UN BOB DE ISTORIE ȘI DE CULTURĂ (XVII)

 ,, Dacă s-ar da fiecărei seminții de pe pământ dreptul de a alege cele mai bune obiceiuri și moravuri, atunci fiecare seminție , privindu-le cu atenție pe toate, le-ar alege pe ale sale proprii.”
                                                                                                                          ( Herodot 485-430 î.H.)

 

Ștefăniță ( 1517-1527), din fesca
Bisericii ,,Sf. Nicolae”, Dorohoi 

Luna  Mai, Florar în calendarul popular, începe cu Ziua Internațională a Muncii,  sărbătorită din anul  1889, dar menționăm că  în această zi, în anul 1849, a fost semnată, între Rusia și Turcia, Convenția  de la Balta Liman (cartier în Istanbul), care confirma înfrângerea Revoluției de la 1848 din Țările Române, menținându-se vechiul lor  statut, iar în Moldova și în  Muntenia erau numiți doi domni, pe o perioadă de șapte ani, Grigore Alexandru Ghica, respectiv Barbu Știrbei. În această zi , în tradiția românească, era Armindeni ( Ziua  Copacului de Mai , Ziua Pomului Vieții, sau Ziua Pelinului sau a Bețivului), despre care am scris pe acest blog, pe 30 aprilie 2012, postare citită de 451 de persoane. Pe atunci, erau puține informații pe Google despre Armindeni, dar erau transmise la televiziuni imagini despre păstrarea obiceiurilor. Acum, pe Google se găsesc multe informații, dar, anul acesta,  nu am văzut pe niciun post tv vreo informație despre păstrarea acestui obicei,  din care s-au păstrat doar petrecerile cu multă bere ( nu cu vin roșu cu pelin). Nici măcar nu s-a transmis  imaginea din filmul ,,Ciprian Porumbescu ” cu ,,Cântec de primăvară” devenit  ,,1 Mai Muncitoresc”.TVR, cu specialiștii pe care îi are, putea să sustragă din film fragmentul respectiv. Această indiferență a mijloacelor de informare m-a determinat să-l citez pe ,,părintele istoriei”, constatând că năravul este vechi.

Bobul de istorie

  Pe 4 mai 1518, la  Hârlău, Ștefan cel Tânăr/Ștefăniță ( numit Viforul în  ,,Trilogia Moldovei” de  Barbu Ștefănescu  Delavrancea) a încheiat o înțelegere de pace veșnică cu Polonia ( conflictul cu Polonia pentru Pocuția a fost redeschis de către Bogdan cel Orb, tatăl tânărului domn). Prin înțelegere, se îndatorau să se sprijine reciproc, incluzând și sprijinul Ungariei, într-un război contra turcilor. De asemenea,  trebuiau să se se întrajutoreze împotriva tătarilor și să-și vestească orice primejdie venită dinspre turci. Înțelegerea prevedea și privilegiile comerciale pe care moldovenii le acordau negustorilor polonezi pe teritoriul Moldovei, plătind legiuita vamă  ca și până atunci. Înțelegere a fost transmisă conducătorilor din Cernăuți, Hotin, Camenița și Galiția. Care a fost consecința acesteia?  A stârnit furia tătarilor, care aveau obiceiul ca, în timpul  sau după culesul roadelor, să facă raiduri de jaf în Moldova și în Polonia, deposedându-i pe localnici de rodul muncii lor și luau robi pe care îi vindeau turcilor , prin Crimeea. Așadar, în august 1518, Abdu -Sultan din Perekop și cunoscuții mârzaci  (căpitani) Bicaz și Timuș s-au organizat în două grupuri: unul să plece  spre Moldova, celălalt spre Polonia. Grupul care a pornit spre Moldova a trecut  pe furiș  Nistrul, după cum  le era obiceiul,  îndreptându-se spre Prut și, atacând târgușorul Șerbanca ( la nord de Ștefănești, conform Letopisețului de la Putna), au jefuit, au dat foc și au luat robi. Însă vornicul Petrea Carabăț aflat la Hârlău împreună cu tânărul domn și-au adunat oștenii și au pornit pe urma tătarilor, pe care i-au surprins în somnul dulce din zorii dimineții, în dreptul satului Costești. Tătarii nu se așteptau ca un copilandru ( Ștefăniță nu avea mai

Biserica Mănăstirii Bistrița ( Neamț)

mult de 16 ani) să se afle în fruntea oștenilor, mânuind  cu dibăcie paloșul în mijlocul lor. Bicaz și Timiș au fost prinși, iar Abdu-Sultan, lovit la cap, ajutat de câțiva tovarăși credincioși, a reușit să fugă. Tătarii au lăsat tot ce au jefuit și câțiva dintre ei, urmăriți de moldoveni, abia  au reușit să  treacă Nistrul. Aceeași soartă au avut-o și tătarii care au  atacat Polonia. Victoria  moldovenilor nu i-a potolit definitiv pe tătari, pentru că,  în întreaga sa domnie, Ștefăniță a mai avut confruntări cu ei, pentru că acestora, ca și cazacilor ( ucraineni), le era foame și aveau nevoie de grîu, ovăz, mei și orz pentru caii lor. În ceea ce privește înțelegerea cu Polonia, vă întreb: când polonezii și ungurii au respectat tratatele cu moldovenii? 

