SFINȚI IERARHI ERUDIȚI ROMÂNI (X).SFÂNTUL IERARH IOSIF MĂRTURISITORUL DIN MARAMUREȘ

 „Toiagul său de păstorire n-a însemnat putere de stăpânire feudală ci steagul sfânt al credinței (…) în mijlocul urgiei prin care a trecut.” (Mitropolitul Nicolae Bălan)

Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul
( ?-1711)

 Sfântul Ierarh Mărturisitorul s-a născut la sfârșitul secolului al XVIII-lea la  Crișănești (localitate așezată pe cursul mijlociu al Văii Talaborului, un afluent din dreapta Tisei), într-o familie ortodoxă. Tătăl său, Simion Stoica, era vicecomite al Maramureșului, având și alte moșii prin alte localități nu numai în Maramureș. În acea perioadă, Transilvania și-a schimbat statutul din Principat Autonom Vasal Imperiului Otoman, în provincie a Imperiului Habsburgic, în urma războiului turco-austriac (1683-1697), încheiat cu pacea de la Karlowitz din anul 1699, prin care turcii au  renunțat la vasalitatea Transilvaniei, tranferând-o austriecilor.  De fapt,neoficial, încă din anul 1691 , în urma negocierii delegației a nobililor transilvăneni, condusă de Nicolae Bethlen, a fost încheiată cu austriecii o convenție la Viena, ratificată în decembrie 1691. Cunoscut sub numele de ”Diploma Leopoldină”, acest document stabilea raporturile dintre Imperiul Habsburgic și Transilvania, recunoscând vechile privilegii ale nobilimii transilvănene pe plan economic și în planul politicii interne. Menționăm că mulți nobili maghiari preferau stăpânirea otomană, de aceea aceștia s-au opus, declanșând Răscoala curuților (participanți la lupta antihabsburgică  ), ce  s-a desfășurat între anii 1703 și 1711, fiind condusă de Francisc Rákóczi  II, la care s-au alăturat și românii sub conducerea lui Pintea Viteazul. Prin Sinodul de la Alba Iulia din anul 1698, s-a propus unirea Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica Catolică. Organizarea oficială a Bisericii Române Unite ca parte a Bisericii Catolice s-a făcut în data de 6 iulie 1716

Baia Mare
Biserica ,,Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul”

, în vremea Papei Clement XI. 
Așadar, prin Diploma Leopoldină, nu li s acordau drepturi românilor, iar prin constituirea Bisericii Greco-Catolice, uniații ar fi obținut unele drepturi. Din nou, drepturile  românilor erau condiționate de renunțarea la religia lor. Însă, au fost declanșate persecuții asupra preoților și credincioșilor, care nu au aderat la noua biserică. Aceasta era situația, din Transilvania, când tânărul Ion Stoica își făcea studiile teologice la Mănăstirea Peri. După terminarea studiilor, s-a căsătorit şi a fost hirotonit la Mănăstirea Peri. Nu după mult timp de la căsătorie a rămas  văduv, s-a călugărit, luându-și numele de Iosif. În anul 1790  sând era protopop la Ierașul de Jos,  a fost  ales episcop de către preoţi şi credincioşi şi a fost sfințit ca Episcop de către Mitropolitul Dosoftei al Moldovei, care era în pribegie în Polonia: a fost  sfinţit, învăţat şi catehizat de către acesta, şi l-a trimis să păstorească în Maramureş. Episcopia sa mai cuprindea Sătmarul şi o parte din Sălaj. A fost o Episcopie renumită, cea mai străveche Episcopie din Transilvania. A mai avut și rangul de Ierarh al „Stavropighiei patriarhicești a Țarigradului (Constantinopol)” precum și „administrator al Mitropoliei Bălgradului, Ardealului.  El nu a semnat actul de unire, rămânând singurul ierarh ortodox din Transilvania. Episcopia Maramureşului a fost desfiinţată, în anul 1739, cu ultimul Episcop Gavriil de Bârsana, care a avut reşedinţa la Mănăstirea Bârsana. După aceea, românii n-au mai avut alt episcop, iar Episcopia a fost suprimată cu totul în 1790, şi două sute şi ceva de ani maramureşenii ortodocşi n-au avut voie să aibă episcop de legea lor, de credinţa lor. 

  Revenind la Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul, acesta a fost chemat la Viena, în anul 1701, unde i s-a făcut propunerea de părăsire a credinței ortodoxe. El a respins această propunere, considerând-o un act de  trădare a Ortodoxiei, ceea ce a atras asupra sa, din partea vrăjmașilor Ortodoxiei, o serie de acuzații, calomnii, pentru a-l compromite. Ca urmare a unor asemenea învinuiri,  el a fost chemat la Sibiu pentru a fi tras la răspundere în fața Guvernatorului Transilvaniei.  S-a prezentat fără teamă la judecată și s-a apărat cu demnitate și curaj, drept pentru care a fost trimis în temniță, de unde a fost scos la insistențele clerului și credincioșilor Maramureșului. Întors la Peri a tipărit  cinci cărți in limba română, printre care  Evanghelierul, Molitvelnicul sau Triodul și a scris și a tipărit tratatul “Contra Unirii cu Patriarhul Romei” ceea ce a atras, din nou, ura împotriva sa, fiind întemnițat fără judecată la Cetatea Hust iar Mănăstirea Peri a fost distrusă.  În anul 1711 a revenit totuși în scaunul de episcop al Maramureșului, dar la scurtă vreme, în urma suferințelor îndurate în temniță, a trecut la cele veșnice cu conștiința curată că a mărturisit și a slujit cu credință Legea strămoșească, până la sfârșitul zilelor sale.

    Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul intră în rândul ierarhilor erudiți, nu numai prin tratatul pe care l-a scris, ci și prin activitatea sa de a încuraja traducerea și tipărirea în limba română a cărților religioase. În același timp, el face parte și din rândul sfinților martiri mărturisitori.

 Sfântul Sinod al B.O.R., pe 21 iunie 1992 a proclamat oficial a canonizarea Sfântului Ierarh Mărturisitorul, fiind prăzmuit pe 24 aprilie. 

 Epitrahilul atribuit Sfântului Iosif Mărturisitorul 

   Seminarul Teologic din Baia Mare se numește ,,Sfântul Iosif Mărturisitorul”. Tot în Baia Mare a fost ridicată o biserică cu Hramul ,,Sfântul Iosif Mărturisitorul”,cât și o Asociație Filantropică, care-i poartă numele. De asemenea, la Sighetul Marmației s-a înființat Centrul Pastoral Cultural „Sfântul Iosif Mărturisitorul”.

    La Muzeul Episcopiei Maramureșului și Satmarului
din Baia Mare se află un epitrahil care este atribuit Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul. El a fost păstrat circa 300 de ani de stră-stră-strănepoţii lui Pintea Viteazul de la care a fost recuperat de  către Arhiepiscopul Justinian, pe când era Episcop-Vicar la Cluj-Napoca.

    Pe curând,

    Earnest

ORAȘE DISPĂRUTE (I). ORAȘUL DE FLOCI

 ,,Oraş medieval în răsărit de soare; de pe turnurile oraşului sunetul trompetei vesteşte dimineaţa; se deschid porţile, iar cavalerii ies din oraş pe falnici cai; ajunşi în pădure, sunt cuprinşi de vraja şi freamătul codrului şi de cântecul păsărilor.
                                                                                                  (Anton Bruckner, Simfonia a IV-a)

   În întreaga lume au existat orașe care, în anumite perioade, au cunoscut o mare dezvoltare economică, politică sau culturală, unele fiind capitale sau cetăți cu funcții militare. Multe dintre acestea au cunoscut perioade de decădere, ele devenind simple așezări rurale, altele nu și-au pierdut statutul de oraș, devenind în zilele noastre importante orașe moderne, foarte dezvoltate. Însă, sunt câteva orașe care au dispărut definitiv în urma unui cataclism natural sau al  unui incendiu, ele fiind descoperite întâmplător sau în urma unor căutări organizate de către arheologi, ajungând, multe dintre acestea, importante atracții turistice.
   Un important oraș medieval din țara noastră , peste care nu s-a suprapus nicio o așezare modernă, este Orașul de Floci, orașul domnului Pătrașcu cel Bun, unde s-a născut Mihai Viteazu.

   În ceea ce privește etimologia cuvântului ,,Floci” sunt două teorii: una  care susţine că numele trebuie pus în relaţie cu comerţul de lână şi prelucrarea acesteia, cealaltă consideră că provine de la numele nostru, etnic de ‘Vlahi, Blaci, Iflaci’, ultimul dat românilor de populaţiile turco-tătăreşti din Dobrogea.

   Oraşul de Floci era situat în partea de est a Câmpiei Bărăganului, la vărsarea râului Ialomiţa în Dunăre  Ca microrelief apar grinduri, cursuri părăsite, lacuri mici şi areale părăsite, zona fiind până nu demult şi un domeniu al apelor revărsate. Hărţile întocmite în cursul secolelor XVI-XVIII indică amplasarea oraşului pe malul stâng al Ialomiţei, fapt confirmat astăzi de existenţa unei văi pronunţate în vatra abandonată a aşezării, observabilă cu uşurinţă, care reprezintă un martor din vechea albie a râului, loc situat la 7 km vest de localitatea Giurgeni, din județul Ialomița. 

  Istoricii presupun că locul unde erau scutiți de vamă negustorii brașoveni prin privilegiile date de Regele Ungariei  Ludovic I de Anjou din 28 iunie 1358 și de Domnul Țării Românești  Vladislav Vlaicu din  la 20 ianuarie 1368 s-ar referi la Orașul de Floci. Însă, deocamdată, este considerat ca fiind folosit pentru prima oară numele  de ‘Floci’ al aşezării  într-un hrisov  dat de Radu cel Frumos, la 15 ianuarie 1467, prin care întărea Mănăstirii Cozia bălţile de la Săpatu şi Gura Ialomiţei, stabilind hotarul în prezenţa unor martori din localităţile ialomiţene Făcăeni, Frăţileşti şi Oraşul de Floci. 

  Prezenţa unui port în zona Orașului de Floci este confirmată de firmanul din anul 1558 dat de sultanul Suleiman Magnificul, adresat domnului Ţării Româneşti Petru cel Tânăr, în care îi cere să ia măsuri urgente în vederea transportării la Nicopole a vaselor încărcate cu orz care erau abandonate în acel loc. În documentul amintit se face referire la vadul sau trecătoarea ,,Salta de la Floci” 

  Descoperirea întâmplătoare a două tezaure monetare din secolele XV-XVIII cu ocazia unor amenajări a drumului naţional şi a unor lucrări agricole desfăşurate în vatra Oraşului de Floci în anii 1961, 1962, 1971 şi 1980, a determinat ca în anul 1975 să înceapă cercetările arheologice care se desfășoară și în zilele noastre Au fost descoperite 3 biserici, 1 mănăstire, ateliere meșteșugărești, case boierești, gropi menajere dar și case ale orășenilor, unele de tip semibordei, 5 necropole, un edificiu cu contraforturi și un bogat și diversificat material arheologic. Orașul a cunoscut mai multe incendieri, dar de fiecare dată, activitatea economică a fost reluată și clădirile refăcute. Acesta  se întindea pe o suprafață de 80 ha și nu era fortificat.

