UN BOB DE ISTORIE ȘI DE CULTURĂ (XVIII)

 ,,Nebunii îi urăsc întotdeauna pe înțelepți, ignoranții pe cei învățați, ticăloșii pe cei curați, stricații pe cei buni.” (Ioan Damaschinul, 675-753)

   

Revista ,,Familia”

Anul acesta , prima zi din  Luna Iunie ( numită popular Cireșar),1 Iunie- Ziua Internațională a Copilului -a coincis cu Marea Sărbătoare Creștină Sfânta Treime. Tot  în această zi, B.O.R. a sărbătorit 30 de ani de la înființarea la Iași a Postului de Radio Trinitas, de către Preafericitul Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. 

 Înainte de a vă prezenta bobul de istorie și de cultură, vreau să vă amintesc doar câteva evenimente care au avut loc în această lună: pe 5 iunie 1865, la Pesta, Iosif Vulcan a scos primul număr al revistei ,,Familia”, unde a debutat Mihai Eminescu ( de aceea, consider că această lună să fie în memoria românilor ca luna lui Mihai Eminescu și a Culturii Române, luna celor mai populari sfinți , Apostolii Petru și Pavel, cărora românii  le-au ticluit numeroase povești, a Sânzienelor); pe 9 iunie 1896, la Mitingul de la  Viena, s-au aflat și românii printre cei  6000 de participanți ai naționalităților din Imperiul Austro-Ungar, protestând împotriva sărbătoririi mileniului ungar organizat de Guvernul Bánffy;  pe 10 iunie 1876 ( acum 150 de ani),  la București, s-a înființat Societatea Națională de Cruce Roșie din România; pe 16 iunie 1835, la Iași s-a înființat Academia Mihăileană. De asemenea, consemnez un eveniment astronomic, despre care mulți oameni nu știu, și anume, Evenimentul Tunguska, din 30 iunie 1908.Atunci, a avut loc o explozie cauzată de un asteroid sau de un fragment de cometă care s-a prăbușit în taigaua din Estul Siberiei , aplatizând 80 de milioane de copaci, de pe o suprafață de 2150 km2

Bobul de istorie

Pe 14 iunie 1807 a avut loc Bătălia de la Obilești

Blazonul Familiei Ipsilanti (1805)

(astăzi, Valea Argovei, județul Călărași) între ruși, ajutați de oastea Domnului  Constantin Ipsilanti, și turci , din timpul războaielor ruso-turce, ca parte a Războaielor Napoleoniene. Marele Vizir Ibrahim Hilmi Pașa se afla la Silistra, cu o armată de 13.000 de oșteni, așteptând ordinul noului Sultan Mustafa IV ca să ocupe Bucureștiul. ( Menționez că între anii 1806 și 1807 în Istanbul au avut loc revoltele ienicerilor care  nu erau de acord cu reformele Sultanului Selim III, privind modernizarea armatei, determinându-l pe acesta să abdice, în favoarea vărului său, care-i susținea pe răsculați). În această perioadă, Țara Românească  și Moldova se aflau sub ocupația rusă și sub administrația lui Constantin Ipsilanti. Însă generalul rus Mihail Miloradovici, aflat în București, a hotărât să-i  împiedice pe turci să ajungă la București, venindu-i în întâmpinare, în fruntea unei armate de 12.000 de oșteni. În Bătălia de la Obilești ( aici, existase una dintre impunătoarele  curți domnești ale Domnului  Constantin Brâncoveanu, care de-a lungul războaielor  ruso-turco-austriece din secolul al XVII-lea,  a fost incendiată de multe ori), rușii au fost victorioși, iar vizirul s-a retras spre Silistra. Am ales acest eveniment din zdruncinata istorie  a românilor de la începutul secolului al XIX-lea, pentru a relata planul Țarului Alexandru I și al Domnului Constantin Ipsilanti. Trebuie să consemnez două aspecte, pentru ca să înțeleagă contextul istoric cei care vorbesc de ocupațiile rușilor ale celor două Țări Românești. În primul rând, începând cu sfârșitul secolului al XVII-lea, cele două Țări Românești erau vasale Imperiului Otoman și sub protecția Imperiului Țarist. În al doilea rând, prin hatișeriful  de privilegii din anul 1802 date românilor de către  Imperiul Otoman li se confirmau acestora prevederile firmanelor din anii 1774, 1783,1791, prin care se stabileau obligațiile materiale și se fixa la șapte ani durata domniilor; înainte de expirarea termenelor, domnii nu puteau fi maziliți decât cu acordul celor două Puteri. Totuși, sultanii mutau domnii dintr-o țară în alta.Unul dintre acești domni a fost Constantin Ipsilanti, fiul Domnului Alexandru Ipsilanti și tatăl eteristului Alexandru Ipsilanti. Constantin Ipsilanti a avut mai multe domnii în Moldova și Țara Românească, între anii 1799 și 1807, domnind într-o perioadă grea,confruntându-se cu atacurile lui Pazvantoğlu, cu distrugerile provocate în București de marele cutremur din 26 octombrie 1802, de desele inundații și de cele provocate de incendiul din 9 septembrie 1804. El a întreținut, ca și Domnul Constantin Brâncoveanu, un serviciu de spionaj prin emisari-spioni în Europa, implicându-se și în revoltele ienicerilor. El era filorus, ceea ce îi nemulțumea pe turci. Planul său era să constituie un Regat al Daciei, prin unirea Serbiei cu Țara Românească și cu  Moldova, susținut de Țarul Alexandru I. Acesta, ca și Țarina Ecaterina, voia refacerea Daciei ca un stat-tampon între cele trei Imperii: Habsburgic,Țarist și Otoman ce urma a fi realizat până în anul 1830. Începutul acestui plan a fost prin numirea lui Constantin Ipsilanti ca domn, în anul 1806,  de către Rusia în cele două Țări Românești și în această calitate de domn al celor două țări unite a emis mai multe acte. Cu ajutorul Rusiei, urma să scape de suzeranitatea otomană și în acest scop își constituise o armată de 10.000 de oșteni. Însă victoria de la de la Obilești nu a putut fi fructificată, pentru că Rusia a fost înfrântă de Napoleon în Bătălia de la Friedland în aceeași lună cu victoria de la Obilești, ceea ce a determinat ca Rusia să-și  schimbe prioritățile, părăsind Țările Române. Un an mai târziu, Constantin Ipsilanti, neamaiavând sprijinul Rusiei, s-a stabilit la Kiev, unde a murit, în anul 1816. Soția sa Elisabeta , fiica lui Constantin Văcărescu, a murit la vârsta de 96 de ani, la Odesa. Astfel, sfârșea visul Unirii, care va fi realizat după o jumătate de secol, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la 24 Ianuarie 1859.

