EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (CXXIV). SADEGH HEDAYAT, S.G.L.L.

 ,,În două mii de ani, morala, obiceiurile, sentimentele, pe scurt, esența însăși a vieții se schimbase complet. Tot ceea ce religiile și ideologiile le promiseseră oamenilor știința le dăruise. Setea, foamea, sexualitatea și celelalte probleme se rezolvaseră. Omul învinsese  bătrânețea, boala și mizeria. Nici măcar vreun inconvenient cu locuința sau familia: locuiau toți în imense imobile ca niște stupi. Dar rămânea un neajuns, un rău de neîmblânzit: neliniștea unei vieți, fără scop, serbede.”

(Sadegh Hedayat, S.G.L.L.)

 

Paris, Cimitirul Père-Lachaise
Mormântul lui Sadegh Hedayat

  În aprilie 2018, vă recomandam o altă carte a celui mai mare scriitor persan al secolului al XX-lea, ,,Hadji Agha” și în același an, a apărut și cartea pe care v-o recomand astăzi, pe care, traducătorul, Gheorghe Iorga, îmi scria ,, Liviei, cu iubire veșnică!” , adică cu acea iubire intelectuală care ne leagă de mulți ani.

  ,,S.G.L.L.” este ultima dintre cele șapte povestiri pe care Gheorghe Iorga le-a adunat în carte. Aceste povestiri  au fost scrise de Sadegh Hedayat între anii 1933 și 1944 și poarta amprenta poziției sale ( membru al Grupului Celor 4) antimusulmane din  perioada respectivă și a cunoștințelor sale  despre vechea religie persană, zoroastrismul. În cele șapte povestiri pe care Gheorghe Iorga le-a ales , scriitorul ne dezvăluie probleme universal valabile ale preocupării oamenilor, prezentându-ne tipologii de personaje: mincinoși, ipocriți, mincinoși, răi, generoși, empatici, creduli, imorali, țopârlani, bolnavi, atei, habotnici, oameni cu instincte animalice,  culți, inculți etc. 

  S.G.L.L. este prescurtarea la Serum Gegen Liebes Leidenschaft, un ser care era menit să împiedice procrearea , ducând la moartea ființelor, plantelor. Sadegh Hedayet, în această povestire este un adevărat vizionar, numai că ceea ce și-a imaginat că se va întâmpla peste vreo două mii de ani, astăzi, antropologii sociali constată deja efectele dezvoltării tehnologiei ( vezi James Suzman , ,,Munca.O istorie a modului în care ne petrecem timpul liber”, carte pe care v-am recomandat-o în iulie 2024).Autorul prevede Sfârșitul Lumii ca o consecință a dezvoltării, ceea ce-l face pe om inutil, fără să mai aibă vreun scop în viață ( nici măcar iubirea nu-l mai provoacă vreo bucurie, pentru că nu mai crede în ea), om plictisit de atâtea facilități, de bunăstare, de lene, pentru care singura soluție este sinuciderea.

  Nu pot să vă spun care dintre cele șapte povestiri mi-a plăcut mai mult, pentru că fiecare dintre ele are  tâlcul ei, iar mie îmi plac tâlcurile, deci mi-au plăcut toate, chiar dacă mi-au lăsat un gust amar.

Lectură plăcută!

Pe curând,

Earnest

P.S. Pe 4 mai, când cu entuziasm vom merge la vot, se împlinesc 70 de ani de când George Enescu a plecat Dincolo. De aceea, vă invit să ascultați ,,Ciocârlia” interpretată la vioară de Angheluș Dinicu, pe https://www.youtube.com/watch?v=lB2JXR--teY

HRISTOS A ÎNVIAT!

 ,,Eu sunt Învierea și Viața” ( Ioan 11:25)

,,Hristos /Christos a Înviat!”, ,,Adevărat a Înviat” așa se scrie corect. Acesta este  salutul pascal cu care creștinii se salută în perioada dintre Înviere și Înălțare.
Iată  salutul în  dialectele românești:

-Dialectul istroromân – Uscrâsnit-å Isus Crist! Zaista Uscrâsnit–å!