  Prima mențiune a dispariției orașului o găsim în anul 1872 la Dimitrie Frunzescu care  menţiona, cu ocazia tipăririi Dicţionarului topografic şi statistic al României, faptul că în apropiere de Piua Petri (plasa Balta, județul Ialomiţa) se află nişte ruine de cetate veche numită ,,Cetatea de Floci” sau ,,Cetatea de Flote”, care se mai numea şi ,,Oraşul de Floci”.

 La 21 iulie 2021, la Baza de Cercetare și Expunere Muzeală „Orașul de Floci”,  Marian Pavel , Președintele Consiliului Județean Ialomița și reprezentantul firmei câștigătoare au semnat contractul de execuție a lucrării pentru  Reabilitarea și punerea în valoare a Monumentului istoric Orașul de Floci, în valoare de 18.761.413,63 lei. Menționăm că la data semnării acestui proiect, situl arheologic intrase în circuitul turistic, Orașul de Floci fiind declarat monument istoric de categoria 1.

Aici, se desfășoară anual Festivalul-Concurs de Tradiție Culinară Ialomițeană ,,La Casa Tudorii”.

„Oraşul de Floci era cea mai principală localitate a judeţului; avea 38 de biserici, o câpitănie militară şi făcea parte din plasa oraşului care avea 26 de sate. […] Fiind port însemnat în ţară, aici era mare mişcare comercială; se exporta pentru orient: boi, oi, cai, sare, unt, seu, vin, pastramă, miere, piei de vite, vânaturi, lemne etc. Aici era cea mai însemnată piaţă a ţării, unde se vindea multă lână pentru care şi oraşul şi-a luat numirea de Floci. Pe la începutul secolului trecut, mişcarea comercială a încetat, şi a mers spre decădere, căci încetase de a mai fi capitala judeţului…. Şi din marele oraş a mai rămas decât o silişte”. (Nicolae Iorga)

Pe curând,

Earnest

 Sursa principală: Simona  Munteanu, O așezare urbană medievală la vărsarea Ialomiței în Dunăre, pe site-ul Muzeului Județean Teleorman

LOCURI SACRE (XI). MĂNĂSTIREA CHEIA

 ,,Nu te căina pentru lucrurile din trecut, ar trebui citit  în această cheie: Dacă vrei să cunoşti iubirea dumnezeiască, înaltele stări contemplative, nu te mai căina, nu te mai văicări, nu doar pentru lucrurile din trecut, ci nici pentru cele din prezent şi nici pentru cele ce vor urma în celelalte zile ale vieţii tale.”
                                                                                                                      (Sfântul Antonie cel Mare)

   

România are locuri minunate: unele dintre ele au devenit locuri sacre prin mănăstirile unde rugăciunile, credința viețuitorilor acestora, slujbele de sfințire a locașurilor au sacralizat și spațiul înconjurător. Un astfel de loc este Valea Teleajenului, din județul Prahova, unde au fost ridicate trei mănăstiri:Zamfira,Suzana și Cheia.

Suntem în plin Post al Paștilor și vremea ne permite să mergem mai departe de locurile sacre din jurul nostru, unde să  găsim cheia rezolvării neliniștirilor noastre. Așadar, vă propun un pelerinaj la Mănăstirea Cheia, aflată la 214 km de Bacău. Traseul spre acest loc sacru este: 

Mănăstirea Cheia,
catapeteasma

DN11 Bacău - Onești - Tg. Secuiesc - Brașov, DN1A Braşov - Săcele -Cheia -Mănăstirea Cheia. Mănăstirea are locuri de cazare, dar puteți să vă cazați și în stațiunea Cheia.

     Mănăstirea se află la o altitudine de 887 m., la poalele Munților Ciucaș, mai precis, Muntele Roșu, pe malul stâng al Pârâului Tâmpa, la o distanță de 46 km. de la Brașov, dacă veniți dinspre Bacău pe traseul dat de mine și la o distanță de 190 km., dacă vă aflați în capitală, la cumpărături sau în delegație ( faceți un ocol spre Bacău de vreo 100 km. și vă spun că merită, pentru sufletul dumneavoastră).

   Istoricii spun că în anul 1770 a fost ridicat un schit cu  o biserică de lemn cu hramul Sfântul Nicolae de către ciobanii  din Săcele, pentru că prin acest loc mirific treceau păstorii transilvăneni  prin Pasul Bratocea, unde îşi rânduiau şi treburile de vamă, dar și românii persecutați de dominația austriacă. După șapte ani de la ridicarea schitului, acesta a fost ars de către turci ( după cum știm, în secolul al XVIII-lea, teritoriul Țărilor Române a fost câmpul de luptă a războaielor ruso-austro-turce), iar după douăzeci de ani a fost ridicat, în același loc un alt schit (din inițiativa lui Atanasie, care a devenit primul stareț cunoscut al Mănăstirii Cheia), biserica acestuia a fost tot d lemn, cu  hramul ,,Sfânta Treime”, după cum este scris pe pristolnicul ce păstrează și singura imagine a acesteia