Bobul de cultură

Cetatea Ungurașul 

La 22 iunie 1529, Petru Rareș l-a înfrânt pe Ferdinand de Habsburg în Bătălia de la Feldioara, ajutându-l pe Ioan Zapolya să devină Voievodul Transilvaniei, care-i dăruiește, în semn de mulțumire Domnului Moldovei Cetatea Ungurașul , astăzi, aparținând județului Cluj. Am ales să vă prezint pentru luna iunie un monument înscris pe Lista Monumentelor  din județul Cluj, o cetate aflată în ruină, pentru importanța pe care  a avut-o localitatea Unguraș în dezvoltarea învățământului și a tradițiilor din această zonă. De asemenea, Ungurașul reprezintă și în zilele noastre un model de bună conviețuire între români și celelalte minorități (maghiari, rromi, maghiari, ruși) între ortodocși și reformați - calvini, penticostali, adventiști, greco- catolici și romano-catolici.

 Cetatea Ungurașul a fost construită după Marea Invazie a Hoardei de Aur, din anul 1241, probabil în timpul  Voievodului Transilvaniei Ladislau  Kán, care a continuat politica de autonomie a Transilvaniei începută de Roland Borșa, el fiind menționat ca primul proprietar al cetății. Aceasta avea menirea să apere minele de sare de la Dej, Sasnireș ( Nireș, comuna Mica) și locul de încărcare a sării- portul Someșului de lângă Dej. Cetatea Ungurașul a fost construită din piatră luată din Cetatea Ciceu, având o formă pătrată cu laturile de 22 m. Astăzi, mai sunt vizibile ruinele bastionului estic și șanțurile de apărare. În anul 1996, Parohia Reformată Calvină din Unguraș a ridicat un monument pe care este inscripționat următorul  text în limbile latină, română, maghiară, germană : ,,Aici a fost Cetatea Ungurașului.”

  Cetatea Ungurașului a pierdut-o Petru Rareș în favoarea Voievodului Mailat, după care a cumpărat-o cu 8.000 de florini netrebnicul Cardinal Gheorghe Martinuzzi ( cel care și-a însușit o parte dintre comorile dacilor), care a dărâmat-o ca să n-o reia în stăpânire Petru Rareș. Tot Martinuzzi a dărâmat și Ciceiul ( refăcută de în secolul al XIV-lea, care aparținea, de asemenea, lui Petru Rareș). Pietrele Cetății Ungurașul le-a folosit la ridicarea Cetății Gherla.

  La Unguraș, încă din anul 1330, pe lângă Biserica Catolică ( în vremea preotului Ioan)  funcționa o școală, care a fost preluată, în anul 1643, de către Biserica Reformată. Aceasta  a funcționat în clădire proprie până în anul 1875, când s-a deschis o școală de stat. În această comunitate, au fost păstrate multe obiceiuri și tradiții cum a fost practicarea clăcii la culesul cireșilor, la Sărbătoarea Secerișului sau la culesul strugurilor ( singura tradiție care se mai păstrează).Acestea  se încheiau cu o masă dată de gazdă ( la culesul cireșilor), cu împletitul cununii  care era purtată de-a lungul satului însoțită de cântece ( la Sărbătoarea Secerișului) sau cu un bal.

 În legătură cu Cetatea Ungurașului, au fost create legende consemnate de către istoricul și etnograful József  Kádár din Turda, în ,,Monografia Solnoc-Dăbâca”, printre care și legenda din  care am copiat, următorul fragment: ,,A coborât din cetate o fată de uriaș (deci cetatea a fost construită și locuită de uriași ) să vadă ce se petrece în jurul cetății. Se uita în jur, privea mirată satele, grădinile și oamenii care erau mici față de mărimea ei. A ridicat un agricultor cu boi cu plug și bucuroasă s-a dus la tatăl uriaș să arate ce a găsit. Tatăl cand i-a văzut s-a supărat explicând fetei că omulețul nu poate deveni jucărie pentru că acesta lucrează pentru ei, deci să-l ducă înapoi, altfel rămân fără mâncare.”

  Oare, cine erau piticii și cine erau uriașii?

Pe curând,

Earnest

 Bibliografie selectivă:

 Radu Lungu: Domnitori si Principi ai Tărilor Române, Editura Paideia, București, 2010; 

 József  Kádár, Monografia Solnoc-Dăbâca, Dej 1902.

P.S. Mâine, este Ziua Învățătorului.Cu această ocazie, le urez tuturor celor care slujesc sau au slujit  Învățământul, acest sistem educațional, fără de care niciun om  n-ar putea exercita vreo meserie și ar fi doar căutător de hrană sau un cerșător,  multă sănătate  și mulți ani cu minte limpede!

https://www.youtube.com/watch?v=w90yNRCDSbk Îmnul Învățătorului- Chemaţi de sfânta datorie, Versuri: Victor Bilciurescu Muzica: Al. Mihăilescu-Buşteni, urmat de Mihai Eminescu - Fiind băiet păduri cutreieram

  

EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (CXLVII). MATHIAS ÉNARD,BANCHETUL ANUAL AL CONFRERIEI GROPARILOR

 ,, Librăriile sunt sufletul unei țări, conțin partea locală și străină, partea de copilărie și înțelepciune, de cărți fundamentale și noutăți(...), iar librarii sunt brațele și picioarele națiunii.”

(Mathias Énard,  ,,Banchetul Anual al Confreriei Groparilor”)

 

Mathias Énard s-a născut la Niort, Poitou-Charentes, pe 11 ianuarie 1972. Este profesor universitar la Universitatea Autonomă Barcelona, cunoscut scriitor și traducător francez, specialist al limbilor arabă,  persană și în culturile orientale. Este considerat unul dintre cei mai erudiți scriitori francezi, din toate timpurile. A primit numeroase premii și distincții, printre care Goncourt (2),  Celor Cinci Continente ale Francofoniei,   Cărții Inter etc. A fost de două ori în România, la Iași, în anul 2019, la FLIT și la Brașov, în anul 2025, la NOD.
 Cartea pe care v-o propun, astăzi, ,,Banchetul Anual al Confreriei Groparilor”, a fost scrisă de autor în anul 2020 și a fost tradusă de Cristian Fulaș, fiind publicată, în anul 2024, de către Editura Nemira.