-Dialectul macedoromân (aromân) – Hristolu Anyie! De-alihea Anyie!

-Dialectul meglenoromân – Hristos Anghii! Istana Anghii!

Cimitirul Priscilei
Frescă, sec.III, cea mai veche reprezentare.
Fecioara Maria cu a  Iisus în brațe și un proroc

 Poate vă întrebați, de ce am considerat necesar să scriu despre acest salut pascal? Am constatat că majoritatea oamenilor scriu astfel înviat, nu Înviat, după cum recomandă Biserica. De asemenea, mulți scriu Isus, nu Iisus, după cum unii spun Christos alții Hristos, afirmând că protestanții și catolicii zic Christos, iar ortodocși Hristos. 

Isus a fost unul dintre cei 50 de fii ai lui Priam, Regele Troiei, pe care Ahile l-a capturat în timp ce acesta păștea oile împreună cu fratele  său Antiphus, pe Muntele Ida. Priam i-a răscumpărat pentru eliberarea lor, dar au căzut în luptă uciși de către Regele Agamemnon, din Mycene.

Iisus este numele pe care i l-a dezvăluit un înger lui Iosif, spunându-i:  „Maria va naște Fiu și-I vei pune numele Iisus, pentru că El va mântui pe poporul Său de păcate” (Matei, 1, 21) și numele pe care l-a primit ca poruncă Sfânta Fecioară Maria: „Iată vei zămisli și vei naște fiu, căruia îi vei pune numele Iisus. El va fi mare și va fi chemat „Fiul Celui Preaînalt.“(Luca, 1, 31).

 Dacă nu știm ce înseamnă Isus în limba hitită, știm ce înseamnă Iisus în limba aramaică. Etimologia numelui Iisus se găsește în Jesuah care înseamnă ,, Mântuitorul ”, ,,Dumnezeu ne mântuiește” sau ,,Domnul este mântuirea” 

  Christos sau Hristos este un titlu care i s-a dat lui Iisus, vizând menirea sa. Numele de Christos este de origine greacă, preluat și de latini ( verbul chriein care înseamnă a unge) apare în Septuaginta ca o traducere a termenului ebraic mashi ̓ ha , uns, tradus în limba română cu Mesia. În concluzie, desemnat ca Iisus zis Mesia, în greacă, necunoscându-se valoarea elementelor acestei expresii, Mesia, traducându-se prin Christos, a fost considerat al doilea nume propriu al lui Iisus și folosit ca atare. În limbile de origine slavă și în limba română a dispărut litera C și s-a zis Hristos. De la Christos vine și numele de creștin, din latinescul crestiani (iani era un sufix care se aduga la sfârșitul numelui unui comandat, pentru a-i desemna pe soldații acestuia, ca, de exemplu, galbianii, oamenii lui Galba, conform lui Tacitus, Hist.1.51), însemnând soldații, partizanii, familia lui Cristos. Cuvântul creștin apare prima dată în Antiohia, în anul 40, în timpul persecuțiilor lui Irod Agripa I ( Fapt. 12:1). Dacă la început numele de creștin a fost o poreclă, acesta a fost adoptat de cei care l-au primit. Când creștinii erau întrebați: ,,Ești creștin?”, ei răspundeau ,,Da” cu demnitate și mândrie, pentru că acest cuvânt conținea însuși numele Mântuitorului ( 1 Pet.4:16). Dacă numele Christos era neinteligibil pentru păgâni care-l confundau cu numele obișnuit Chrestos, care înseamnă bun, binevoitor, aceasta a fost o paronomază cu urmări pozitive. Astfel, la începutul secolului al II-lea, numele este folosit oficial, pentru prima dată, de către  Episcopul Ignatius  al Antiohiei.

 Când ne salutăm cu ,,Hristos a Înviat” nu înseamnă doar faptul că noi credem că într-adevăr Iisus a înviat, ci credem că, într-o zi, toții oamenii vor învia ( ,,Eu sunt Învierea și Viața, cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi ” Ioan 11:25). Aceasta nu înseamnă că toți vor învia pentru fericire. Iisus a vorbit despre ,,Învierea pentru Viață”, dar și despre ,, Învierea pentru Judecată ”( Ioan 5:29). Cei care L-au respins pe Hristos vor descoperi că Învierea pentru ei va fi un lucru foarte grav.