Actuală biserică a mănăstirii a fost ridicată între anii 1835 și1839, din inițiativa, munca, eforturile, călugărilor din schit. Biserica  a fost construită din cărămidă și piatră, în stil muntenesc cu influențe brâncovenești ( pridvorul), cu planul  în formă treflă: pronaos, naos, altar. Pridvorul este uşor desprins de pronaosul boltit semicilindric transversal şi încununat cu două mici turle, iar pronaosul este despărțit de naos prin doi stâlpi de zidărie care formează trei arcade. Deasupra naosului se ridică pe patru arce turla de lemn. Catapeteasma este din lemn sculptat, stucat și aurit ( de obicei, în stilul muntenesc aceasta este zidită) ca și tetrapodul au fost lucrate la Viena, în manieră barocă. Icoanele împărăteşti sunt atribuite pictorului Gheorghe Tattarescu și  au fost îmbrăcate în argint între anii 1911 și 1912 de către Lazăr argintarul din Ploieşti.Picturile bisericii aparțin lui Naum Zugravul, format la Școala de Pictură de la Buzău ( deschisă de Nicolae Teodorescu, unchiul lui Gheorghe Tattarescu), iar icoanele de hram de pe tetrapod şi cea a Maicii Domnului din Axioniţa aparţin pictorilor contemporani Doru Slădescu şi Sorin Ilfoveanu.  Tronul arhieresc este opera monahului Iustin Druga.

    Ansamblul Mănăstirii Cheia cuprinde o incintă patrulateră, ocupată, pe laturile de sud, est şi nord, de trei corpuri de chilii zidite în anul1844 (după cum atestă inscripţia ce însoţeşte icoana Maicii Domnului zugrăvită pe faţadă corpului de sud), paraclisul cu hramul Adormirii Maicii Domnului şi muzeul, iar la vest clopotniţa şi casa stăreţească, construită în anul1902.

   Menționez că la mănăstire sunt patru călugări, este liniște, se aude doar vocea naturii și a rugăciunii călugărilor. La această mănăstire, între anii 1967 și 1971 a fost stareț Arsenie Papacioc.cu rang monahal de protosingel.

    Vă doresc un pelerinaj cuvios, unde să vă puteți ruga în tihnă și să găsiți cheia rezolvării problemelor pe care le aveți sau cheia viitorului dumneavoastră!

Pe curând,

Earnest

EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (CXI).SEBASTIANO VASSALLI, NĂLUCA

 ,,Iubirea omenească, atât de cântată poeți, e  ca și inexistentă în comparație cu ura: e ca un grăunte de aur în marele fluviu al vieții, o perlă azvârlită în mare nimicului și atât.”
                                                                                                          ( Sebastiano Vassalli, ,,Năluca”)

Sebastino Vassalli
 (25.X.1941 Genova-26.VII 2015 Casale Monteferato)

 Romanul ,,Năluca” de Sebastiano Vassalli a fost publicat în anul 1996 de către Editura Univers, în Colecția Romanul secolului XX. Traducerea din limba italiană  și postfața sunt realizate de Mihaela Șchiopu. Romanul  intitulat ,,Chimera”a fost publicat în anul 1990,  la Giulio Einaudi editore s.p.a. din Torino. Pe prima pagină a cărții am scris: ,,Bacău, februarie 1996, cumpărată pentru când voi fi la pensie”. Am ieșit la pensie de zece ani și abia, acum, am reușit să-l citesc. În anii 90 ai secolului trecut, eram în plină efervescență creativă ( gradul I, apoi doctoratul) și citeam, pentru relaxare, doar romane din Colecția Romantic.

   Așadar, anii au trecut atât de repede și, din întâmplare, am dat de acest roman îngrămădit printre alte cărți puse de o parte, pentru a fi citite. dar de care am uitat.

    Scriitorul italian Sebastiano Vassali s-a născut la Genova, în anul 1941  (25 octombrie) și a copilărit în orașul piemontez, Novara. După absolvirea  Universității din Milano  s-a dedicat predării și cercetării artistice a neoavangardei, Ulterior, s-a orientat spre literatură, în special către narațiune și romanul istoric, angajându-se într-o „investigație literară a rădăcinilor și semnelor unui trecut care luminează neliniștea prezentului și reconstituie caracterul național al italienilor”, conform analizei critice a lui Roberto Cicala.

   Pentru romanul ..Năluca”, scriitorul s-a documentat, cercetând arhivele din Novara, din secolele XVII- XVII, dar și cele ale ordinelor călugărești și ale Inchiziției din Milano, Roma.

 Autorul a numit romanul „Chimera”, tradus de Mihaela Șchiopu ,,Năluca”  referându-se  la Monte Rosa, așa cum poate fi văzut din câmpia provinciei  Novara, dar face trimitere și la   poemul cu același nume al poetului nebun Dino Campana: ,,Monte Rosa îi apăruse pe un „cer plin de alb”. vârfuri care aleargă”: o imagine evazivă și îndepărtată ca acea iubire pe care o urmărea atunci și pe care n-ar fi realizat-o niciodată, pentru că nu a existat... O himeră! De acolo de sus, din vârful himerei, pe o potecă întortocheată săpată în stânca vie în mai multe locuri, râul Sesia coboară în vale.”