Bobul de cultură 

Pe 26 mai 1554, domnul Alexandru Lăpușneanu a terminat renovarea în totalitate a Mănăstirii Bistrița ( județul Neamț). El este ultimul ctitor al mănăstiri și meritul său a constat în faptul că a păstrat tradiția acesteia de important centru de cultură și de învățământ.

 Primul ctitor a fost Domnul Alexandru cel Bun care, pe locul unei biserici de lemn de la mijlocul secolului al XIV-lea,  din vremea lui Petru Mușat, ridicată de ieromonahul Pafnutie, între anii 1400 și  1402 a ctitorit  biserica din piatră a mănăstirii, ca necropolă domnească. De asemenea, el a ridicat  Casa Domnească, a înființat prima mare Școală de Miniatură, de Copiști, de Grămătici din Moldova, unde au învățat cunoscuții miniaturiști Paisie și  Gavril Uric  ( despre miniaturile moldovenești, criticii de artă ruși spun că sunt mai valoroase  ca cele rusești, prin calitatea artistică) și o școală de învățătură pentru fiii boierilor și domnilor. La această școală, a învățat Petru Rareș și în sala de curs, unde este muzeul mănăstirii, puteți vedea tavanul din lemn din stejar, păstrat din acea vremea ( despre cum se ,,conserva ” lemnul pentru construcții, am să scriu pe acest blog). Să nu uităm că  tot în vremea Domnului Alexandru cel Bun a început să se scrie, în anul 1407, Pomelnicul Mănăstirii Bistrița, care ne dă informații despre începuturile istoriei statului medieval Moldova. În același an, Doamna Ana, soția Domnului ( care 

Gir Rădulescu, Alexandru cel Bun,
statuie din marmură, Mănăstirea Bistrița

se odihnește alături de el în biserica mănăstirii) a dăruit acesteia Icoana Făcătoare de Minuni a Sfintei Ana primită în dar de la Împărăteasa Irena, soția Împăratului Manuel al II-lea Paleologul. Al doilea ctitor al mănăstirii a fost Ștefan cel Mare, care, în anul 1494, a dăruit un clopot ce cântărește 800 kg, și are pe el gravată stema Moldovei, iar, în anul  1496, a  ridicat o impunătoare clopotniță și un paraclis închinat Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava. Tot aici, Ștefan cel Mare și-a îngropat, în anul 1496,  fiul cel mare, Alexandru, ctitorul Bisericii Precista din Bacău, pe care Ștefan cel Mare  și l-a asociat la domnie, dându-i Moldova de Jos, cu reședința la Bacău. Al treilea ctitor a fost Petru Rareș. El, între anii 1441 și 1446, a refăcut zidurile, Casa Domnească, a construit un nou turn la intrarea în mănăstire, chilii și un paraclis închinat Sfântului Ierarh Nicolae. După cum am scris, Alexandru Lăpușneanu a fost ultimul  ctitor. În perioada acestor ctitori, Mănăstirea Bistrița a avut un important rol duhovnicesc și cultural. După anul 1677, când Doamna Safta, soția Domnului Gheorghe Ștefan, a închinat Mănăstirea Bistrița Patriarhiei Ierusalimului, a început o lungă perioadă  de   înstrăinare a patrimoniului acesteia.

Despre stilul, pictura originală care se mai păstrează pe alocuri, despre obiectele de patrimoniu  din Muzeul Mănăstirii Bistrița puteți afla dumneavoastră, vizitând-o sau revizitând-o ori de câte ori mergeți la aceasta, pentru a vă ruga la Icoana Sfintei Ana. De fiecare dată când  merg  la această mănăstire, aflu ceva nou, pentru că niciodată nu poți reține totul dintr-o singură vizită sau din citirea unei cărți, indiferent dacă este de beletristică, de artă sau  religioasă ori științifică Ești nevoit să revii asupra acesteia.

Pe curând,

Earnest

Bibliografie selectivă:

Pompiliu Tudoran, Domnii trecătoare, domni uitați, Editura Facla,Timișoara, 1983;

Despre Mănăstirea Bistrița ( Neamț), în Enciclopedia OrthodoxWiki.

EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE ( CXLVI). SARAID DE SILVA, AMMA

 ,,Știe că banienii ( smochinul pagodelor) sunt poduri către altă lume. Însă prima dată când a stat sub al ei , s-a simțit mai aproape doar de ea însăși. Se întreba dacă banianul ăsta nu era o poartă către alte locuri, ci către alte părți din viața ei, ani pe care nu-i trăise.” ( Josephina )

Saraid de Silva, n.1991

Saraid de Silva  s-a născut în anul 1991 la Hamilton, Noua Zeelandă. După ce a învățat la o școală catolică și după ce a absolvit  Literatura Engleză și Dreptul la Universitatea Victoria din Wellington,  a urmat la Universitatea  Auckland, Arta de Spectacol și Ecran. Este scriitoare și postcasteriță ( ,,Conversații cu părinții mei imigranți” pe care le re realizează cu regizoarea și fotografa Julie Zhu).
  Cartea pe care v-o recomand, ,,Amma”  ( 2024), este primul roman al scriitoarei. 

