CREDINȚA RELIGIOASĂ ÎNAINTE ȘI DUPĂ 1989

 ,,Nu atacul gândului este păcat, ci convorbirea prietenească a minții cu el” 
                                                                                                                Marcu Ascetul ( sec. V-VI)

     M-am gândit să scriu despre credința religioasă înainte și după 1989 ( referindu-mă la realitatea pe care am trăit-o, începând cu anii 60 ai secolului trecut, când am început să înțeleg ce se petrecea în jurul meu), în urma unei discuții cu un inginer din generația mea, nepot de preot, ca și mine. Acesta îi spunea nepotului său, că el nu a fost niciodată la Patriarhie, deși a făcut facultatea în București. Nepotul său l-a întrebat ,, de ce?”, iar el i-a răspuns că era urmărit și nu avea voie. Menționez că respectivul inginer nu a fost membru P.C.R. și acum, este foarte evlavios. Mi-am zis: Earnest, așa sunt intoxicați copiii cu legende despre comunismul românesc, care n-a fost comunism. Da, multe sunt legende, pentru că au un sâmbure de adevăr: celor cu funcții în PCR , probabil, li se interziceau să meargă la biserică, dar prin anii 70-80 nu te urmărea nimeni. Nu mai eram în anii 50,  când, de exemplu,  logodnicul surorii mamei, coleg de facultate cu ea, a fost dat afară din cămin, pentru că era prieten cu o fată care purta cruce. Îmi amintesc, că mulți nomenclaturiști veneau, pe înserat, la bunicul meu ca să-i cunune sau ca să le boteze copiii  și nu cred că nu se știa acest fapt. Securitatea avea alte probleme, nu să urmărească ce nomenclaturist se ducea la biserică  sau ce studenți se închinau și care  purtau cruciulițe. Eu îmi amintesc că studenții, în perioada sesiunilor, stăteau la coadă la Mitropolie, ca să se roage la Sfânta Paraschiva, ca să-i ajute. Nu erau speriați, nu se uitau în spatele lor, ca să vadă dacă cineva îi urmărește. De asemenea, cu drag îmi aduc aminte de prima Zi de Paști, când copiii, după Sfintele Daruri, ieșeau din biserică, se duceau în spatele ei și își arătau hainele noi pe care le purtau în acea zi. Acesta era un obicei:cu mic cu mare, în Ziua de Paști trebuie să porți ceva nou, indiferent ce, fiecare după posibilități.

   Când eram la Mărășești, am fost director educativ și trebuia să organizez în seara Sâmbetei Mari discotecă, în cantina liceului. Era perioada restricțiilor energetice, iar discotecile, restaurantele,barurile funcționau până la ora 24. Între orele 23.30 și 24.00, începeau avertizările, stingându-se lumina. Așadar, pe la ora 23.15, toți elevii părăseau sala cantinei și se repezeau la biserică împreună cu pedagogii și cu profesorii supraveghetori. Noi ne amuzăm, spunând că ,,partidul e-n toate” și are grijă să țină tineretul treaz, până la slujba Învierii. În prima Zi de Paști, cancelaria era plină de ouă roșii, cozonac și pască, profesoarele arătându-și talentul culinar. În cei șase ani, cât am stat la Mărășești, nu am văzut vreun șef, venind în control, la școală, în a doua Zi de Paști. De asemenea, îl aveam pe elevul Viorel care, timp de patru ani,  m-a întâmpinat cu ,,Hristos a înviat!”, iar eu îi răspundeam ,,Adevărat a înviat!”, după care mă întreba cum mi-a ieșit cozonacul, mă informa că mama lui a stârnit din nou invidia vecinilor cu cozonacii ei dolofani. Nu l-am întrerupt niciodată. Singura avertizare, am avut-o la Buhuși (când am fost detașată la liceu) de la director, când arătam colegilor fotografiile de la căsătoria religioasă. Acesta mi-a spus să nu le mai arăt. Bineînțeles, că le-am arătat la toți, pentru  că mă cununaseră bunicul și cu unchiul meu, pentru că eram bucuros că ei au putut să o facă.

   În  seara Sâmbetei Mari, femeile puneau friptura la cuptor pentru că nu aveau când, deoarece majoritatea lucrau și făceau acest lucru, după ce veneau de la serviciu. Nu le ardea de distracții și de discoteci. Îmi amintesc că într-un an, Paștele a căzut de 1 Mai. În noapte Învierii, când bunicul meu a ieșit cu Lumina din Biserică, a început să ningă, peste cireșii în floare. De obicei, după defilarea de 1 Mai, clasa muncitoare mergea ,, grătar”, la plantat pomi, pentru că era Armindenul. Am scris despre obiceiurile de 1 Mai, pe postarea din 30 aprilie 2013 (CREDINȚE ȘI TRADIȚII (VII). SĂRBĂTOAREA ARMINDENULUI). În acea zi, după defilare, toți s-au dus acasă, să sărbătorească Paștele, cu familia. Veniseră la părinți, la țară, și erau bucuroși că pot să stea și luni, pentru că era 2 Mai, Ziua Tineretului -zi liberă.

   După 1989, am auzit multe critici, privind persecuțiile religioase din perioada de dinainte, după care, treptat, am început să aud diferite ironii, privind pupatul moaștelor, icoanelor, am văzut biserici din Occident transformate  în muzee sau locuri de distracție  și unele chiar arse, dărâmate, uitându-se de vremea când îi criticau pe comuniștii sovietici că au făcut aceleași fapte. Am văzut, în  Săptămâna Mare, concerte la care au participat tineri beți, drogați, foarte fericiți. Însă imaginea cea  mai urâtă, pe care am văzut-o în acești ani, a fost pe primul post de televiziune din Bacău. Era prin anul 1994 și se transmitea de la un bar sau club din Bacău, unde se petrecea în noaptea Învierii cu dansatoare, dansând la bară, îmbrăcate în diavolițe, cu codițe și cornițe. Asta da, libertate!

   În concluzie, este mai corect să judecăm realitatea zilelor noastre, care este, în multe privințe, mult mai urâtă ca cea de dinainte de 1989! Eu nu vreau să mă întorc la perioada stalinistă, pe care am trăit-o când eram foarte mic, dar o cunosc din relatările familiei mele, care într-adevăr au suferit mult atunci, dar nu și-au pierdut credința religioasă, așa cum și-au pierdut-o unii, în Marea Libertate. Acum, tot comunismul este de vină sau noul progresism? În zilele noastre,  este cool să fii progresist, indiferent de vârstă ori de educație.

Pe curând,

Earnest