Dragii mei cititori onești:  Hristos a Înviat cu Lumină, cu Iubire și cu Credința într-o Lume dreaptă și mai bună!

Pe curând,

Earnest

 

ROMÂNCE CELEBRE (XIV).EUFROSINA POPESCU

 ,, Domnișoara Vlasto a jucat rola craiului Righii cu o deosebită grație care o prinde foarte bine și cu o înțelegere ce întotdeauna dă semne de un talent care dezvoltându-se mai mult va face dintr- această tânără domnișoară o actriță însemnată” (în M.N., 1836, 26 febr., an I, nr. 4, p.15) 

Eufrosina Popescu
(București, 20 .X.1821-Fetești 3.XI. 1900)

   În anul 1833, se înființa la București, din inițiativ lui Ion Câmpineanu sprijinit de Ion Heliade Rădulescu, Societatea ,,Filarmonica” cu scopul declarat de a încuraja dramaturgia românească. În programul de activități al acestei societăți se prevedea înființarea unei școli pentru pregătirea viitorilor actori. Astfel, în anul 1836  s-a înființat Școala de muzică vocală, literatură și declamație. Printre cei 12  elevi care au trecut examenul a fost și Frosa Vlasto în vârstă de 12 ani, viitoarea mare artistă Eufrosina Popescu. Iată cum o descria un contemporan: ,,Era înaltă, frumoasă, bine făcută la trup, cu ochi vioi și vorbitori, cu o gură mică, șăgalnică și plăcut zâmbitoare, cu vocea melodioasă ca un cântec, sprintenă, veselă, grațioasă, și mai cu seamă pătrunsă de farmecul ce  răspândea în jurul său pretutindenea, era ușor să izbutească pe scenă și să cucerească dragostea celor ce o priveau și o ascultau.”

 Eufrosina Vlasto s-a născut pe 20 octombrie 1821 la Bucureşti, în casa boierului Vlasto şi a soţiei sale, Maria, dovedind de timpuriu aplecarea pentru cântec, dans şi recitare, ceea ce a determinat-o, cu acordul părinților, să participe la concursul Școlii de muzică vocală, literatură și declamație.În paralel cu această școală și-a îmbogățit  cunoştinţele de limbi străine în pensioanele Duport şi Vaillant. Se spune că vorbea franceza, germana, engleza, spaniola, italiana şi poloneza. A debutat din primul an de studiu ( 7 decembrie 1934) în comedia-balet ,, Amorul doctor” de Molière, când Frosa Vlasto a cunoscut bucuria succesului, devenind curând favorita publicului. A interpretat roluri diferite, în comedii și tragedii, chiar și travesti în rolul lui Righii din piesa lui Alexandre Duval, “Juneţea lui Carol al II-lea”. În anul 1936, a jucat în opera lui Rossini ,, Semiramida”.

 La 16 ani, s-a căsătorit cu polcovnicul Theodor Popescu, aghiotant al voievodului Alexandru Ghica, dar după numai câţiva ani de căsnicie a rămas văduvă. Întâmplarea a făcut ca o mare cântăreaţă a vremii, Josefina Ronzi, aflată în trecere prin Bucureşti, s-o audă cântând  la o serată dintr-un salon boieresc. Aceasta o sfătuit -o să- şi cultive vocea peste hotare. Ca urmare, Eufrosina Popescu și-a continuat studiile muzicale la Viena, Paris. și apoi în Italia, unde și-a schimbat numele  în Marcolini, după cel al primului soț al mamei sale, Mărculescu. În Italia, a avut succese uluitoare, cântând pe scenele unor teatre renumite la Milano, Torino, Veneția, Florența, Verona, Pisa, Palermo, Neapole, apoi în Franța la Nisa și Paris. A fost admirată de mari compozitori și dramaturgi: Rossini, Meyerbeer, Alphonse Kart. Urma să fie angajată la Opera din Paris, dar a preferat să se întoarcă la București, în anul 1859, unde și-a făcut debutul pe scena Teatrului Național, pe 20 septembrie 1859, în rolul Fiamina din opera ,,Grisélidis” de Jules Massenet.