 Acțiunea cărții se desfășoară într-o localitate din apropierea orașului Niort, capitala departamentului Deux-Sèvres din Vestul Franței, binecunoscut de către scriitor, renumit prin așa-zisa  Mlaștina ( Rezervația Le Marais Poitevin -Veneția Verde), prin păduri seculare pe cale de dispariție, fiind înlocuite, ca și terenurile agricole, cu  ,,câmpuri” eoliene. Acest teritoriu a fost locuit de tribul galic al pictonilor, a fost cucerit de către Cezar, care a întemeiat Provincia Aquitania  apoi de către goți, franci care i-au oprit pe musulmani, în anul 732, să înainteze în Vestul Europei, apoi, în secolul al XII-lea a intrat sub controlul Angliei până în anul 1416, a fost supus persecuțiilor catolicilor împotriva hughenoților în vremea Ecaterinei de Medicis , pe aici s-au perindat și șuanii ( mi-am amintit de romanul ,,Șuanii” de H.Balzac) și a fost înființat ca departament, în anul 1790 al  Revoluției. În acest ținut se vorbesc și două dialecte: occitana și poitevin- saintongeais.  Așezarea geografică a acestei zone a fost teatrul multor bătălii locale și naționale, aici au trăit vestitul Roland, contele trubadur Guillaume, nefericitul  poet  Prințul Jaufré Rudel  De Blaye, academicianul și scriitorul Pierre Loti (a fost propus de patru ori pentru Premiul Nobel pentru Literatură), marea iubire platonică a Reginei Elisabeta a României. Am amintit toate aceste evenimente și câteva nume de personalități locale, pentru că, pe parcursul romanului, scriitorul ni le relatează, în diferite contexte.

   Mathias Énard ne lămurește că a fost inspirat în narațiunea sa de cartea ,,Nature exige...” de învățătorul Marcel Bardeau ( în romanul său apare cu numele de Marcel Gendreau), că majoritatea întâmplărilor sunt adevărate și doar povestea lui Lucie și Jérémie este inventată de el.

 Personajul principal al romanului este David Mazon, un tânăr antropolog, care a primit o bursă de studiu pentru a scrie teza de doctorat, privind   viața, mentalitățile, ocupațiile oamenilor din acest ținut. Eu nu pot încadra acest roman într-unul dintre  tipurile stabilite de critici,căci este deopotrivă un roman psihologic, social, politic și istoric.Autorul ne prezintă tipologii de personaje, cu ciudățeniile lor (ca de exemplu, Pélagie, ghicitoarea în scoarța cireșilor, idiotul Arnaud, care orice este numai idiot nu, pictorul Marx), problemele social- politice cu care se confruntă localnicii ( majoritatea sunt agricultori care se află între două orientări: practicarea unei agriculturi bio, care are consecințe nesătisfăcătoare pentru ei: scăderea producției și scăderea comercializării produselor pentru că au prețuri mai mari sau practicarea unei agriculturi intensive prin folosirea pesticidelor,nevoiți să protesteze împotriva normelor europene; scăderea subvențiilor de la stat; creșterea taxelor,  măsurile luate de U.E., prin care se interzice sacrificarea porcilor în propria curte sau raționalizarea consumului de apă, scriitorul relatându-ne marele protest pentru programul rezervelor de subsistuție, efectul de seră determinat în procent de 14, 5 de creșterea vitelor și, mai ales, de mașinile cultivatorilor de porumb etc.;  politica Guvernului care treptat netezește calea pentru instaurarea unei dictaturi) și, nu în ultimul rând, lăsarea monumentelor în ruină, închiderea bisericilor ( la 29 de parohii existau 2 preoți și câțiva diaconi, care slujeau doar la botezuri, nunți, înmormântări), reducerea serviciilor în comunitate: în anii 50 ai secolului trecut localitatea avea același număr de locuitori și existau un medic uman și un medic veterinar, un  notar, Poștă, numeroase prăvălii și ateliere, iar, acum, nu au decât un atelier mecanic, un singur magazin Café- Pȇche și un distribuitor automat de baghete.

 O treime din roman este dedicat banchetului Confreriei Groparilor ( această organizație  a fost preluată de către Richard Inimă de Leu, care era și Duce de Poitou ( secolul al XII-lea) de la Saladin, musulmanul cel mai înverșunat împotriva cruciaților. Discursurile de la banchetul anual al groparilor au fost un bun prilej pentru autor ca să ne  prezinte evenimente din istoria Franței și eroii din diferite epoci. De asemenea,viziunile lui Arnaud, privind ,,Roata Vieții” referitoare la locuitorii comunității respective, care au trecut prin mai multe vieți de oameni și animale, au constituit pentru Matias  Énard  un alt prilej ca să ne  prezinte momente din istoria Franței, comparându-le, subtil, cu situația actuală din Franța. Problemele cu care se confruntă agricultorii din Franța sunt aceleași cu ale celor din România.

  Surpriza de la sfârșitul romanului este că tânărul parizian , antropologul David Mazon, se îndrăgostește de viața de la țară, de frumusețea naturii, căreia scriitorul îi dedică multe pagini, și renunță la lucrarea de doctorat. El se   hotărăște să se ocupe de agricultură împreună cu  frumoasa Lucie,de care , firește, s-a îndrăgostit.

 Notă: Nu lipsește din roman personajul Țiganul din ziua de târg de la Niort, căruia polițiștii nu știau cum să i se adreseze: gitan, rom  sau țigan, care avea pașaport din România, dar  naționalitatea este sârbă. El s-a stabilit la Timișoara, de unde românii, odată cu intrarea în U.E., i-a dat libertatea să migreze unde i-a dorit inima: Germania, Austria, Italia, Franța.

 Vă spun cu toată sinceritatea: chiar dacă nu vă plac descrierile, discursurile lungi ( trebuie să recunoaștem că suntem sătui de cei cărora le este drag să se asculte ), dar scriitorul ne povestește ce fac auditorii în timpul acestora: ce mănâncă, la ce se gândesc și toate aceste comentarii sunt pline de umor.

Lectură plăcută!

