EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (CXIII). ION N.DIANESCU, DE VORBĂ CU MINE ÎNSUMI

,,Cât de nestatornice sunt întâlnirile omenești, cât de ușor se prăvălesc mai ales construcțiile de vise și speranțe.

   De atâtea ori în paginile acestea, reflectând asupra rostuirii mele în viață, mă întrebam dacă va mai dura mult. O, cât de mult au durat! Și cât vor mai dura încă?

(...) A însemna prea des nimicurile vieții ar fi banalizare, a nu mai însemna de loc, nu se poate. Nevoia de împărtășire sufletească, la o vârstă când n-ar fi trebuit să fiu singur, este o necesitate tot atât de inexorabilă ca și altele, mai cunoscute, mai prozaice.”

    (Ion N. Dianescu, ,,De vorbă cu mine însumi”

Ion N. Dianescu (1899-1992)

    Cartea pe care v-o recomand este un jurnal, care aparține profesorului de limba română de la Liceul ( Colegiul) ,,Nicolae Bălcescu” din Brăila,care face parte din fondul cultural donat Muzeului Brăilei ,,Carol I” de către Daniel Eduard Dianescu, nepotul profesorului menționat, mai sus, care cuprinde acte, obiecte personale, fotografii, cărți tipărite în perioada interbelică, cu dedicații către profesor, din partea autorilor.

     Ideea publicării acestui jurnal a aparținut prietenei și colegei mele de facultate Ghena Pricop, muzeografă, expertă în domeniul ,,Bunuri arheologice și documentar-istorice”, specializarea ,,Numismatică modernă românească”, șefă la Secția Istorie. Ghena Pricop este editoarea și tehnoredactoarea acestui jurnal, apărut la Editura Istros a Muzeului Brăilei ,,Carol I”, Brăila, 2022. 

    Ghena Pricop este și autoarea cărții ,,Restituiri. Volumul Boierii Poenari” și coautoare a cărților:,,Un grec, doi greci, trei greci...”, ,,Greci, Evrei, Ruși lipoveni, Turci...Brăila”, ambele, făcând parte din ciclul/ proiectul ,, Reactivarea memoriei culturale a orașului ”. De asemenea, este autoarea a numeroase filme documentare, pe care le puteți viziona pe site-ul muzeului.

Ghena Pricop

 Revenind la cartea pe care v-o recomand, Ghena Pricop a consultat o bogată bibliografie: Fonduri arhivistice, Periodice, Enciclopedii, Dicționare, Jurnale, Memorii, Lucrări generale și Studii și articole, necesare notelor de subsol.

   Jurnalul lui Ion N. Dianescu cuprinde cele 19 caiete, unde acesta și-a dezvăluit sieși gândurile, trăirile, părerile, privind  evenimentele pe care le-a trăit, începând cu anii de pribegie ( refugiat), din timpul Primului Război Mondial, continuând cu anii studenției, cu cei de la Școala Militară din Craiova, de profesor la Liceul ,,D.A. Sturza” din Tecuci, cu cursurile de vară de formare de la Vălenii de Munte ( mi-am amintit de relatările bunicii mele despre aceste cursuri la care a particat și dânsa, în anul 1924), cu activitățile sale din Brăila, cu viața de familie până la  participarea sa la luptele de eliberare a Basarabiei și Odesei. Ultima filă a jurnalului are dată de  30 august 1944.

   În jurnal, îl veți descoperi pe autor, ca o persoană iubitoare de țară, credincios, familist, onest, un profesor deosebit, cu viziuni moderne, privind metodele de predare. Veți descoperi că este un observator al epocii, poate prea matur la 18 ani, un cunoscător al oamenilor, pe care-i caracterizează în câteva cuvinte, însă naiv în politică, ceea ce l-a determinat să fie instabil emoțional, dar conștientizând acest fapt. El ne prezintă societatea românească cu părțile ei bune și rele, vorbind despre corupția din școli, din politică, despre nepăsarea unor concetățeni ai săi, dar și despre trăsăturile frumoase ale majorității românilor din acele vremuri: solidaritate, patriotism, ospitalitate, prețuirea valorilor morale. Probabil toate aceste fapte pe care le-a descoperit Ghena Pricop, citind caietele lui Ion N. Dianescu, au determinat-o să le publice, pentru a le face cunoscute publicului cititor, pentru a înțelege o generație, care a trecut prin două războaie, pe care le-a considerat sfinte, pentru apărarea, întregirea acestui teritoriu, care , astăzi, nu înseamnă, din păcate,  nimic, pentru  mulți români.