   Romanul ne prezintă viața unei tinere orfane, care a fost lăsată la Azilul Bisericii ,,San Michele” din Novara, patronat de călugărițele Ordinului Călugăresc ,,Sfânta Ursula” ( acesta a fost întemeiat în anul 1535 de către Angela Merci cu scopul de a educa fetele, de a îngriji pe nevoiași și pe bolnavi). La vârsta de 10 ani, Antonia a fost dată în grija unei familii înstărite din  Zardino, Bartolo și Francisca Nidasio. Frumusețea deosebită a Antoniei, desele respingeri ale pețitorilor, dar mai ales atitudinea ei  nonconformistă și curajul de a spune public ceea ce gândește a atras invidia femeilor, bărbaților, care au numit-o vrăjitoare, ceea ce l-a determinat pe preotul Teresio, urât la chip și la suflet, laș, bigot, lacom și  plin de ură, s-o acuze de vrăjitorie, cerând Inchiziției să fie judecată. 

  Acțiunea romanului se desfășoară între anii 1590 și 1610, în Novara și Zardino, în perioada când Piemontul era sub stăpânirea spaniolă (spaniolii ,, care distrugeau tot ce le stătea în cale”) și a începutului ocupării zonelor de către germani ( de fapt de către  austrieci, sălbatici, needucați, violatori).

   Autorul ne prezintă orașul Novara ca gazda celor mai petrecăreți călugări, preoți, unii patroni de bordeluri, alții vânzători de moaște false de sfinți, care încălcau toate prevederile Conciliului de la Trento și satul Zardino, înconjurat de orezării, unde orezarii erau tratați mai rău ca  sclavii, unde comunitatea era, în majoritate, îndobitocită fie de muncă, fie de beție, prejudecăți sau de sărăcie și de boli. În roman, sunt multe personaje reale ca Episcopul Carlo Bascape, care a încercat să reintroducă ordinea și moralitatea în Novara, inchizitorul Manini, fost ofițer destrăbălat, misogin, care își cumpăra favorile sxuale de la subalternii săi, ajungând mare moralist și inchizitor intransigent,banditul Caccetta și alții.

    Antonia este victima invidiei, a răutății oamenilor, a bigotismului și a unui inchizitor, care vrea să demonstreze cât de important este Tribunalul Inchiziției în stabilirea moralității, în a înlătura practicile sataniste care duc sufletul la pierzanie, fără a lua în considerație toate mărturiile, ci doar pe acelea care îi justifică acuzațiile. Antonia este demnă până la sfârșit, îi acuză pe inchizitori de prefăcătorie, acuză întreaga societate și recunoaște că este vrăjitoare, ceea ce le dă mare satisfacție judecătorilor, ca să o condamne la moarte. Cititorii înțeleg recunoașterea ei ca un protest împotriva mentalității epocii și a ipocriziei a unor reprezentanți ai Bisericii Catolice din acea perioadă.

Lectură plăcută!

Pe curând,

Earnest

DESPRE CĂTINĂ

,,Ce proaspată mireasmă de catină, de coajă
Şi de polen şi sevă în jur s-a risipit;
Copacul, plin de soare, îşi picură-a lui vrajă;

Cătină și ulei de cătină

Un har divin în parcul imens s-a-nstăpânit.”

                   ( Ana de Noailles, ,,Amiază pașnică”)

   Cătina este un arbust care poate ajunge până la o înălțime cuprinsă între 2 și 4 metri, are ramuri cu spini mici și frunze înguste pe care cresc fructele, care au forma unor boabe mici și moi,  portocalii  sau albe, iar gustul este acrisor și puțin amărui. Fructele se culeg când sunt bine coapte, începând cu luna august și până la sfârșitul lunii octombrie.

     Cătina este originară din Asia și era folosită de tibetani în tratarea diferitor boli, datorită calităților sale terapeutice și nutritive. Este considerată ,,Planta Sfântă din Himalaya”, fiind cea mai bogată în vitamine ( A, B1, B2, B6, B9, E, K, P, F), minerale (fosfor, calciu, magneziu, potasiu, sodiu), dar și în fitosteroli, acizi grași nesaturați, compuși bioactivi, cum ar fi flavonoidele, acizi esențiali ca: acidul oleic, acid linoilei, acid pantotenic, acid palmitoleic, acid heptadecanoic, acid erucic, acid succinic, acid malic, acid maleiuc, acid ascorbic,α și β. De aceea, este folosită deopotrivă în îndustria alimentară, farmaceutică și cosmetică sub formă de sucuri, siropuri, uleiuri, tincturi, pastile, ceaiuri, creme. Pe Google găsiți o listă întreagă de indicații și contraindicații.

   Simbolistica acestei plante sfinte diferă de la un popor la altul. De exemplu, la chinezi simbolizează nemurirea, la japonezi simbolizează ploaia, fiind considerată planta care aduce ploaia, iar la evrei este identificată, de unii teologi, cu mana, pâinea dată din cer de către  Dumnezeu ( Exod 16:4; Psalmul 78:13-14), israliților, când Israel a murmurat în pustiul Sinai că nu are pâine. De asemenea, în unele traduceri, cătina (tamarisca) este copacul pe care l-a plantat Avraam în apropiere de Ben Șeba. În alte traduceri, apare chiparosul. Știm că Biblia a cunoscut multe traduceri și mai mult ca sigur, multe  denumiri de plante au fost traduse greșit, dintr-o limbă în alta sau copiate greșit de către scribi, de-a lungul secolelor.