Pe curând,

Earnest

DESPRE PROFESIA DE CREDINȚĂ

 ,,Drept aceea, acest organ rococo (se referă la ,,Claponul”, n.n.) s-a hotărât să apară meteoric în broșuri de 32 de fețe, în care un comitet de redacție (patruzeci fără unu de colaboratori) va înșira producții variate, prea nostime și caraghioase, ce desigur au să placă foarte mult, mai ales autorilor  rspectivi.”  ( Ion Luca Caragiale, ,,Profesie de credință”)

   

Sabin Bălașa, Luceafărul

 Ce este profesia de credință? Mai simțim nevoia  să ne declarăm principiile și convingerile noastre, în profesia pe care o avem și pe care o  practicăm? Sau libertatea ne permite să zicem alta astăzi , iar mâine zicem altceva și în ambele situații suntem convingători, mai ales, dacă suntem cercetători, critici de arte sau politicieni ( și politicianul a devenit o profesie, care îți aduce  avantaje și ,, renumerație după buget” mare, nu mică ca  lui Ghiță Pristanda- aici, Caragiale nu a previzionat decât analfabetismul, nu și remunerația).
   Eu nu  vreau să mă refer la profesiunea de credință a politicianului, ci a acelora la care se referea Caragiale și la  profesia de credință a unor istorici.

  Deunăzi, mi-am zis, ca o adevărată româncă, să mă uit la TVR 1, căci e televiziunea națională. Am nimerit  un reportaj intitulat pompos ,, Fabrica de nemurire”, realizat de o reporteriță, Cristina Băican. Înțeleg că persoana are o problemă cu ideologiile politice și-i nu-i plac suveraniștii și are o mare teamă, că în viitor, aceștia vor pune stăpânire pe România, pe Europa, pe Mapamond și pe întreg Universul, dar este teama ei, convingerile ei politice, dar pentru această nu trebuie să caute să modifice istoria  Țării, să disprețuiască cultura română și să-i jignească pe ceilalți, care nu gândesc ca dânsa.

  Așadar,  domnia sa, pentru a - și susține punctele sale de vedere sau pentru a răspunde unei cerințe ( maestrul Cristoiu -care nu-mi este foarte drag- ar numi-o pe respectiva, ,,fătucă” pe cale de a deveni ,,coțofană”) s-a sprijinit pe punctele de vedere ale doi istorici ( o arheologă , un profesor universitar ) și ale un critic literar, care erau nemulțumiți de învățământul românesc și de programele școlare ( ce-i drept, și eu sunt nemulțumită, dar în sens opus nemulțumirilor  domniilor lor). 

  Pe scut, selectez câteva idei:

1.În vremea când comunismul românesc a intrat în criză ( nu știu de ce susțin că noi am avut o orânduire comunistă, când am avut socialism, intrat în etapa de trecere la comunism, așa-zisă societate socialistă multilateral dezvoltată:o încercare de a instaura comunismul a fost în perioada stalinistă, când sovieticii uitaseră să părăsească România), Ceaușescu a dezvoltat un naționalism, prin care ni se făurea o istorie glorioasă. Stimabilor, în perioada stalinistă ni s-a modificat istoria, scrisă de Mihail Roller.Probabil, domnul universitar și domnul critic literar ne vrea istoria lui Roller, în care românii erau tratați ca un popor de origine slavă, care s-a dezvoltat grație slavilor. Diferența între Roller și viziunea celor doi  constă că existența noastră este grație Occidentului.Românii, care muncesc în străinătate, au fost formați la școala comunistă și de aceea, acolo, unde sunt prăpădiți, ei se sprijină pe istoria ,,glorioasă” pe care au învățat-o, ca să arate că provin dintr-un popor viteaz. În acest context, ei  se sprijină pe biserică și devin suveraniști. De aceea, trebuie să le arătăm elevilor că suntem un popor mic, cu o cultură mică ca să nu cadă în păcatul nenorociților, care muncesc în afara țării și tulbură mintea propriilor copii.

2. Să terminăm odată cu mitul Mihai Viteazul și cu poetul național Mihai Eminescu. Dacă trecem granița, nimeni nu a auzit de ei. Cred că acest  domn critic literar  știe foarte bine că Mihai Eminescu a fost tradus în toate limbile europene și în unele limbi orientale: arabă, persană, chineză, japoneză, indiană, coreeană și că se studiază opera lui la universitățile prestigioase din Lume. Cât despre Mihai Viteazul și Țara Românească din aceea vreme, deși era vasală Imperiului Otoman, această mică țărișoară  reprezenta un puternic aliat pentru vecinii noștri puternici. Dacă Mihai Viteazul era un Neica-Nimeni, de ce Împăratul Rudolf II a dorit să-l atragă pe domnul muntean în Liga Sfântă? Mihai Viteazul încheiase cu Imperiul Otoman un tratat, în anul 1597, destul de avantajos pentru el și pentru țară , dar a renunțat la acesta, pentru că austriecii și aliații lor îl voiau alături de ei, în lupta antiotomană. Să citească domnul critic literar cele două tratate și cronicile vremii care au scris despre Mihai Viteazul sau, dacă tot este critic literar, să recitească ( nu cred că nu a citit-o) Cronica rimată despre Mihai Viteazul de Georgios Palamedes, scrisă de cronicarul bizantin, în anul 1607 ( o fi fost și el comunist?). Stimate domn occidental, vă invit să meditați la un proverb corean: ,,Orezul cu cât este mai copt,cu atât are capul mai aplecat”. Cam așa este poporul român.

 Dacă tinerii știu  mai multe despre Robin Hood este pentru că măcar o dată pe lună se difuzează la  televiziuni filmele cu Robin Hood, în toate variantele, și doar o dată sau de două ori pe an  filmul ,,Mihai Viteazul” sau ,,Pintea” . Să nu spuneți că nu știți că  ,,Mihai Viteazul” este singurul film istoric care se transmite pe satelit, zilnic, 24 de ore, de către SUA și se studiază la Academia de la Hollywood.

3. Doamna arheologă, care a descoperit la București, în zona albiei  Râului Cotroceni, obiecte getice, despre care a vorbit într-un interviu, acum, ne spune că arheologul găsește un artifact  în pământ și spune că e getic. De fapt, nu există niciun popor geto-dac, pentru că el nu avut conștiința în sine. Conștiința în sine a unui popor se reflectă prin limba și religia lui, pe care geții, dacii și celelalte 11,, triburi” din spațiul getic le aveau. Ne spune  Strabon ( care nu era comunist) că geții și dacii vorbeau aceeași limbă , dar ei se numeau, fiecare altfel ( probabil, nici românii nu există, pentru că ei se numesc moldoveni,olteni, bucovineni, bănățeni, munteni, maramureșeni, dobrogeni, transilvăneni, basarabeni, moți ). Cât despre religia acestora, ne vorbesc mulți istorici antici, subliniind că se credeau nemuritori ( adică ei credeau în nemurirea sufletului). Nu cred că nu știți că 283 de autori antici au scris despre geto - ( get înseamnă continuu, adică cel ce nu-și pierde rădăcina)-daci ( dac vine de la dao, care înseamnă lup, totemul dacilor), pentru că existau ca popor, care s-a constituit ca stat, în ciuda faptului  că unii istorici actuali, cuprinși de febra demitizării istoriei, neagă existența statului dac. 