,, ... monumentele acestea pot fi roase de ploi, dărâmate de furtuni, însă monumentele de dragoste care se ridică în sufletul nostru pentru aceia care și-au dat viața luptând, acele monumente vor fi eterne; căci cum sufletul omului nu piere în veci, în veci nu vor pieri și monumentele sufletului” ( Discursul preotului din Vulturești- Vaslui, din data de 13 iulie, 1917, la dezvelirea monumentului ostașilor căzuți pradă epidemiilor din Re. 3 art. PS).

  Menționez că Ghena Pricop a tehnoredactat caietele, conform ortografiei din acele vremuri, neintervenind pe text.

Lectură plăcută!

Pe curând,

Earnest

EARNEST VĂ RECOMANDĂ UN MUZEU (IX).MUZEUL COFETĂRIEI ,,IOAN GUI ” DIN ARAD

„Prăjiturile sunt speciale. Fiecare zi de naștere, fiecare sărbătoare se termină cu ceva dulce, un tort și oamenii sărbătoresc. Totul ține de amintiri.” 
                                                                         (Amice Valastro)

   

 

Ioan Gui
( 1939-2019)

 Se pare că de acum ne vom putea bucura de o vreme bună, care să ne permită să plecăm la drum, pentru ca să ne bucurăm de frumusețea  țării noastre , îmbogățindu-ne, în același  timp, cunoștințele și bucurându-ne spiritul. Vă îndemn s-o faceți, acum, căci nu se știe ce vor hotărî belicoșii noștri și ai Lumii și s-ar putea să ne trezim că totul în jurul nostru este scrum. Noi putem fi cel mai bun pretext pentru ca acești belicoși să declanșeze vreun Război Mondial. Ar fi bine să nu ne lăsăm prinși în această capcană.

    Așadar, știind că speranța,  și optimiștii mor ultimii, s-o pornim la drum. Dacă veți ajunge în Arad, printre multele obiective pe care le puteți vizita, eu vă propun, ca de obicei, să mergeți la un muzeu unic din România: Muzeul Cofetăriei ,,Ioan Gui”. Toți iubitorii de dulciuri știu că în Moldova, de la Carpați la Nistru, pot mânca cei mai buni cozonaci și cele mai bune plăcinte poale-n brâu, că în Dobrogea pot mânca cele mai bune baclavale și că în Transilvania pot mânca cele mai bune prăjituri, indiferent de zonă geografică și de naționalitățile care le prepară. Însă Aradul era renumit în întreaga Europă, încă de pe la anul 1800, pentru prăjiturile și ciocolata preparată aici.Împăraților austrieci și altor monarhi europeni nu le lipseau niciodată  celebra ciocolată de Arad.

   În anul 2006, cofetarul arădean Ioan Gui  și-a amenajat acest muzeu,în două camere din casa lui, de pe strada Nicolaus Lenau, nr.3, din cartierul Sânnicolau Mic.  Timp de 35 de ani a achiziționat și a reparat diferite mașinării ( mașini de măcinat mac, zahăr și nucă, de bătut albuș, de fabricat înghețată, de produs dropsuri, de tăiat staniol, forme pentru ciocolată, marțipan, biscuiți torturi etc., mese de lucru instrumente de măsură și diferite scule),fotografii, cărți, realizând un laborator de cofetărie din perioada interbelică. De asemenea, muzeul are și o bibliotecă cu peste 500 de volume de carte de specialitate, dintre care multe sunt din perioada interbelică.

  Nu știu dacă urmașii lui, moștenitorii de drept ai acestui muzeu, îl mai țin deschis Încercați dumneavoastră să aflați, când veți ajunge în Arad.

Vizionare plăcută!

Pe curând,

Earnest

:

SFATURI CĂTRE EUROPENI

                                                ,, Nu există sfaturi pentru proști.” 
                                                                                                       ( Denis Diderot)

Semnătura lui
 Adario Kondiaronk

 Cuvântarea ,,Sfaturi către europeni” aparține lui Adario Kondiaronk (1625-1701), căpetenia amerindienilor Huron, cunoscut cu numele de Le Rat ( Sobolanul), care reprezintă un răspuns  dat Baronului de Lahontan (1666-1716), aristocrat, scriitor și explorator francez, care a servit în armata franceză în Canada. Kondiaronk  era considerat un orator strălucit, un strateg formidabil, un diplomat abil și a devenit vestit pentru vitejia și înțelepciunea sa. El  a urmărit unificarea triburilor amerindiene  în cadrul unei confederații, acțiune care i-a atras numele de ,,Constructor al Păcii.” Huron este numele dat de europeni tribului amerindian Wyandot, care ocupa sudul și estul actualei provincii canadiene Ontario. Acest trib, de-a lungul existenței sale, a fost nevoit să se refugieze în Quebec, Michigan, Ohio, Oklahoma. Unul dintre cele cinci Mari Lacuri din America de Nord poartă numele acestui trib. Huronii făceau parte din marea familie a amerindienilor Algonquin, vânători nomazi, creatorii celei mai vechi culturi amerindiene din America de Nord. 
   După cum veți constata, Kondiaronk, în această cuvântare, susține  că Omul ( de aceea este om)   poate să evite răul, prin conștiința și voința sa. Teoria Baronului de Lahontan era că răul poate fi învins numai prin frica oamenilor de pedeapsă.  Remarcați când  este scris cu majuscule  cuvântul Om. 