   Numele științific al cătinei este Hippophae rhamnoides ( din limba greacă ,,hippo”, care însemna „cal” și ,,phaos”, care însemna „a străluci”),denumire dată de greci pentru că au observat că aceștia strălucesc după ce mănâncă frunze și fructe de cătină. De aceea, înaintea concursurilor și a diferitelor evenimente, aveau grijă să le ofere cailor  frunze și fructe de cătină.

  Pentru că a început primăvara și din punct de vedere astronomic și pentru că mulți oameni suferă de astenie de primăvară, iar alții de atac de panică sau de boli de ficat, vă dau o rețetă de cătină cu miere de albine, pe care nu o găsiți pe Google. Este un leac verificat pe persoane diagnosticate cu atac de panică, astenie, hepatită, ciroză hepatică.

 Cătină cu miere de albine

 Se zdrobesc fructele într-un mojar cu pisălog ( pistil) din lemn sau din piatră ( nu se folosește metal). Se amestecă în părți egale cu miere de albine solidă ( miere polifloră pentru boli de ficat, miere din flori tei pentru astenie, atac de panică). De exemplu, la o cană de cătină pisată se pune o cană de miere de albine. Conținutul se întinde într-un un vas de plastic sau de sticlă ( tavă de Yena, tavă de ceramică; dacă nu avem  astfel de vase, putem folosi o tavă metalică, dar pe care vom pune două rânduri de hârtie de copt, care să cuprindă și marginile tăvii) Grosimea conținutului trebuie să fie ca aceea a zahărului cubic. Se ține la rece o noapte. A doua zi, se taie cubulețe, de mărimea celor de zahăr cubic.Se vor păstra,la rece, în vase de sticlă, ceramică, plastic. Se ia, zilnic, câte un cub, cu o jumătate de oră înainte de masă. Se recomandă, dimineața, dar la cei cu boli avansate ( de exemplu ciroza hepatică) se recomandă de trei ori pe zi. 

Atenție! Căutați pe Google să vedeți, care sunt contraindicațiile folosirii cătinii, ca să nu folosiți acest leac, dacă vă încadrați într-una dintre situațiile respective.

Doamnelor, le recomand cremele cu cătină, pentru îngrijirea tenului.

Să fiți frumoase și sănătoase!

  

Pe curând,

Earnest

    

BIBLIOTECI DISTRUSE

 ,,Fără biblioteci, nu există civilizație.”      
                                 (Ray Bradbury)

Fațada Bibliotecii Celsius din Efes

       Distrugerea bibliotecilor și arderea cărților intenționat ( nu accidental din cauza unui incendiu cutremur, inundație) nu a fost o practică inventată de  Inchiziție sau de naziști ori comuniști din diferite motive, unele religioase, altele politice sau ideologice. Practica este mult mai veche, încă din Antichititate.

           Am ales, în postarea de astăzi, câteva biblioteci care au fost distruse intenționat.

          Despre prima bibliotecă distrusă avem informația  la savantul grec din secolul I î.e.n., Alexander Polyhistor. Acesta ne relatează că  Nabonassar Regele Babilonului, în anul 747 î.e.n., a dat ordin să se ardă toate cărțile din biblioteca palatului, care cuprindeau istoria și faptele regilor predecesori ai săi, pentru că istoria Babilonului trebuia să înceapă cu el.

           În anul 213 î.e.n., Împăratul Chi-hoang a ordonat distrugerea tuturor cărților din bibliotecilor din Imperiul Chinez, cu excepția celor care tratau istoria familiei sale, și a cărților de astronomie și de medicină.

           În anul 149 î.e.n, când Scipio Africanul a cucerit Cartagina, au fost arse toate cărțile Bibliotecii, păstrând dintre miile de cărți doar cele 28 de tratate de agronomie ale lui Magon, pe care le-a dus la Roma. Mai târziu, acestea au fost traduse în limbile latină și greacă de către Dio Cassius. 

          Una dintre cele mai renumite biblioteci ale Antichității, Biblioteca din Alexandria, a fost distrusă de mai multe ori. Aceasta a fost fondată ce către Ptolomeus Soter în anul 283 î.e.n.,  și îmbogățită cu cărți de către urmașii săi, având 700.000 de volume dintre care, 300.000 erau la filiala sa,  Biblioteca Templului Serapis ( zeu vindecator, protector al medicilor). Prima dată a ars accidental, în anul 48 î.e.n.,de la focul navelor lui Pompei incendiate de către  Caesar. Unii istorici spun că au fost salvate unele cărți,  dintre care o parte au fost duse la Bizanț, Însuși Caesar ar fi ordonat  transportarea la Roma a unui număr mare de cărți pe 4 corăbii. Însă o furtună a distrus 3 dintre cele 4 corăbii, iar una dintre ele, nu se știe cum, ar fi ajuns pe o insulă ( după descriere se pare că ar fi fost  Britania), unde cărțile au fost îngropate.Nici până astăzi nu a fost descoperit locul respectiv descris în jurnalul de bord. Biblioteca a fost mereu refăcută și distrusă. O altă incendiere a avut loc în perioada conflictelor dintre  dintre creștini și păgâni, între anii 250 și 350. În anul 391, prin decretul Împăratului Theodosius este distrusă nu numai celebra bibliotecă refăcută, ci și Biblioteca Templului Serapis. Ultima distrugere a fost în anul 640, când Alexandria a fost cucerită de către arabi. Califul Omar a decis arderea tuturor cărților care descriu  descoperirile, care contraziceau Coranul. Și cum Coranul nu are înscrise descoperiri științifice, ci fapte, au fost arse majoritatea cărților. 