 Romanul ,,Amma”  a fost  tradus din limba engleză de Daniela Preda și a fost publicat de Editura Alice Books din Valea Lupului,  Iași, 2026. Din ,,Mulțumiri”, pe care autoarea le aduce celor care au încurajat -o și au ajutat-o  să scrie acest roman, am aflat că este lesbiană și că partenera sa este actrița  Sophie McBride. Astfel, am înțeles sfârșitul optimist al romanului: cei mai înverșunați antigay ( în acest caz ,Amma), la bătrânețe, acceptă această orientare sexuală.

  Romanul este povestea unei familii, unde personajele principale sunt femei, majoritatea pozitive, exceptând-o pe fiica  Patei ( mama Josephinei ), căreia nu i se spune numele în roman.Toate femeile sunt  învățate ( Pati vorbea limbile tamil, malaeza, franceza și engleza, era din Singapore, s-a căsătorit cu un euroasiatic, iar după moartea soțului ei a înființat și a condus o grădiniță).

Banian

Fiica ei, fără nume, a fost asistentă medicală, a fost căsătorită cu un bețivan, care, contra unei sume de bani, a lăsat un englez în vârstă să-i violeze fetița, Josephina, de 10 ani. Aceasta și-a omoarât violatorul. Ea a fost  educată și a fost crescută de Pati. După moartea bunicii, Josephina a obținut o bursă și a studiat în Sri Lanka (Ceylon), unde a fost profesoară. S-a căsătorit cu Ravi, medic, cu care a avut doi copii, pe Sithara ( ,,lumina cerului”) și pe Suri. Josephina este Amma ( bunica). Tânăra familie a migrat în Noua Zeelandă, pentru că, în anul 1978, izbucnise Războiul Civil și ei se temeau pentru siguranța copiilor. În Noua Zeelandă, srilankezii erau minoritatea cea mai disprețuită, indiferent de pregătirea  intelectuală, iar copiii au fost mereu supuși diferitor persecuții, de către unii dintre colegii lor. Doctorul Ravi a murit în urma unui infarct, iar Josephina s-a străduit să-și educe cei doi copii, evitând să-și arate afecțiunea față de aceștia. Sithara a devenit o avocată de succes, s-a căsătorit cu un ,,mascul” arătos, zidar, bețiv și violent, iar pe fiica ei a crescut-o Amma. Suri i-a mărturisit mamei că este homosexual, ceea ce aceasta nu putea concepe, iar el a migrat în Anglia. Ironia vieții este că Annie a devinit lesbiană și a pleacat în Anglia ca să afle secretul familiei și motivul pentru care bunica sa nu a vorbit niciodată despre Suri. 

  Eu v-am relatat ,,drumul” existenței acestei familii, care a trăit în patru țări, adaptându-se la mentalitățile etnicilor, la modul lor de a pregăti hrana, dar care nu-și uită tradițiile și care poartă o grea povară, aceea a originii, fiind considerată ,,de culoare”, deci inferioară. Unele situații sunt greu de înțeles ( de exemplu, cum poate o femeie de succes, frumoasă, inteligentă, cultă să accepte să se împace mereu cu soțul ei bețiv, violent, provocând o mare durere sufletească fiicei sale, Annie, sau cum a putut mama  Josephinei să   accepte ca bărbatul ei să aducă mereu pețitori pentru fetița lor de 10 ani, iar ea să muncească și  să-i plătească mereu datoriile). 

  Autoarea dedică ciclic capitole fiecărui personaj, unde relatează secvențe din viața lor, pe care le reia, în alte capitole, de acolo de unde oprise povestirea. Capitolele poartă numele personajelor. Primul ( Londra - 2018) ca și ultimul capitol ( Colombo - 2019) se numesc ,,Annie”.  Anniei îi sunt dedicate 11 capitole, Josephinei, 6, Sitharei, 5.

Lectură plăcută!

Pe curând,

Earnest

TEIUL UNIRII

 ,, Un tei multisecular, un tei minunat la umbra căruia se află o masă şi băncuţe, locul în care George Pop de Băseşti se întâlnea cu Vasile Lucaciu, Vasile Goldiş, Ioan Raţiu, Ion I. C. Brătianu, Nicolae Titulescu, Nicolae Iorga, Nicolae Filipescu, Vintilă Brătianu, Iuliu Maniu, Iosif Vulcan, Petre Dulfu şi cu mulţi alţi demnitari români. E locul unde s-au născut iniţiativele care au împlinit visele neamului românesc.” ( Copy-Paste de pe site-ul Primăriei din Băsești)

Teiul lui Eminescu de la Iași

Despre tei, în literatura română, au fost scrise legende și poezii. Cele mai multe poezii dedicate teiului  aparțin  lui Mihai Eminescu. Probabil, vă întrebați de ce mi-am propus să scriu despre ,,Teiul Unirii”, într-o zi de aprilie înnourată,când încă teiul nu a  înflorit și mai este pâna la 1 Decembrie.Am scris din teamă și din revoltă  Mi-e teamă că  vreo unei   Organizație Neguvernamentală îi va veni ideea să taie ,,Teiul Unirii” sau cei doi tei ,,ai lui Eminescu”, considerând că desăvârșirea unității naționale a României nu a fost un act globalist și european, iar poetul național Mihai Eminescu a fost antisemit. Bine că Premierul Bolojan nu este antisemit, când îi numește pe pesediști și pe susținătorii lor  șobolani, așa cum Hitler îi numea pe evrei. Sunt revoltată de hotărârea unor judecători din Iași, care au decis aprobarea  cerinței  unei Organizații Neguvernamentale din Arad, să dea jos Bustul lui Octavian Goga. Oameni buni:am înnebunit? De când un ONG hotărăște ce statui sau busturi sunt ridicate în capitala culturală a Moldovei și de când niște judecători nu apără valorile românești, indiferent de rătăcirile lor politice? Porniri antisemite au avut și Camil Petrescu, Mircea Eliade, Nicolae Iorga, dar n-au omorât niciun evreu în lagăre și nici nu i-au îndemnat pe români să o facă.