   În anul 1877, când s-a înființat organizația profesională Societatea Dramatică, după modelul Comediei Franceze, Eufrosina Popescu făcea parte din comisia reprezentanţilor, cât şi din cea bugetară a societarilor.

  Pe data de 8 octombrie 1889, Eufrosina Popescu a fost pensionată forţat, pe baza hotărârii Comitetului teatral condus de Grigore Cantacuzino. Motivul: depăşirea limitei de vârstă. Odată cu ea şi pentru acelaşi motiv, a mai fost pensionat şi Matei Millo… Eufrosina Popescu i-a răspuns printr-o  scrisoare publică, adresându-i-se acestuia nu cu “domnule director”, ci, în semn de sfidare, cu ,,domnule  Cantacuzino”, apoi a continuat: “Sunt sigură ca vizitiului dv., dacă v-ar fi servit 30 de ani, nu i-aţi fi făcut o pensie mai mică de 162 lei. Protestez, deoarece Legea teatrului nu vă dă dreptul să faceţi ceea ce aţi făcut; […] înlăturaţi, fără a o preveni, pe o societară care şi-a jertfit 30 de ani pentru a sluji publicul. Vom vedea…” Urmare a acestei scrisori ,,irevențioasă” a primit o amendă de 200 de lei. Dar Eufrosina Popescu nu s-a lăsat intimidată şi a dat în judecată Direcţia Teatrelor, cerând anularea hotărârii de pensionare. După cinci luni de proces, apeluri şi recursuri, actriţei i s-a dat câştig de cauză. Acest succes a bucurat-o însă prea puţină vreme. Ceea ce nu-i reuşise prin folosirea abuzivă a autorităţii directoriale, Grigore Cantacuzino a obţinut prin “schimbarea” legiuirii […] Direcţia a hotărât “a trece la pensie pe societarii: d-na Eufrosina Popescu pentru vârsta înaintată şi d-l Ştefan Iulian pentru cauză de boală incurabilă, ca nemaiputând aduce ambii niciun serviciu teatrului.” 

   În acest mod, au știut să trateze, autoritățile acelor vremuri, pe prima noastră artistă  care a jucat pe scenele celor mai cunoscute teatre europene și care a renunțat la Opera din Paris, pentru Teatrul Național din București.

  După spusele nepotului ei, avea două pensii: una de 493 de lei, de la soţ, alături de care trăise numai câţiva ani de căsnicie, şi alta de 162 de  lei, de la Teatrul Naţional, căruia îl slujise  o viaţă întreagă. S-a retras la Fetești, unde a dus o viață modestă, trecând spre cele veșnice pe data de 3 noiembrie 1900.  A fost înmormântată Cimitirul Bellu. Nu şi-a dorit doliu la poartă, nici paradă la înmormântare. A cerut să fie dusă la cimitir seara, cât mai discret cu putinţă. Mormântul ei, aflat la Cimitirul Bellu, este simplu, aşa cum l-a dorit artista.

 Pe curând,

Earnest

  Sursa principala:Elena Grigoriu, ,,Zorii teatrului cult în Țara Românească”, Editura Albatros, București.1983

UN BOB DE ISTORIE ȘI DE CULTURĂ (IV)

 "Istoria e faptă şi carte cu dovezi
Cumplită este gluma de care râde mutul
Că viitorul astăzi mai simplu ţi-l prevezi
Dar e mai greu pe lume să iţi prevezi trecutul.
Istoria nu-i ciornă pe care s-o rescrii
În funcţie de, zilnic, schimbate interese
M-am saturat de falsuri, minciuni şi de prostii
Vreau opere complete, nu opere alese." - Adrian Păunescu