Huron

   Interesant mi se pare, în această cuvântare, că ceea ce spunea Kondiaronk este valabil și în zilele noastre și că europenii occidentali sunt așa cum i-a caracterizat înțeleptul amerindian.

   ,,...Nu, nu-i așa: sînteți de pe acum pradă tuturor păcatelor de pe lume și mi-e cu neputință să-mi  dau seama cum ați  fi putut fi încă mai păcătoși. Ce soi de oameni trebuie să fie europenii? Din care neamuri de ființe fac ei parte? Europenii trebuie să fie împinși cu sila să facă bine și nu au alt sprijin când vor să se ferească de rău decât frica de pedeapsă. Dacă te-aș întreba ce este Omul , mi-ai răspunde că Omul este un francez, dar eu îți voi dovedi că omul tău este mai curînd un castor. Pentru că Omul nu este vrednic de acest nume numai pentru că are puterea să meargă în două picioare, sau pentru că poate să știe să scrie, să citească sau pentru că este în stare să dovedească, în alte o mie de pilde, priceperea lui.

      Cine v-a dat toate țările pe care le locuiți, pe temeiul cărui drept le-ați luat în stăpînire? Înaintea sosirii voastre, ele au fost întotdeauna ale poporului  Algonquin. Ți-o spun foarte cinstit, fratele meu iubit, te plîng din adîncul inimii. Urmează-mi sfatul și fă-te Huron. Pentru că văd limpede o mare deosebire între viața ta și a mea. Eu sînt stăpân al trupului meu, fac tot ce-mi este pe plac, hotărăsc cu depline drepturi asupra lucrurilor care mă privesc, sînt cel dintîi și cel mai de pe  urmă din poporul meu, nu mi-e teamă de nimeni, singurul meu stăpân este Marele Spirit. Pe când trupul și sufletul tău sînt osîndite la ascultare față de căpetenia voastră, viceregele  hotărăște asupra soartei tale, nu ai dreptul ca să săvîrșești ceea ce și-ar fi voia. Ți-e frică de tîlhari, de martori mincinoși, de ucigași și de atîția alții și soarta ta atîrnă de voința unora pe care i-ai văzut cum se înalță deasupra ta. Este sau nu adevărat?”

Pe curând,

Earnest

Sursa:Cântecul bizonului. Din literatura pieilor roșii

CREDINȚA RELIGIOASĂ ÎNAINTE ȘI DUPĂ 1989

 ,,Nu atacul gândului este păcat, ci convorbirea prietenească a minții cu el” 
                                                                                                                Marcu Ascetul ( sec. V-VI)

     M-am gândit să scriu despre credința religioasă înainte și după 1989 ( referindu-mă la realitatea pe care am trăit-o, începând cu anii 60 ai secolului trecut, când am început să înțeleg ce se petrecea în jurul meu), în urma unei discuții cu un inginer din generația mea, nepot de preot, ca și mine. Acesta îi spunea nepotului său, că el nu a fost niciodată la Patriarhie, deși a făcut facultatea în București. Nepotul său l-a întrebat ,, de ce?”, iar el i-a răspuns că era urmărit și nu avea voie. Menționez că respectivul inginer nu a fost membru P.C.R. și acum, este foarte evlavios. Mi-am zis: Earnest, așa sunt intoxicați copiii cu legende despre comunismul românesc, care n-a fost comunism. Da, multe sunt legende, pentru că au un sâmbure de adevăr: celor cu funcții în PCR , probabil, li se interziceau să meargă la biserică, dar prin anii 70-80 nu te urmărea nimeni. Nu mai eram în anii 50,  când, de exemplu,  logodnicul surorii mamei, coleg de facultate cu ea, a fost dat afară din cămin, pentru că era prieten cu o fată care purta cruce. Îmi amintesc, că mulți nomenclaturiști veneau, pe înserat, la bunicul meu ca să-i cunune sau ca să le boteze copiii  și nu cred că nu se știa acest fapt. Securitatea avea alte probleme, nu să urmărească ce nomenclaturist se ducea la biserică  sau ce studenți se închinau și care  purtau cruciulițe. Eu îmi amintesc că studenții, în perioada sesiunilor, stăteau la coadă la Mitropolie, ca să se roage la Sfânta Paraschiva, ca să-i ajute. Nu erau speriați, nu se uitau în spatele lor, ca să vadă dacă cineva îi urmărește. De asemenea, cu drag îmi aduc aminte de prima Zi de Paști, când copiii, după Sfintele Daruri, ieșeau din biserică, se duceau în spatele ei și își arătau hainele noi pe care le purtau în acea zi. Acesta era un obicei:cu mic cu mare, în Ziua de Paști trebuie să porți ceva nou, indiferent ce, fiecare după posibilități.

