunel de refugiu pe sub Gilort), naos și altar. Catapeteasma este zidită și împodobită cu icoane. Coloanele din pridvor sunt minuțios sculptate în stil brâncovenesc, cu arcade în formă de semicerc. Biserica era înconjurată de ziduri groase de 1 m. din bolovani de râu, cu creneluri pentru arme, cu cămăruțe pentru provizii și o cameră cu vatră. Biserica a fost pictată în anul 1831 în frescă de zugravii din zonă, Matei și Ghorghe Zugravu, în negru și cărămiziu. 

În anul 2009, în curtea  mănăstirii a fost adusă  o biserică din lemn din satul Pojogeni, construită în anul 1797, care se afla în stare de degradare. Prin Proiectul ,,60 de biserici de lemn” a fost reabilitată și prin aducerea ei la Mănăstirea Cămărășeasca este asigurată îngrijirea acesteia de către măicuțe. Menționez că și această biserică mai păstrează pictura interioară, realizată direct pe lemn.  

   Nu uitați că avem o țară minunată și să ne educăm copiii și nepoții s-o prețuiască și să nu se lepede de credința noastră strămoșească.

!https://www.youtube.com/watch?v=E7ZK4aNmMm4

(Maria Lătărețu, ,,Hăulita de la Gorj”)

Pe curând,

Earnest

EARNEST VĂ RECOMANDĂ UN MUZEU (VII). MUZEUL NAȚIONAL AL POLIȚIEI ROMÂNE DIN TÂRGOVIȘTE

 ,,Când li se iau amprentele, hoții invocă Legea Copyrightului și le cer polițiștilor drept de proprietate asupra tuturor mânăriilor lor.” (Victor Martin)

     

Casa Coconilor

  Orașul Târgoviște nu este doar un oraș al personalităților, ci și un oraș al muzeelor. Un muzeu unicat în țara noastră este cel al Poliției Române. În această lună, se împlinesc 20 de ani de când, împreună cu copiii mei, am văzutt acest muzeu, care s-a înființat în anul 2000, din inițiativa Asociației Internaționale a Polițiștilor. O delegație a membrilor acestei asociații, în anul 1998, a fost în vizită în Ungaria unde au văzut un astfel de muzeu. Impresionați de exponatele din muzeu, polițiștilor dâmbovițeni le-a venit ideea înființării unei astfel de instituție și în urbea lor.
      Muzeul se află într-o clădire monument, în Casa a Coconilor,

ridicată de domnul Constantin Brâncoveanu, pentruu fiii lui, în anul 1701. Din vechea clădire s-a păstrat doar beciul, actuala clădire  fiind refăcută în stil neoclasic, între anii 1867 și 1893. Beciul are, ca și clădirea, o formă pătrată și este împărțit în patru compartimente boltite cu calote sferice, pe pandantivi dispuse în jurul unui stâlp central din piatra, cu secțiunea circulară, pe care se descarcă patru arce dublouri. Lumina zilei pătrunde prin patru ferestre mici dispuse pe laturile de nord si est.

    Când am vizitat acest muzeu, am fost impresionată atât de clădire, cât și de exponate.  Căutând imagini din muzeu, am găsit un articol pe internet în care se spune că,  astăzi, clădirea arată deplorabil în exterior și că în interior sunt urme de infiltrații. Având în vedere că acesta este un muzeu unic, aflat în custodia Asociației Internaționale a Poliției, ar trebui să se găsească fonduri pentru renovare.

   Muzeul este organizat la etajul clădirii, având 6 încăperi și un hol lung, unde se organizează expoziții. La capătul holului se află statuia lui Alexandru Ioan Cuza, executată, în anul 1970, de  sculptorul Octav Iliescu. În muzeu, se află exponate, începând cu organizarea instituției  agiei în vremea lui Matei Basarab, a reorganizării ei prin Regulamentele Organice și apoi prin Legea de organizare a poliţiei a lui Alexandru Ioan Cuza  și alte legi, până în zilele noastre. Veți vedea uniforme, documente, arme, drapele ale agiei și ale poliției, medalii, obiecte primite de polițiștii români în vizitele făcute la poliții din  alte țări, o motocicletă, tipuri de buletine de identitate, bancnote false, obiecte cu care se spărg locuințele, obiecte unde se ascund drogurile ș.a.