 Mă întreb, ce Lumină Sfântă le-a luminat profesiunea de credință a acestor trei personaje ( nu vreau să le dau numele), de vreme ce pledează pentru scrierea unei istorii românești, în care copiii să învețe că avem o cultură mică, că suntem un popor mic și să ne revenim la realitate: strămoșii noștri au fost niște nenorociți pe care i-au creștinat și  civilizat migratorii, că nu au lăsat nimic Patrimoniului Universal, să o lăsăm mai moale cu suveranitatea, să acceptăm federalizarea, globalizarea și să abandonăm închinarea la moaște, căci este primitivism și să lăsăm ,,ciocul mic”, noi cei care mai avem ceva cultură, iar  bunicii  ( formați la școlile comuniste) să aibă grijă de reumatism și de alte boli și să  nu le bage   în cap patriotisme, copiilor și   nepoților . Nu s-au exprimat atât de direct, dar au spus clar că generația tânără să nu se lase influențată de cei în vârstă.

  Eu,cât mai răsuflu, n-am să-mi uit profesiunea de credință și o invit pe doamna arheologă să mă lămurească dacă artifactele  de la Cotroceni erau getice.Dacă nu, să le dea un nume.

Pe curând,

Earnest

Crez românesc

https://www.youtube.com/watch?v=PelVl1rIB00&list=RDPelVl1rIB00&start_radio=1

DESPRE RESETARE

 „Fiecare apus de soare este o oportunitate de resetare.” – Richie Norton

 Am înțeles că principalul obiectiv al românilor este să se focuseze pe implementarea unor proiecte de reziliență și de resetare a politicienilor, a partidelor politice și a societății.

 După anul 1989, românii plini de entuziasm au început cu implementarea unor proiecte  pentru trecerea spre economia de piață, pentru  acceptarea României în N.A.T.O., U.E. 

Am început cu acumularea de capital comercial, pe care nu l-am investit, după care am renunțat la armata permanentă pentru că ne va apăra N.A.T.O., urmată de implementarea unor proiecte de distrugere a fabricilor producătoare de armament și de mașini de război  ( acum împrumutăm bani pentru a cumpăra armament, ca să ne apărăm de vreun atac al Rusiei; eu garantez că Rusia , cât este Putin la putere, nu va ataca România, dacă ne vedem de treaba noastră; mai degrabă, în viitor, mă tem de Ucraina), de vânzare a marilor combinate  siderurgice, de producere de camioane, tractoare, de închidere a unor rafinării, a fermelor de porci, de cornute mari și mici, a fermelor viticole etc, pentru că trebuia să devenim piață de desfacere, a unor mine pentru că ele poluează. După ce am terminat cu implementarea, am trecut pe focusare. Trebuia să ne focusăm pe proiecte de integrare a minorițăților naționale, intelectuale sau fizice ( adică a persoanelor aflate în situații de risc, cu dizabilități) , după care am făcut proiecte de reziliență. Mi-a trebuit ceva timp ca să înțeleg  adaptarea  noțiunii ,,reziliență”, pe care o învățasem la fizică (capacitatea unui corp de a reveni la forma și dimensiunile inițiale după deformare) la obiectivele economice, sociale, politice actuale. Însă  noțiunea actuală s-a extins: reziliență democratică, reziliență în învățământ, reziliența în sănătate.  Toată activitatea mea profesională s-a ,,focusat” pe explicarea noțiunilor  care au stat la baza transmiterii elevilor a conținuturilor disciplinelor pe care le predam și a formării deprinderilor intelectuale ale acestora. Acum, când am devenit expirată, îmi vine foarte greu să înțeleg logica folosirii acestor noțiuni, în contexte diferite. Dar am fost trezită din meditațiile mele de Premierul Bolojan, care ne vorbea mereu de resetare. De vreo 30 de ani de când lucrez cu calculatorul, știu că resetarea se aplică la obiecte, însemnând reinstalarea unor programe într-un calculator, telefon, robot etc. Cum poți reseta o persoană? Omul nu este un robot, este o ființă. Societatea umană este formată din oameni, nu din roboți. Știu că omul este format din trei părți: una materială ( fizicul), una spirituală ( sufletul) și una energetică ( aura). Bineînțeles, partea fizică a omului poate fi resetată, prin intervenția medicului, atunci când un organ al acestuia nu mai funcționează, resetare care poate fi rapidă sau mai îndelungată. Resetarea energetică doar omul o poate face prin viață cumpătată pe care o trăiește, prin deschiderea unor canale energetice pentru pătrunderea credinței, faptelor bune, gândirii și sentimentelor pozitive etc sau prin deschiserea  lor la tot ce este opus celor menționate, mai sus. Cum se poate  reseta partea spirituală? Prin trei căi: educație , propagandă ideologică (prin  mijloace de comunicare audio-vizuale, prin cultură) și, nu în ultimul rând, prin teroare legislativă. Să ne amintim cum a fost resetat poporul german și cum s-a dorit să se creeze ,,omul nou” în  România, între anii 1947 și 1989. Este vorba de o perioadă îndelungată. În țara noastră, deja s-a format o generație resetată prin școlile soroșiste. 
Acum, să revin la Premierul  Bolojan. Prin voința aleșilor poporului, el a fost demis din funcția de Premier. Am aflat că dânsul continuă să susțină că totul trebuie resetat și doar el poate să  implementeze acest obiectiv. De aceea, domnia sa  și o parte a liberalilor, consideră că trebuie să revină Premier pentru a implementa programele de reziliență focusate pe  scoaterea României din toate crizele  cu care cetățenii români se  confruntă ( o parte dintre ei se zbat, ca să  supraviețuiască). Înțeleg că Bolojan, în câteva zile, a reușit să se reseteze.  Prin ce minune dumnezeiască? Pentru că prin minunea soroșistă însușită benevol la École nationale d'administration, din Franța  ( oare știe limba franceză?)  la  care a fost resetat, nu a plăcut cetățenilor români,  într-un procent de 75. Șantajul, teroarea legislativă sau banii îi determină pe unii jurnaliști și pe așa-zișii ,,intelectuali de elită” să-l considere salvatorul românilor. Stimate C.T.P. știm că ați fost resetat fizic printr-o proteză la șold, dar nu știm cum ați fost resetat spiritual. Ați avut cumva o viziune? Nu cred,  pentru că, adesori, v-ați manifestat ateismul. Să știți, domnule inginer devenit jurnalist și comentator politic, că națiune română nu este una de idioți, pentru că, de pe vremea când era popor, ne-a transmis din vechime înțelepciunea  că banii scot la iveală adevăratul caracter al omului și pot schimba principiile acestuia, provocând pierderea valorilor morale, prin proverbul ,,Banii sunt ochii Diavolui”.