Pesemne, nu toți românii au auzit de cei trei tei, considerați monumente ale naturii sau dacă știu, nu le pasă.

Teiul lui Eminescu
de la Blaj

1. ,,Teiul lui Eminescu”, cât a mai rămas din el, situat în Parcul  Copou din Iași , este cel mai bătrân, având onorabila vârstă de 553 de ani, stabilită de către biologul Ionel Lupu. Acest copac a rezistat atâția ani ( deși este afectat de boala ,,cancerul teiului” provocat de o ciupercă xilofagă), pentru că a fost de trei ori tratat, dar și grație unui fenomen biologic rar, care a permis unor rădăcini adventive să crească prin interiorul trunchiului putrezit, pătrunzând în pământ.

2. ,,Teiul lui Eminescu din Blaj” se află la marginea  de nord a orașului Blaj, în apropierea șoselei spre Târnăveni, unde, în anul 1866,  Mihai Eminescu însoțit de Aron Pumnul, văzând la orizont orașul Blaj, și-a scos pălăria în  semn de omagiu, spunând ,,Te salut din inimă Romă mică. Îți mulțumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea”. Acest tei este și unul secular căruia nu i s-a stabilit vârsta.

Teiul Unirii din Băsești

 3., ,Teiul Unirii” din comuna Băsești”din Maramureș, localitate unde s-a născut George Pop de Băsești, cel care a scris ,,Rezoluțiunea  Adunării Naționale de la Alba Iulia” din 1 Decembrie 1918. Sub acesta, Aurel Pop de Băsești a sintetizat toate ideile, privind acest act, pe care le-au dezbătut Vasile Goldiș, Vasile Lucaciu, Ioan Rațiu.Vârsta teiului este de peste 200 de ani. El  se află pe Dealul Viei Doamnei, în apropierea Casei Memoriale a lui George Pop de Băsești. Lângă el, se află o masă și băncuțe unde  se sfătuiau unioniștii.  Actualmente, drumul spre ,,Teiul Unirii” este asfaltat și s-a construit o parcare.

Pe curând, 

Earnest

Poate v-am mai pus să ascultați acest cântec, pe versului lui Adrian Păunescu, dar este de actualitate: https://www.youtube.com/watch?v=ZiVxsd-Enrk&list=RDZiVxsd-Enrk&start_radio=1

PE UNDE SE MAI AFLĂ COMORILE DACILOR?

,,Sub nume de comoară, poporul înţelege o adunătură mare de bani puşi într-un vas de stejar ori într-o caldare de aramă, şi ascunşi în anumite locuri de oamenii bogaţi din vechime. Se vede că pe atunci pământul era casa de economie a omului.“ 
                   (învățător M. Lupescu din Broșteni, ,,Ghid de comori”,în ,,Șezătoarea,” martie 1893)

 

Koson, secolul I î.H.

 Despre comoara lui Decebal, pe care a luat-o Traian, ne relatează Dio Cassius, în Istoria romană. De asemenea, pe Columna lui Traian scena CXXXVIII reprezintă imagini  cu romanii care descoperă comoara lui Decebal și cum aceștia încarcă  pe desagii de pe spinările animalelor lor de povară diferite obiecte. Mulți istorici romani și bizantini au estimat greutatea comorii la 165.500 kg de aur și 331.000 kg de argint, la care se adăugau numeroase veșminte. 

  Am scris pe acest blog despre alte comori dacice descoperite pe teritoriul țării noastre, care se află în muzeele din Viena și Budapesta.

   Începând cu secolul al XX-lea, a început manifestarea unui mare interes al colecționarilor pentru brățările dacice și pentru monedele dacice de tip Kosoni.  

 Despre unele descoperiri , privind Kosonii vă voi prezenta,astăzi,  câteva date.

  Kosonii sunt monede  din aur masiv de maximă puritate, care cântăresc între 8, 50 g și 8,40 g. Aceste monede au fost  bătute în vremeau Regelui Cotiso ( Coson), unul dintre urmașii lui Burebista, despre care istoricii romani Suetonius și Florus ne relatează că ar fi fost foarte bogat și influent în lumea romană, ceea ce l-ar fi determinat pe Împăratul Octavian Augustus să realizeze o alianță matrimonială, prin căsătoria fiicei sale Iulia cu acesta. Nu știm dacă această alianță s-ar fi realizat. Aceste monede sunt de două tipuri: cu monogramă și fără monogramă și sunt vândute pe piața europeană, la licitații, cu 5.000 de euro și pe cea americană cu 2.500 de dolari. Până în prezent, statul român a recuperat de la căutătorii de comori peste 1.000 de Kosoni.