    Așadar, având în vedere că luna august este pentru multe persoane luna concediilor, dacă treceți prin Târgoviște, nu ratați să vizitați și acest muzeu, unul dintre multele așezăminte de cultură și de istorie din vechea capitală a Tării Românești a Munteniei.

Pe curând,

Earnest

ȘTIAȚI CĂ...(XX). DESPRE PLANTE

                                  ,,Plantele sunt înzestrate cu suflet, dar nu și cu senzații.”                                                                                                         (Aristotel)

        Îmi amintesc, că pe la sfârșitul anilor 80 ai secolului trecut, am văzut la Telenciclopedia un film documentar realizat de japonezi. Printre multe informații,  ni se demonstra că plantele au limbajul lor, ca și animalele. Se filmase  într-un parc, unde era o alee de lilieci. Un bărbat trecea pe alee,  s-a oprit în fața unui liliac, a rupt o creangă, iar liliacul a scos un zgomot. A doua zi, același individ a trecut pe lângă liliac, fără să mai rupă vreo creangă, dar liliacul a scos același zgomot, preluat și de ceilalți lilieci. De câte ori trecea persoana respectivă pe lângă el, acesta scotea un zgomot. Concluzia cercetătorilor era următoarea: primul zgomot al liliacului a fost de durere, iar celelalte zgomote au fost de recunoaștere, de înștiințare/alertă  către  ceilalți lilieci. Mi-am amintit, atunci, cum strămoșii noștri, când mergeau la pădure șă taie un copac, întâi ei își cereau iertare de la el copac, după care îl tăiau. De fapt, toți iubitorii de plante știu că dacă vorbesc cu ele când le îngrijesc, acestea cresc mai repede și că lor nu le plac zgomotele.

 Vă scriu, mai jos, câteva concluzii ale unor botaniștii, care au urmărit zeci de ani comportamentul plantelor.

1. Beckester: ,, Plantele văd poate mai bine fără ochi decât văd oamenii cu ochi”

2. ,,Peter Tomskins și Cristopher Bird: ,,Plantele ne pot citi, iar aura reprezentanților lumii vegetale interferă cu a omului.”

3.Raoul France a emis ipoteza că plantele se mișcă la fel ca animalele: rădăcinele plantelor se înfing în sol, explorându-l, iar mugurii și ramurile descriu cercuri precise. Ele ,, se  află într-un permanent proces de observație și înregistrare a unor evenimente de care oamenii nu au habar, fiind prizonieri ai viziunii lor asupra lumii, pe care o cunosc în mod subiectiv așa cum le-o relevă cele cinci simțuri ale lor”. Legat de această concluzie, un înțelept spunea că dacă oamenii ar înțelege glasul plantelor, care aud, văd și își transmit informații, multe rele plănuite în taină ar putea fi înlăturate. El spunea că păsările sunt cele mai bune vestitoare, iar copacii preiau informațiile pe care le transmit mai departe. Eu cred, că atunci când oamenii vor putea înțelege glasul copacilor, n-au să mai fie copaci, pentru că  planeta va fi pustiită de lăcomia unora dintre ei.

4.Tot Raoul France spune că plantele pot distinge sunete pe care urechea umană nu le percepe; pot sesiza unde luminoase invizibile pentru om ( Raze IR și UV), sunt sensibile la Raze X și la frecvența înaltă, folosită în  transmisiunile televizate; ele supervizează tot ce este în interiorul și exteriorul planetei. El trage concluzia îndrăzneață că este vorba de o entitate conștientă. El înaintează ideea că s-ar putea crea detectorul de minciuni cu ajutorul plantelor, pentru că ele ne recunosc, cunosc  starea noastră, chiar și intenția de a face bine sau rău, fiind dornice să comunice cu noi.

https://www.youtube.com/watch?v=8uHr99OwHSE

Pe curând,

Earnest