Pe curând,

 Earnest

 Victor Socaciu ,,Pleacă ai noștrii,  vin ai noștri”

https://www.google.com/search?q=pleac%C4%83+ano%C8%99trii+vin+ai+no%C8%99trii&rlz

UN BOB DE ISTORIE ȘI DE CULTURĂ (XVII)

 ,, Dacă s-ar da fiecărei seminții de pe pământ dreptul de a alege cele mai bune obiceiuri și moravuri, atunci fiecare seminție , privindu-le cu atenție pe toate, le-ar alege pe ale sale proprii.”
                                                                                                                          ( Herodot 485-430 î.H.)

 

Ștefăniță ( 1517-1527), din fesca
Bisericii ,,Sf. Nicolae”, Dorohoi 

Luna  Mai, Florar în calendarul popular, începe cu Ziua Internațională a Muncii,  sărbătorită din anul  1889, dar menționăm că  în această zi, în anul 1849, a fost semnată, între Rusia și Turcia, Convenția  de la Balta Liman (cartier în Istanbul), care confirma înfrângerea Revoluției de la 1848 din Țările Române, menținându-se vechiul lor  statut, iar în Moldova și în  Muntenia erau numiți doi domni, pe o perioadă de șapte ani, Grigore Alexandru Ghica, respectiv Barbu Știrbei. În această zi , în tradiția românească, era Armindeni ( Ziua  Copacului de Mai , Ziua Pomului Vieții, sau Ziua Pelinului sau a Bețivului), despre care am scris pe acest blog, pe 30 aprilie 2012, postare citită de 451 de persoane. Pe atunci, erau puține informații pe Google despre Armindeni, dar erau transmise la televiziuni imagini despre păstrarea obiceiurilor. Acum, pe Google se găsesc multe informații, dar, anul acesta,  nu am văzut pe niciun post tv vreo informație despre păstrarea acestui obicei,  din care s-au păstrat doar petrecerile cu multă bere ( nu cu vin roșu cu pelin). Nici măcar nu s-a transmis  imaginea din filmul ,,Ciprian Porumbescu ” cu ,,Cântec de primăvară” devenit  ,,1 Mai Muncitoresc”.TVR, cu specialiștii pe care îi are, putea să sustragă din film fragmentul respectiv. Această indiferență a mijloacelor de informare m-a determinat să-l citez pe ,,părintele istoriei”, constatând că năravul este vechi.

Bobul de istorie

  Pe 4 mai 1518, la  Hârlău, Ștefan cel Tânăr/Ștefăniță ( numit Viforul în  ,,Trilogia Moldovei” de  Barbu Ștefănescu  Delavrancea) a încheiat o înțelegere de pace veșnică cu Polonia ( conflictul cu Polonia pentru Pocuția a fost redeschis de către Bogdan cel Orb, tatăl tânărului domn). Prin înțelegere, se îndatorau să se sprijine reciproc, incluzând și sprijinul Ungariei, într-un război contra turcilor. De asemenea,  trebuiau să se se întrajutoreze împotriva tătarilor și să-și vestească orice primejdie venită dinspre turci. Înțelegerea prevedea și privilegiile comerciale pe care moldovenii le acordau negustorilor polonezi pe teritoriul Moldovei, plătind legiuita vamă  ca și până atunci. Înțelegere a fost transmisă conducătorilor din Cernăuți, Hotin, Camenița și Galiția. Care a fost consecința acesteia?  A stârnit furia tătarilor, care aveau obiceiul ca, în timpul  sau după culesul roadelor, să facă raiduri de jaf în Moldova și în Polonia, deposedându-i pe localnici de rodul muncii lor și luau robi pe care îi vindeau turcilor , prin Crimeea. Așadar, în august 1518, Abdu -Sultan din Perekop și cunoscuții mârzaci  (căpitani) Bicaz și Timuș s-au organizat în două grupuri: unul să plece  spre Moldova, celălalt spre Polonia. Grupul care a pornit spre Moldova a trecut  pe furiș  Nistrul, după cum  le era obiceiul,  îndreptându-se spre Prut și, atacând târgușorul Șerbanca ( la nord de Ștefănești, conform Letopisețului de la Putna), au jefuit, au dat foc și au luat robi. Însă vornicul Petrea Carabăț aflat la Hârlău împreună cu tânărul domn și-au adunat oștenii și au pornit pe urma tătarilor, pe care i-au surprins în somnul dulce din zorii dimineții, în dreptul satului Costești. Tătarii nu se așteptau ca un copilandru ( Ștefăniță nu avea mai

Biserica Mănăstirii Bistrița ( Neamț)

mult de 16 ani) să se afle în fruntea oștenilor, mânuind  cu dibăcie paloșul în mijlocul lor. Bicaz și Timiș au fost prinși, iar Abdu-Sultan, lovit la cap, ajutat de câțiva tovarăși credincioși, a reușit să fugă. Tătarii au lăsat tot ce au jefuit și câțiva dintre ei, urmăriți de moldoveni, abia  au reușit să  treacă Nistrul. Aceeași soartă au avut-o și tătarii care au  atacat Polonia. Victoria  moldovenilor nu i-a potolit definitiv pe tătari, pentru că,  în întreaga sa domnie, Ștefăniță a mai avut confruntări cu ei, pentru că acestora, ca și cazacilor ( ucraineni), le era foame și aveau nevoie de grîu, ovăz, mei și orz pentru caii lor. În ceea ce privește înțelegerea cu Polonia, vă întreb: când polonezii și ungurii au respectat tratatele cu moldovenii? 

Bobul de cultură 

Pe 26 mai 1554, domnul Alexandru Lăpușneanu a terminat renovarea în totalitate a Mănăstirii Bistrița ( județul Neamț). El este ultimul ctitor al mănăstiri și meritul său a constat în faptul că a păstrat tradiția acesteia de important centru de cultură și de învățământ.