1. Cronicarul medieval Wolfgang Lazyus ne relatează că, în anul 1543, doi pescari români, dorind să se odihnească, și-au legat luntrele de  un trunchi prăvălit în râul Strei ( Sargeția). Unul dintre ei a zărit  ceva sclipitor pe fundul râului și, scufândându-se, lângă mal a descoperit o boltă zidită, de unde, împreună cu celălalt pescar,  a scos la suprafață 40.000 de monede de aur ( Kosoni) și numeroase lingouri. Această descoperire  a ajuns la Episcopul de Oradea Martinuzzi,care a fost primul  Guvernator al Transilvaniei  ( 1541-1551), după ce aceasta a devenit, în vremea lui Suleiman Magnificul,  Principat Autonom vasal Imperiului Otoman. Bineînțeles, evlaviosul episcop  catolic le-a confiscat comoara pescarilor , după care a continuat cercetarea locului și a mai găsit câteva mii de Kosoni. Cu acești bani, Martinuzzi și-a cumpărat numeroase domenii și și-a construit castelul de la Vințu de Jos. Însă nu s-a bucurat mult de frumosul castel construit în stil renascentist, pentru că Împăratul Ferdinand, aflând despre aceste mari bogății, în decembrie 1551, l-a trimis  în vizită la Vințu de Jos pe Generalul Gian Battista Castaldo și într-o noapte oamenii lui l-au asasinat pe episcop. Din comoară, onorabilul general austriac a mai găsit doar 2.000 de Kosoni.

2. Cronicarul medieval Wolfgang Bethlen ne relatează că în cetatea Gherla  a fost descoperită o altă comoară , care cuprindea 872 de funți de aur nelucrat ( un fund cântărește 453,593 g), 20 de funți de lingouri de aur, 1.385 de funți de argint nelucrat , 466 de funți de lingouri de  argint, 4.000 de monede de aur  și numeroase pietre prețioase.

3.În anul 1803, băiatul Ilisie Popa, din comuna Ocolișul Mic, județul Hunedoara, a găsit o monedă de aur ( Koson) . în pădurea de pe Dealul Anineșului. Tătăl său, săpând la locul indicat , a scos 264 de piese dacice din aur  și mari cantități de monede de aur. Odată cu descoperirea  acestei comori, a început epoca căutătorilor de comori în toate părțile Orăștiei. Câte comori au fost găsite și pe unde s-ar afla acestea, nu avem de unde ști.

Pe curând,

Earnest

 

UN BOB DE ISTORIE ȘI DE CULTURĂ (XVI)

 ,,Niciodată nu  mi-ar fi voia să lipsesc cu toată inima și sufletul ... să privez cât mi-e puterea și lucrul, la toate cele ce sunt de treabă și de folos cinstitului și sfântului nostru neam... din carele mă trag și eu.” ( Mitropolitul Ungrovlahiei Ștefan I) 

 Luna Aprilie începe în fiecare an cu Ziua Internațională a  Păcălelii ( despre originea acestor păcăleli am scris pe acest blog, pe 1 aprilie 2011, zi în care Guvernul ne anunțase ieșirea din recesiune cu creșterea prețurilor la gaze, electricitate,  carne, închiderea unor spitale și neaplicarea hotărârilor judecătorești, privind creșterea salariilor cadrelor didactice; cred că pe propria noastră piele, constatăm că istoria se repetă; atunci, speram  ca anunțurile să fie o păcăleală, dar n-a fost să fie, după  cum nu este păcăleală știrea, din ziua de 1 aprilie 2026, că România a pierdut procesul cu Compania Farmaceutică Pfizer !) Astăzi, este Ziua NATO în România și Ziua Jandarmeriei Române, iar pe 7 aprilie este Ziua Mondială a Sănătății, urmată, de 8 aprilie care este  Ziua Mondială a Rromilor. Pe 18 aprilie este Ziua Internațională a Monumentelor și Locurilor Istorice, pe 22 aprilie este Ziua Pământului,  iar luna se încheie într-o veselie totală, cu Ziua Mondială a Dansului.

   Eram studentă, când pe 1 aprilie 1979, în urma unui  referendum, Iranul s-a proclamat republică islamică și nu a fost o păcăleală!

Bobul de istorie

 Pe 6 aprilie 1585,  Petru Cercel, după doi ani de domnie în Țara Românească, aflând că boierii, supărați de reforma sa fiscală, au pus la cale mazilirea sa,  și-a luat averea ( îngrămădită în 43 de care) și a plecat în exil în Transilvania.