   Când eram la Mărășești, am fost director educativ și trebuia să organizez în seara Sâmbetei Mari discotecă, în cantina liceului. Era perioada restricțiilor energetice, iar discotecile, restaurantele,barurile funcționau până la ora 24. Între orele 23.30 și 24.00, începeau avertizările, stingându-se lumina. Așadar, pe la ora 23.15, toți elevii părăseau sala cantinei și se repezeau la biserică împreună cu pedagogii și cu profesorii supraveghetori. Noi ne amuzăm, spunând că ,,partidul e-n toate” și are grijă să țină tineretul treaz, până la slujba Învierii. În prima Zi de Paști, cancelaria era plină de ouă roșii, cozonac și pască, profesoarele arătându-și talentul culinar. În cei șase ani, cât am stat la Mărășești, nu am văzut vreun șef, venind în control, la școală, în a doua Zi de Paști. De asemenea, îl aveam pe elevul Viorel care, timp de patru ani,  m-a întâmpinat cu ,,Hristos a înviat!”, iar eu îi răspundeam ,,Adevărat a înviat!”, după care mă întreba cum mi-a ieșit cozonacul, mă informa că mama lui a stârnit din nou invidia vecinilor cu cozonacii ei dolofani. Nu l-am întrerupt niciodată. Singura avertizare, am avut-o la Buhuși (când am fost detașată la liceu) de la director, când arătam colegilor fotografiile de la căsătoria religioasă. Acesta mi-a spus să nu le mai arăt. Bineînțeles, că le-am arătat la toți, pentru  că mă cununaseră bunicul și cu unchiul meu, pentru că eram bucuros că ei au putut să o facă.

   În  seara Sâmbetei Mari, femeile puneau friptura la cuptor pentru că nu aveau când, deoarece majoritatea lucrau și făceau acest lucru, după ce veneau de la serviciu. Nu le ardea de distracții și de discoteci. Îmi amintesc că într-un an, Paștele a căzut de 1 Mai. În noapte Învierii, când bunicul meu a ieșit cu Lumina din Biserică, a început să ningă, peste cireșii în floare. De obicei, după defilarea de 1 Mai, clasa muncitoare mergea ,, grătar”, la plantat pomi, pentru că era Armindenul. Am scris despre obiceiurile de 1 Mai, pe postarea din 30 aprilie 2013 (CREDINȚE ȘI TRADIȚII (VII). SĂRBĂTOAREA ARMINDENULUI). În acea zi, după defilare, toți s-au dus acasă, să sărbătorească Paștele, cu familia. Veniseră la părinți, la țară, și erau bucuroși că pot să stea și luni, pentru că era 2 Mai, Ziua Tineretului -zi liberă.

   După 1989, am auzit multe critici, privind persecuțiile religioase din perioada de dinainte, după care, treptat, am început să aud diferite ironii, privind pupatul moaștelor, icoanelor, am văzut biserici din Occident transformate  în muzee sau locuri de distracție  și unele chiar arse, dărâmate, uitându-se de vremea când îi criticau pe comuniștii sovietici că au făcut aceleași fapte. Am văzut, în  Săptămâna Mare, concerte la care au participat tineri beți, drogați, foarte fericiți. Însă imaginea cea  mai urâtă, pe care am văzut-o în acești ani, a fost pe primul post de televiziune din Bacău. Era prin anul 1994 și se transmitea de la un bar sau club din Bacău, unde se petrecea în noaptea Învierii cu dansatoare, dansând la bară, îmbrăcate în diavolițe, cu codițe și cornițe. Asta da, libertate!

   În concluzie, este mai corect să judecăm realitatea zilelor noastre, care este, în multe privințe, mult mai urâtă ca cea de dinainte de 1989! Eu nu vreau să mă întorc la perioada stalinistă, pe care am trăit-o când eram foarte mic, dar o cunosc din relatările familiei mele, care într-adevăr au suferit mult atunci, dar nu și-au pierdut credința religioasă, așa cum și-au pierdut-o unii, în Marea Libertate. Acum, tot comunismul este de vină sau noul progresism? În zilele noastre,  este cool să fii progresist, indiferent de vârstă ori de educație.

Pe curând,

Earnest