 Primul ctitor a fost Domnul Alexandru cel Bun care, pe locul unei biserici de lemn de la mijlocul secolului al XIV-lea,  din vremea lui Petru Mușat, ridicată de ieromonahul Pafnutie, între anii 1400 și  1402 a ctitorit  biserica din piatră a mănăstirii, ca necropolă domnească. De asemenea, el a ridicat  Casa Domnească, a înființat prima mare Școală de Miniatură, de Copiști, de Grămătici din Moldova, unde au învățat cunoscuții miniaturiști Paisie și  Gavril Uric  ( despre miniaturile moldovenești, criticii de artă ruși spun că sunt mai valoroase  ca cele rusești, prin calitatea artistică) și o școală de învățătură pentru fiii boierilor și domnilor. La această școală, a învățat Petru Rareș și în sala de curs, unde este muzeul mănăstirii, puteți vedea tavanul din lemn din stejar, păstrat din acea vremea ( despre cum se ,,conserva ” lemnul pentru construcții, am să scriu pe acest blog). Să nu uităm că  tot în vremea Domnului Alexandru cel Bun a început să se scrie, în anul 1407, Pomelnicul Mănăstirii Bistrița, care ne dă informații despre începuturile istoriei statului medieval Moldova. În același an, Doamna Ana, soția Domnului ( care 

Gir Rădulescu, Alexandru cel Bun,
statuie din marmură, Mănăstirea Bistrița

se odihnește alături de el în biserica mănăstirii) a dăruit acesteia Icoana Făcătoare de Minuni a Sfintei Ana primită în dar de la Împărăteasa Irena, soția Împăratului Manuel al II-lea Paleologul. Al doilea ctitor al mănăstirii a fost Ștefan cel Mare, care, în anul 1494, a dăruit un clopot ce cântărește 800 kg, și are pe el gravată stema Moldovei, iar, în anul  1496, a  ridicat o impunătoare clopotniță și un paraclis închinat Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava. Tot aici, Ștefan cel Mare și-a îngropat, în anul 1496,  fiul cel mare, Alexandru, ctitorul Bisericii Precista din Bacău, pe care Ștefan cel Mare  și l-a asociat la domnie, dându-i Moldova de Jos, cu reședința la Bacău. Al treilea ctitor a fost Petru Rareș. El, între anii 1441 și 1446, a refăcut zidurile, Casa Domnească, a construit un nou turn la intrarea în mănăstire, chilii și un paraclis închinat Sfântului Ierarh Nicolae. După cum am scris, Alexandru Lăpușneanu a fost ultimul  ctitor. În perioada acestor ctitori, Mănăstirea Bistrița a avut un important rol duhovnicesc și cultural. După anul 1677, când Doamna Safta, soția Domnului Gheorghe Ștefan, a închinat Mănăstirea Bistrița Patriarhiei Ierusalimului, a început o lungă perioadă  de   înstrăinare a patrimoniului acesteia.

Despre stilul, pictura originală care se mai păstrează pe alocuri, despre obiectele de patrimoniu  din Muzeul Mănăstirii Bistrița puteți afla dumneavoastră, vizitând-o sau revizitând-o ori de câte ori mergeți la aceasta, pentru a vă ruga la Icoana Sfintei Ana. De fiecare dată când  merg  la această mănăstire, aflu ceva nou, pentru că niciodată nu poți reține totul dintr-o singură vizită sau din citirea unei cărți, indiferent dacă este de beletristică, de artă sau  religioasă ori științifică Ești nevoit să revii asupra acesteia.

Pe curând,

Earnest

Bibliografie selectivă:

Pompiliu Tudoran, Domnii trecătoare, domni uitați, Editura Facla,Timișoara, 1983;

Despre Mănăstirea Bistrița ( Neamț), în Enciclopedia OrthodoxWiki.

EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE ( CXLVI). SARAID DE SILVA, AMMA

 ,,Știe că banienii ( smochinul pagodelor) sunt poduri către altă lume. Însă prima dată când a stat sub al ei , s-a simțit mai aproape doar de ea însăși. Se întreba dacă banianul ăsta nu era o poartă către alte locuri, ci către alte părți din viața ei, ani pe care nu-i trăise.” ( Josephina )

Saraid de Silva, n.1991

Saraid de Silva  s-a născut în anul 1991 la Hamilton, Noua Zeelandă. După ce a învățat la o școală catolică și după ce a absolvit  Literatura Engleză și Dreptul la Universitatea Victoria din Wellington,  a urmat la Universitatea  Auckland, Arta de Spectacol și Ecran. Este scriitoare și postcasteriță ( ,,Conversații cu părinții mei imigranți” pe care le re realizează cu regizoarea și fotografa Julie Zhu).
  Cartea pe care v-o recomand, ,,Amma”  ( 2024), este primul roman al scriitoarei. 

 Romanul ,,Amma”  a fost  tradus din limba engleză de Daniela Preda și a fost publicat de Editura Alice Books din Valea Lupului,  Iași, 2026. Din ,,Mulțumiri”, pe care autoarea le aduce celor care au încurajat -o și au ajutat-o  să scrie acest roman, am aflat că este lesbiană și că partenera sa este actrița  Sophie McBride. Astfel, am înțeles sfârșitul optimist al romanului: cei mai înverșunați antigay ( în acest caz ,Amma), la bătrânețe, acceptă această orientare sexuală.

  Romanul este povestea unei familii, unde personajele principale sunt femei, majoritatea pozitive, exceptând-o pe fiica  Patei ( mama Josephinei ), căreia nu i se spune numele în roman.Toate femeile sunt  învățate ( Pati vorbea limbile tamil, malaeza, franceza și engleza, era din Singapore, s-a căsătorit cu un euroasiatic, iar după moartea soțului ei a înființat și a condus o grădiniță).

Banian

Fiica ei, fără nume, a fost asistentă medicală, a fost căsătorită cu un bețivan, care, contra unei sume de bani, a lăsat un englez în vârstă să-i violeze fetița, Josephina, de 10 ani. Aceasta și-a omoarât violatorul. Ea a fost  educată și a fost crescută de Pati. După moartea bunicii, Josephina a obținut o bursă și a studiat în Sri Lanka (Ceylon), unde a fost profesoară. S-a căsătorit cu Ravi, medic, cu care a avut doi copii, pe Sithara ( ,,lumina cerului”) și pe Suri. Josephina este Amma ( bunica). Tânăra familie a migrat în Noua Zeelandă, pentru că, în anul 1978, izbucnise Războiul Civil și ei se temeau pentru siguranța copiilor. În Noua Zeelandă, srilankezii erau minoritatea cea mai disprețuită, indiferent de pregătirea  intelectuală, iar copiii au fost mereu supuși diferitor persecuții, de către unii dintre colegii lor. Doctorul Ravi a murit în urma unui infarct, iar Josephina s-a străduit să-și educe cei doi copii, evitând să-și arate afecțiunea față de aceștia. Sithara a devenit o avocată de succes, s-a căsătorit cu un ,,mascul” arătos, zidar, bețiv și violent, iar pe fiica ei a crescut-o Amma. Suri i-a mărturisit mamei că este homosexual, ceea ce aceasta nu putea concepe, iar el a migrat în Anglia. Ironia vieții este că Annie a devinit lesbiană și a pleacat în Anglia ca să afle secretul familiei și motivul pentru care bunica sa nu a vorbit niciodată despre Suri. 