Petru Cercel (1583-1585)

Petru Cercel era fiul natural al domnului Pătrașcu cel Bun și fratele lui Mihai Viteazul. A fost unul dintre domnii noștri foarte învățați ( studiase ingineria și cunoștea 12 limbi străine), citea mult și scria poezii. Din tot ce a creat s-a păstrat doar ,,Imnul Rugăciune” scris și publicat în limba italiană. Se spune că toate cunoștințele sale și le-a însușit în țările pe unde a peregrinat ( aproape întreaga sa viață a trăit-o în exil), cerând ajutor Austriei, Papei Grigore al XIII-lea, Franței pentru a se urca pe tronul Țării Românești,  care credea că i se cuvine. Porecla de Cercel i-a dat-o boierii pentru că purta, după moda franceză, un cercel în ureche pe care i- l dăruise Regele Henric al III-lea. Era un cercel mare din aur cu o perlă de mărimea unui ou de porumbel. A fost considerat extravagant, pentru că se îmbrăca după moda occidentală. A ajuns domn  cu ajutorul Franței, prin ambasadorul francez De Germigny, care a intervenit pe lângă Marele Vizir Siavuș, din vremea Sultanului  Murad al III-lea. Cheltuielile sale pentru obținerea domniei au fost colosale, însumând  1.600.000 de galbeni. Nu l-au iubit boierii pentru că le-a cerut ca la Curte să poarte vestimentație occidentală și  pentru că a  reorganizat armata, diminuând rolul boierilor în această instituție. În acest scop, a  construit la Târgoviște un atelier de turnat tunuri din bronz. De asemenea, a construit aducțiuni de apă la Târgoviște, unde a mutat capitala. În scurta sa domnie, a refăcut Curtea Domnească unde a ridicat  Biserica Domnească, care a fost pictată în vremea lui Constantin Brâncoveanu. De asemenea, a realizat  instalații sanitare la Palatul Domnesc,  amenajând o grădină în stil italian A renovat Mănăstirea Curtea de Argeș și  Biserica ,, Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului și a redeschis Mănăstirea Mislea, din județul Prahova ( ctitoria lui Radu Paisie), pe care a înzestrat -o și a scutit-o de unele  dări și vămi. Ceea ce a înrăutățit relațiile sale cu boierimea a  fost reforma fiscală, prin care se puneau noi dări, ceea ce a afectat interesele economice ale boierimii, care era obișnuită cu scutiri sau cu un control mai redus din partea domniei. 

  În ultimii săi ani de viață, a avut parte de trădări: a fost trădat de apropiații săi în exilul din Transilvania, fiind întemnițat  la închisoare din Mediaș și apoi la una din Maramureș, de unde a evadat, coborând pe o funie ( o parte din avere sa i-a fost furată, iar alta confiscată de Sigismund Báthory). A fost, de asemenea, trădat de turci, a fost întemnițat la Edicule, după care i s-a spus că va fi dus în exil în Insula Rodos, unde fusese exilat în tinerețe, dar a fost omorât pe corabia pe care fusese îmbarcat și aruncat în apa Strâmtorii Bosfor. Astfel, a sfârșit, în anul 1590, la vârsta de 45 de ani, un domn pe care boierimea nu era pregătită să-l accepte și despre care nu se știe, dacă trupul său a fost găsit și înmormântat creștinește, pe undeva.

Bobul de cultură

 Pe 25 aprilie 1688, a trecut spre cele veșnice  Mitropolitul Ungrovlahiei Ștefan I (1648 -1653 și

Schitul Crasna. Tabloul votiv cu  Domnul Matei Basarab
și  Mitropolitul Ștefan I

1655-1688). El a fost înmormântat la Biserica Mitropoliei din Târgoviște. Pe lespedea sa scrie în limba română: ,,Supt această piatră odihnesc oasele preasfințitului Kir Ștefan Mitropolitul Țării Românești...” El a fost numit, în anul 1648,  de către Domnul Matei Basarab, Mitropolit al Ungrovlahiei.  Mitropolitul l-a susținut pe Matei Basarab în întraega sa activitate politică, legislativă și culturală. Nu vă voi relata despre întreaga sa activitate ca mitropolit, ci despre una dintre operele sale , ,,Slujebnicul” . Mitropolitul Ștefan I  a fost un susținător al tipăririi cărților religioase și a susținerii slujbelor religioase în limba română. Deoarece, pe manuscrisul ,,Slujebnicul” nu este trecută data finalizării acestuia ( după cum nu este trecută nici pe primul manuscris în limba română scris cu litere latine, ,, Codicele Todorescu”, 1570-1573), m-am gândit să profit de data la care a murit vrednicul mitropolit, ca să scriu câteva cuvinte despre unul dintre cele mai frumoase manuscrise, care, din fericire, se păstrează în România, la Biblioteca Academiei Române.  ,,Slujebnicul” conține 114 file de hârtie cu text în limbile slavonă, greacă și română cu litere chirilice, cu ornamente și miniaturi. Este o capodoperă a artei miniaturale românești de la sfârșitul secolului al XVII-lea, ce îmbină trăsăturile artei miniaturale occidentale cu cele bizantine și cu gravura tipografică. Nu este trecut pe prima pagină numele miniaturistului. ,,Slujebnicul”, pe lângă cele două Liturghii ale Sfinților Ierarhi Ioan Gură de Aur și Vasile cel Mare scrise în limbile slavonă și greacă, cuprinde, să spunem în  terminologia contemporană, proceduri/metodologii scrise în limba română, privind rânduieli ale  slujbelor, ce trebuie să facă și ce trebuie să spună preotul în timpul slujbei, cum să se  hirotonisească un mitropolit, care trebuia să spună în fața domnului  Crezul în limba română ( Mitropolitul Ștefan este primul  traducător  în