      Bibliotecile din Roma  cele din Palatul lui Tiberius și de pe Capitoliu, au fost distruse în timpul incendiilor: cel din anul 64 provocat de Nero , iar celălalt din anul 192, în vremea lui Commodus, considerat drept o pedeapsă divină și un semn nefast pentru viitorul Romei.

        Bibliotecile din Efes și cărțile din bibliotecile private din Efes au fost arse de mai multe ori. Despre prima ardere a cărților din Efes, în vremea Sfântului Pavel, aflăm din Faptele 19:19. Această acțiune  a aparținut celor care au renunțat la religia lor, la magie, vrăjitorie și s-au creștinat. Teologii o justifică considerând-o ,,proclamare voluntară și plină de bucurie a eliberării de legăturile păcatului și ale lui Satana”. Efesenii au adunat toate cărțile din biblioteci și le-au ars în piață. Se spune, că valoarea lor materială ar fi fost de 50.000 de arginți, iar despre cea culturală să nu mai vorbim. În anul 250, Dioclețian a poruncit arderea cărților creștine din întreg imperiul. Bineînțeles, din nou au ars cărțile bibliotecilor din Efes. Însă, cea mai mare pierdere a fost prin incendierea Bibliotecii Celsius. Aceasta era considerată a treia bibliotecă ca importanță prin diversitate  și    număr de cărți din Lume, din acea perioadă, având 12.000 de titluri. La origine, aceasta a fost o construcție funerară ridicată în anul 117 de către Galius Julius Aquilla, pentru tatăl său, guvernatorul Provinciei Asia, Gaius Julius Celsus Polemanaeus. Aceasta avea ziduri duble pentru a feri manuscrisele de umiditate și pentru a menține o temperatură constantă. Ea a fost distrusă în anul 262 de către goți, când au invadat Efesul.

      În anul 277, Sfântul Grigorie Luminatorul ( apostolul și primul Episcop al armenilor) a ars cărțile bibliotecilor din Armenia. Menționez că Armenia a fost primul stat care s-a declarat creștin, în anul 301.

     În anul 651, când Persia a fost cucerită de către arabi. au fost distruse toate bibliotecile. Saad -Abu-Vakkas i-a cerut permisiunea lui Omar să transporte cărțile din Biblioteca întemeiată de către  Xerxes. cu o vechime de peste 1100 de ani. Acesta  i-a răspuns prompt: ,, Aruncă-le în apă!”

    Între secolele IX și XII, normanzii au distrus zeci de biblioteci, arzând mii de cărți. Istoricul Orderic Vitalius, pe la 1150, scria că ,, puține opere au scăpat din dibăcia preoților”.

     În anul 1073, Biblioteca Califilor din Cairo a fost distrusă de către turci. Această biblioteca avea, printre multe cărți de științe, și 1200 de exemplare de tratate de istorie universală scrise de istorici antici și de istorici arabi.

    În anul 1105, francii comandați de Raymond IV, comitele de Saint Gilles, au ars Biblioteca din Tripoli, care avea 3.000.000 de cărți de teologie, istorie, geografie, tradiții, științe. Acesta a ordonat arderea bibliotecii, pentru că un preot franc a găsit în bibliotecă exemplare din Coran și i-a spus comandantului că biblioteca conține ,,cărți diabolice.”

Biblioteca din Nalanda

      În anul 1193, a fost distrusă Biblioteca Universității din Nalanda de musulmanii conduși de  Bakhtiyar Khilji, Această universitate  a fost întemeiată în anul 423 în timpul Dinastiei Gupta. Aici,  au fost instruiți peste 100.000 de studenți nu numai din India, ci și din China, Persia, Tibet și chiar din Europa Centrală, în domeniile medicină, matematică, astronomie, logică și în principiile budiste. Biblioteca cuprindea 9.000, 000 de cărți. Atunci, au fost omorâți călugări, profesori, pentru a se stârpi budismul. Conform tradiției, se spune că timp de trei luni au fost arse cărțile,  iar cerul devenise gri din cauza fumului dens. 

    În anul 1258, a fost distrusă Biblioteca din Bagdad, cunoscută cu numele Casa Înțelepciunii, în timpul invaziei mongole condusă de Hulagu Khan, nepotul lui Gingis Khan. Fondatorul acestei biblioteci a fost Al-Manum, fiul lui Harum al Rashid, în perioada de înflorire a culturii islamice, în  secolul al IX-lea. Biblioteca a fost și un important centru de traduceri, fiind aduși aici înțelepți din întregul Califat Arab, de diferite naționalități . Au fost traduse cărți din limba greacă, latină, persană, chineză, indiană, la început în limba aramaică, apoi în limba latină. În perioada medievală, Bagdadul a devenit cel mai important centru de cultură, economic și comercial din întreaga lume, având o populație de 1.000.000 de locuitori, când în Europa marele orașe nu depășeau 100.000 de locuitori.

     Biblioteca Imperială din Constantinopol a fost distrusă de mai multe ori Această impresionantă bibliotecă a fost fondată de către Împăratul Constanțiu II, fiul Împăratului Constantin cel Mare.Prima distrugere a făcut-o Împăratul Leon III, în anul 730. El era iconoclast și a ordonat într-o noapte să se dea foc bibliotecii, pentru a se răzbuna pe profesorii care îmbogățiseră biblioteca cu cărți și continuau să se închine la icoane, ignorând edictele împăratului date împotriva icoanelor. O altă distrugere a bibliotecii și jefuirea acesteia de obiecte de artă au făcut-o cruciații ( Cruciata IV), în anul 1204,când au ocupat Constantinopolul. Ultima incendiere au făcut-o turcii, conduși de către Mohamed Cuceritorul, în anul 1453.  Cronicile spun că turcii au folosit cărțile la întreținerea focurilor din băile publice.