  Eu v-am relatat ,,drumul” existenței acestei familii, care a trăit în patru țări, adaptându-se la mentalitățile etnicilor, la modul lor de a pregăti hrana, dar care nu-și uită tradițiile și care poartă o grea povară, aceea a originii, fiind considerată ,,de culoare”, deci inferioară. Unele situații sunt greu de înțeles ( de exemplu, cum poate o femeie de succes, frumoasă, inteligentă, cultă să accepte să se împace mereu cu soțul ei bețiv, violent, provocând o mare durere sufletească fiicei sale, Annie, sau cum a putut mama  Josephinei să   accepte ca bărbatul ei să aducă mereu pețitori pentru fetița lor de 10 ani, iar ea să muncească și  să-i plătească mereu datoriile). 

  Autoarea dedică ciclic capitole fiecărui personaj, unde relatează secvențe din viața lor, pe care le reia, în alte capitole, de acolo de unde oprise povestirea. Capitolele poartă numele personajelor. Primul ( Londra - 2018) ca și ultimul capitol ( Colombo - 2019) se numesc ,,Annie”.  Anniei îi sunt dedicate 11 capitole, Josephinei, 6, Sitharei, 5.

Lectură plăcută!

Pe curând,

Earnest

TEIUL UNIRII

 ,, Un tei multisecular, un tei minunat la umbra căruia se află o masă şi băncuţe, locul în care George Pop de Băseşti se întâlnea cu Vasile Lucaciu, Vasile Goldiş, Ioan Raţiu, Ion I. C. Brătianu, Nicolae Titulescu, Nicolae Iorga, Nicolae Filipescu, Vintilă Brătianu, Iuliu Maniu, Iosif Vulcan, Petre Dulfu şi cu mulţi alţi demnitari români. E locul unde s-au născut iniţiativele care au împlinit visele neamului românesc.” ( Copy-Paste de pe site-ul Primăriei din Băsești)

Teiul lui Eminescu de la Iași

Despre tei, în literatura română, au fost scrise legende și poezii. Cele mai multe poezii dedicate teiului  aparțin  lui Mihai Eminescu. Probabil, vă întrebați de ce mi-am propus să scriu despre ,,Teiul Unirii”, într-o zi de aprilie înnourată,când încă teiul nu a  înflorit și mai este pâna la 1 Decembrie.Am scris din teamă și din revoltă  Mi-e teamă că  vreo unei   Organizație Neguvernamentală îi va veni ideea să taie ,,Teiul Unirii” sau cei doi tei ,,ai lui Eminescu”, considerând că desăvârșirea unității naționale a României nu a fost un act globalist și european, iar poetul național Mihai Eminescu a fost antisemit. Bine că Premierul Bolojan nu este antisemit, când îi numește pe pesediști și pe susținătorii lor  șobolani, așa cum Hitler îi numea pe evrei. Sunt revoltată de hotărârea unor judecători din Iași, care au decis aprobarea  cerinței  unei Organizații Neguvernamentale din Arad, să dea jos Bustul lui Octavian Goga. Oameni buni:am înnebunit? De când un ONG hotărăște ce statui sau busturi sunt ridicate în capitala culturală a Moldovei și de când niște judecători nu apără valorile românești, indiferent de rătăcirile lor politice? Porniri antisemite au avut și Camil Petrescu, Mircea Eliade, Nicolae Iorga, dar n-au omorât niciun evreu în lagăre și nici nu i-au îndemnat pe români să o facă.

Pesemne, nu toți românii au auzit de cei trei tei, considerați monumente ale naturii sau dacă știu, nu le pasă.

Teiul lui Eminescu
de la Blaj

1. ,,Teiul lui Eminescu”, cât a mai rămas din el, situat în Parcul  Copou din Iași , este cel mai bătrân, având onorabila vârstă de 553 de ani, stabilită de către biologul Ionel Lupu. Acest copac a rezistat atâția ani ( deși este afectat de boala ,,cancerul teiului” provocat de o ciupercă xilofagă), pentru că a fost de trei ori tratat, dar și grație unui fenomen biologic rar, care a permis unor rădăcini adventive să crească prin interiorul trunchiului putrezit, pătrunzând în pământ.

2. ,,Teiul lui Eminescu din Blaj” se află la marginea  de nord a orașului Blaj, în apropierea șoselei spre Târnăveni, unde, în anul 1866,  Mihai Eminescu însoțit de Aron Pumnul, văzând la orizont orașul Blaj, și-a scos pălăria în  semn de omagiu, spunând ,,Te salut din inimă Romă mică. Îți mulțumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea”. Acest tei este și unul secular căruia nu i s-a stabilit vârsta.

Teiul Unirii din Băsești

 3., ,Teiul Unirii” din comuna Băsești”din Maramureș, localitate unde s-a născut George Pop de Băsești, cel care a scris ,,Rezoluțiunea  Adunării Naționale de la Alba Iulia” din 1 Decembrie 1918. Sub acesta, Aurel Pop de Băsești a sintetizat toate ideile, privind acest act, pe care le-au dezbătut Vasile Goldiș, Vasile Lucaciu, Ioan Rațiu.Vârsta teiului este de peste 200 de ani. El  se află pe Dealul Viei Doamnei, în apropierea Casei Memoriale a lui George Pop de Băsești. Lângă el, se află o masă și băncuțe unde  se sfătuiau unioniștii.  Actualmente, drumul spre ,,Teiul Unirii” este asfaltat și s-a construit o parcare.

Pe curând, 

Earnest

Poate v-am mai pus să ascultați acest cântec, pe versului lui Adrian Păunescu, dar este de actualitate: https://www.youtube.com/watch?v=ZiVxsd-Enrk&list=RDZiVxsd-Enrk&start_radio=1