Majuscula  G

limba română a Crezului). Această rugăciune trebuia rostită în limba română și la Botez. Specific acestui manuscris sunt majusculele care sunt realizate la începutul fiecărei rugăciuni, reprezentând o largă gamă  de flori, animale reale și fantastice, pe Iisus Hristos , pe Fecioara Maria , sfinți și scene religioase, cum ar fi, ,,Cina cea de Taină”, la majuscula P. De asemenea, manuscrisul impresionează prin desenele executate cu penelul în alb, negru și aur, prin culorile calde folosite în realizarea majusculelor, prin chenare efectuate după modelul tipăriturilor, ce încadrează portretul unui personaj , pe o pagină întreagă, dar, mai ales, prin aurul întrebuințat , nu numai cu rolul de împodobire, ci și cu unul cromatic, creând  armonie între culorile calde. De câte ori mă uit la reproducerile unor pagini din acest manuscris din cartea ,, Slujebnicul Mitropolitului Ștefan al Ungrovlahiei”, mă străduiesc să deslușesc simbolistica florală și animalieră a majusculelor. 

Pe curând,

Earnest

,,Răsai, răsai, răsai”, versuri Grigore Vieru, muzica Ion Teodorovici, interpretă  Doina Teodorovici, pe 

https://www.youtube.com/results?search_query=răsai+răsai+răsai

EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (CXLV).DINҪER GÜҪYETER, O POVESTE DESPRE GERMANIA NOASTRĂ

 ,,Să privești adevărul în față de multe ori  e mai greu decât să cari sacul plin de sare în vârful muntelui. Poate de asta vreau ca istoria noastră să fie o poveste, nu ca să ascund adevărul, nu mamă, ci doar să aduc puțin pământ vindecator peste rana ta mereu supurândă. Asta am făcut întotdeauna.”    (Dinçer)                                                                                                                                       

Dinçer  Güçyeter, n. 1979, la Nettetal, Germania

  Dinçer  Güçyeter este un cunoscut poet, prozator, editor german (fondator al Editurii ELIF), care s-a născut în anul 1979, la Nettetal, într-o familie de imigranți turci. Nettetal este un oraș situat în Renania-Westfalia, la frontiera cu Olanda, care a fost,  până  prin anii 1990, un important centru al industriei mecanice, textile ( catifeaua de Niedieck), tutunului, producătoare de fitile, echipamente hi-fi Denon și de realizare a  modelului  de căi ferate Rokal, fiind înconjurat de ferme legumicole. De asemenea, este un oraș turistic,  renumit pentru parcuri amenajate deosebit (este așezat în Rezervația Naturală Maas -Schwalm- Nette) și pentru cele douăsprezece lacuri, care s-au format ca urmare a extragerii turbei. Orașul este alcătuit din șase cartiere. Într-unul dintre aceste cartiere, Lobberich,  populat, în  special, de imigranți turci, s-a născut și a copilărit Dinçer  Güçyeter.
  Romanul pe care vi-l recomand, ,,Poveste despre Germania noastră”, a fost premiat la Târgul de Carte de la Leipzig, din anul 2023, a fost tradus în limba română de Manuela Klenke și a fost publicat, în anul 2024, de Editura TACT din Cluj-Napoca. Dinçer  Güçyeter a venit în România, la Cluj-Napoca, la evenimentul organizat de către Centrul Cultural German la Cinema Arta , în noiembrie 2025, la o seară de lectură și dialog, alături de Manuela Klenke, de  regizoarea Lina Vdovîi și de sociologul Sorin Gog.

 Autorul, în fraza pe care am citat-o , mai sus, ne spune în romanul său, motivul pentru care  l-a  scris. Romanul este unul autobiografic , în care a inserat câteva fotografii de familie din Germania și din Turcia, având ca personaje principale pe Fatma, mama scriitorului și pe Dinçer, copil ( de fapt încă de când era suflet, înainte de a se instala în corpul mamei sale), adolescent, matur. Fatma este o femeie tenace, care susține material familia, muncind, zilnic, între  18 și 20 de ore, în diferite fabrici, la ferme ca zilieră, la barul pe care leneșul ei bărbat, Yilmaz, nu se pricepe să-l gestioneze și acasă, unde gătește, primește oaspeți din Turcia, care vin să muncească în Germania și care  uită să mai plece. Toți pe care i-a găzduit au reușit să strângă bani, să-și cumpere apartamente în Germania, să-și ridice case în Turcia, numai familia Güçyeter nu mai reușește să iasă din datoriile de  la bănci. Scriitorul ne descrie situația imigranților, care este aceeași pe care ne-a prezentat-o Saša Stanišić în romanul ,,Origine”( premiat, de asemenea, la Târgul de Carte de la Leipzig și pe care vi l-am recomandat). Aceștia sunt  disprețuiți și exploatați de către patroni și, de foarte multe ori, sunt izolați social de către localnici.  Dinçer  Güçyeter surprinde redeșteptarea mișcării neonaziste, din anul 1993, când neonaziștii au incendiat locuințele imigranților și i-au ars de vii, consecințele Loviturii de Stat din Turcia, din mai 1960, care nu a schimbat cu nimic situația și mentalitatea musulmanilor din mediul rural, privind situația femeilor și a străinilor. Surprinzător pentru Fatma este faptul că aceeași situație este și în Germania: femeile sunt plătite mai prost, mai ales cele de altă etnie, iar poziția față de cetățenii germani de altă etnie este disprețuitoare. De asemenea, descrie realitatea din orașul Nettetal, care nu este aceea prezentată în ghidurile turistice,  orașul fiind unul unde traficanții de droguri trec ușor frontiera dinspre Olanda și-și vând fără nicio problemă drogurile.  Orașul este plin de prostituate, care, independent sau ghidate de un ,,Pește”, satisfac nevoile tiriștilor, fără număr, oriunde și oricând.  Dinçer  Güçyeter  este un feminist. El se revoltă împotriva mamei sale care muncește foarte mult, considerând că munca ei îi răpește dragostea maternă, se revoltă împotriva tatălui său, căci este leneș, nepriceput, nepăsător și  împotriva tuturor bărbaților turci care lenevesc în bodega lui Yilmaz, în timp ce soțiile lor muncesc și se ocupă de creșterea copiilor. Împotriva voinței mamei sale, se hotărăște să muncească , alături de celelalte femei, ca sezonier la ferme. Ca adolescent muncește în fabrică, plătindu-și studiile la o școală de arte, făcând  naveta între două orașe și casă.