    În anul 1526, Soliman Magnificul ( despre care se știe că a fost om de cultură și nu avea prejudecăți, privind cultura altor națiuni) a poruncit să se distrugă Biblioteca din Buda, întemeiată de Regele Matei Corvin. Biblioteca Corviniana cuprindea cea mai mare colecție de documente istorice, cărți de filosofie și de științe din Europa acelor vremuri.

   În anul 1549, au fost arse, în Piața Publică, cărțile Bibliotecii din Oxford, din ordinul Regelui Eduard IV. Cărțile acestei biblioteci, probabil refăcută, au fost arse, după 200 de ani, din nou, din ordinul lui Oliver Cromwell.

   De asemenea, și bibliotecile de la Muntele Athos au fost de multe ori devastate. Multe cărți au fost arse în Rusia din ordinul lui Stalin, în Germania din ordinul lui Hitler, în China din ordinul lui Mao. Nici bibliotecile din România nu au fost ,,iertate”, de-a lungul istoriei.

Pe curând,

Earnest

Sursa principală: Alexandru Papadopol-Calimah, Scrieri vechi pierdute atingătoare ale Daciei, Editura Dacica, București, 2007.

 

 

     

BIBLIA (IX). CÂNTAREA CÂNTĂRILOR

 

,,Căt de frumoasă ești și atrăgătoare, prin drăgălășia ta, iubito!
 Ca finicul ești de zveltă și sânii tăi par struguri atârnați în vie.

 În finic eu m-aș sui-ziceam eu-și de-ale lui crengi m-aș apuca, sânii tăi mi-ar fi drept struguri, struguri,suflul gurii tale ca mirosul de mere.

 Sărutarea ta mai dulce-ar fi ca vinul, ce-ar curge din belșug spre-al tău iubit, ale lui buze-nflăcărate potolind.”  ( ,,Cântarea Cântărilor”, Capitolul IV, v.7-8)

   

   De 8 Martie le ofer doamnelor și domnișoarelor ,,Cântarea cântărilor” ( ,,cea mai minunată dintre cântări) , primul poem erotic din literatura universală.  M-am întrebat mereu cum de au admis cei care au adunat cărțile sacre în Biblie să includă în Canon această scriere. Este vorba de o cântare de dragoste lumească, atribuită lui Solomon, care exprimă intensitatea dragostei dintre EL și Ea, unde  perechea poate  fi Solomon și Sulamita, Păstorul  și Păstorița,  Mirele și Mireasa. Este un cântec de nuntă, dar evreii o cântau și o mai cântă  în prima zi de Paști sau în vinerea dinaintea Shabatului. Cei doi iubiți își exprimă dragostea în diferite locuri,  dialogând și preamărind frumusețea fizică și morală  a iubitei, respectiv a iubitului, fiind secondați de cor- ecou al zicerilor lor- care le aprobă dragostea. Nu toate comparațiile calităților celor doi sunt pe gustul nostru ( ,,părul tău par turme de capre”, ,,gâtul tău e turnul David”, ,,dinții tăi par turme de oi tunse”, ,,cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară”), dar acestea reprezintă realitatea epocii respective a societății iudaice, unde păstorul era unul dintre persoanele cele mai respectate, pentru că avea dibăcia de a găsi locuri, într-un teritoriu arid, unde puteau  să pască turmele. Și nu întâmplător, i se spune Mântuitorului Iisus ,,Păstorul cel Bun” și credincioșilor Săi ,,turmă”.

   Rabinii și Sfinții Părinți au acceptat includerea în Canon a  acestui poem, după lungi discuții,  folosind metoda alegorică de interpretare, găsind interpretări ciudate, cum este aceea a lui Ambrosie, care afirmă că Sulamita a fost un prototip al Fecioarei Maria. Până la urmă, au acceptat că aceasta nu este o alegorie sau o lucrare tipologică menită să comunice spiritual, ci este o ,,lecție” despre minunățiile dragostei umane, referindu-se la frumusețea și puritatea dragostei maritale. Și tocmai această dragoste i-a dat sfințenia, ceea ce l-a determinat pe teologul reformat E.J Young să afirme: ,,Nu numai că vorbește de puritatea dragostei umane, ci prin includerea ei în Canon, ne amintește de dragostea care este mai pură decât a noastră.” 

,,Cântarea Cântărilor rămâne un imn al iubirii desăvârşite dintre bărbat şi femeie, al cărei corolar este împlinirea, nunta”. (IPS Bartolomeu Anania)

 Dragele mele doamne și domnișoare, vă doresc o zi frumoasă de 8 Martie și să fiți iubite, respectate tot timpul, nu numai în această zi! Să fiți frumoase spiritual și fizic, iar Dumnezeu să vă apere de răutățile lumii!  Să aveți parte de sănătate și împliniri!  La mulți ani!

  Vă invit să ascultați cântecul ,,Replici” , versuri  de Mihai Eminescu, muzica Eugen Doga,  interpreți
 Lucky Marinescu și Cornel Constantiniu  

https://www.youtube.com/watch?v=wNtVr6VTbNA

Pe curând,

Earnest