  Cum  trăiesc  turcii în comunitatea lor din Lobberich?  Ei își trimit copiii la școala religioasă unde învăță pe de rost Coranul în limba arabă și apoi în limba turcă, la școala germană, ascultă muzică turcească, urmăresc pe satelit seriale turcești și, bineînțeles, își păstrează tradițiile. În concediu, merg în Turcia încărcați cu daruri pentru rude.

,, Am nevoie de voi, ni s-a spus, ok, am venit. Ore suplimentare? Cu drag! La sfârșit de săptămână? Da, în ordine, lucrăm nonstop! Germania este astăzi una dintre cele mai dezvoltate țări, de ce și cum s-a ajuns aici, noi chiar nu am contribuit, oare cu nimic?

  Omul știe ce poate lua. A oferi stă în demnitatea unui suflet șlefuit. Dar acolo unde lipsește, unde omul este văzut drept datornic, acolo pot fi împrăștiate resentimente, ciudă și invidie fără nicio mustrare de conștiință.” ( Fatma)

Lectură plăcută!

Pe curând,

Eaarnest

EARNEST VĂ RECOMANDĂ UN MUZEU (XI).MUZEUL DE CĂSUȚE MARC DIN HUNEDOARA

 ,,O casă fără cărți îmi pare un corp din care a zburat sufletul.” ( M.T. Cicero)

 

Am ales zicerea lui Cicero la invitația mea pentru a vizita Muzeul de Căsuțe MARC ( Miniaturi, Antichități, Replici, Căsuțe), pentru că  la ieșirea din acest muzeu,  veți fi invitați să așezați, într-o bibliotecă mică, cărți minuscule, folosindu-vă de o pensetă. 

Eu mă țin de promisiune, invitându-vă ca  să vizitați muzee unice din țara noastră ( uneori, chiar din Europa), inclusiv,  casele memoriale, care, oricum, unele dintre ele sunt unice, chiar dacă unor personalități li s-au realizat mai multe case memoriale.
 În curând, sper că va veni, cu adevărat, primăvara cu  zile frumoase care ne vor permite să călătorim prin țară. Eu, care am experiența călătoriilor prin țară, vă spun că cel mai potrivit anotimp este primăvara, pentru că prețurile sunt mai mici la pensiuni, hoteluri, nu este aglomerație pe șosele și se poate călători bine, în curățenie și cu trenul. Îmi veți spune că va fi și la vară mai puțină înghesuială, având în vederea creșterea prețurilor. Dar să nu fim pesimiști!

Așadar, vă invit la un muzeu unic din România înființat în orașul Hunedoara, în primăvara anului trecut, de Adina Buiturean, specialistă în fotografii de evenimente. Muzeul se află în Centrul Vechi al orașului. Majoritatea iubitorilor de muzee, vizitează la Hunedoara Castelul Huniazilor ( vă informez că lucrările de restaurare al acestuia au fost încheiate ) , grăbindu-se spre Sarmizegetusa Ulpia Traiana și către toate bisericile și mănăstirile din apropierea orașului, care sunt cele mai vechi locașuri de cult păstrate în țara noastră. De aceea, vă informez că este în Hunedoara un muzeu nou, care vă va bucura.

  Muzeul are trei colecții private: Expoziția Satului Românesc în Miniatură, Expoziția Căsuțelor Internaționale și Expoziția Căsuțelor pentru Păpuși. În prima expoziție sunt expuse căsuțe din majoritatea zonelor țării, realizate în miniatură ( unele sunt descoperite, unde puteți vedea cum erau împărțite camerele, cu mobilier, obiecte de uz casnic, țesături,  războaie de țesut, unelte). În fața caselor vă întâmpină cuplul îmbrăcat în costumul național specific zonei respective. În mijlocul sălii acestei expoziție, se află o masă unde sunt expuse, în miniatură, o casă dacică și Biserica din Densuș În  a două expoziție  sunt prezentate case din diferite țări din Lume, iar în a treia expoziție sunt căsuțe pentru păpuși, cu personaje din poveștile copilăriei noastre ( nu știu dacă și ale copiilor de astăzi), una dintre acestea a fost realizată în anul 1920.

Călătorie plăcută spre Hunedoara și vizionare care  să vă aducă încântarea sufletului!

Pe curând,

Earnest