Bobul de istorie pentru luna aprilie

Boieri moldoveni la sfat

În luna aprilie 1822, la Iași, un grup de boieri progresiști, sub îndrumarea lui Ioniță Tăutu , concepeau un proiect de constituție cunoscut cu numele Constituția Cărvunarilor. După cum știm, ca urmare a destrămării Imperiului Francez constituit prin războaiele de cucerire conduse de Napoleon, în Europa și America Latină au izbucnit revoluții naționale și burgheze sub influența ideilor revoluției franceze răspândite tocmai de armata franceză. În Balcani și în cele două țări române, Muntenia și Moldova, a izbucnit o mare revoluție burghezo - națională, condusă de către Alexandru Ipsilanti, respectiv de către Tudor Vladimirescu care, deși înfrântă, a dus la independența Greciei și la desființarea domniilor fanariote. Noul statut al celor două țări românești și al celorlalte state din Balcani urma să fie stabilit prin tratatele de pace. Moldovenii, cei dintâi ca întotdeauna, s-au hotărât să conceapă un proiect de constituție care să stabilească statutul Moldovei, principiile care să stea la baza prevederilor, instituțiile și drepturile și libertățile locuitorilor. În acest context, a fost elaborat proiectul Constituției Cărvunarilor ( numele de cărvunari vine de la organizațiile italiene ,,carbonarii”care luptau pentru eliberarea de sub ocupația franceză, din timpul lui Napoleon) care cuprindea 77 de articole. Proiectul a fost înaintat, pe 13 septembrie 1822, domnului pământean Ioniță Sandu Sturdza. Prevederile acestei constituții sunt o îmbinare între vechi ( se mențineau multe privilegii ale boierimii) și nou ( se deschidea calea spre capitalism, acordându-se drepturi burgheziei în formare). Conform Constituției Cărvunarilor statutul intern al Moldovei era monarhia constituțională, unde domnul era ales după merit, de o majoritate a unei  Obștești Adunări, alcătuită din mitropolit, episcopi, și obștea boierilor, fără deosebire de rang.Însă constituția nu stabilea statutul internațional al țării, dar înscria că norodul a  avut privilegiul din vechime de a se oblădui ,,cu ocârmuitorul său și cu pravile țării”, ceea ce este evident că se vorbea de libertatea poporului român.Principiile înscrise sunt : statul de drept ( toți oameni erau egali în fața legii și pedeapsa se aplica tuturor, indiferent ce erau: judecători, stăpâni sau oameni de condiție inferioară), parțial principiul Habeas Corpus ( nimeni nu putea fi condamnat fără dovezi),  principiul separării puterii în stat: puterea executivă aparținea Domnului , puterea legislativă o avea Domnul și Sfatul Obștesc, format  din 41 de membrii, înlocuia Sfatul Domnesc, și era ales de boieri de rang diferit, puterea judecătorească era exercitată de către patru curți de judecată centrale, de curți de judecată distribuite în ținuturi, de judecătorii din fiecare ținut, cu o condică scrisă și cancelarie proprie  și chiar de ispravnici în cazuri ușor de judecat. Administrația țării se făcea după Codul Calimachi. Se mențineau dregătoriile, dar acestea nu mai erau ereditare, ci se ocupau  după merit, iar toate slujbele din instituții se ocupau prin concurs.Se garantau: proprietatea, dar se putea aplica principiul exproprierii pe pentru o cauză de utilitate publică, libertatea de exprimare, dar fără a aduce injurii nejustificate Domnului și instituțiilor, se proteja libera ințiativă, erau asigurate liberalismul economic și comerțul liber cu excepția  vămii.Se cereau școli în limba română la Iași și în alte târguri, unde să se învețe gramatica, aritmetica, geometria, logica, și scrisul, școli superioare în limbi străine după nevoie, pentru științe „de tot felul”, și o tipografie în română, separată de cea a Mitropoliei.  Se garantau, de asemeanea,  libertatea individuală, dar trebuia să se supună legii și libertatea religioasă în condițiile în care aceasta nu aducea ,,vătămare” religiei pământene. Proiectul constituției avea și prevederi naționalist, și anume: nu se  mai permitea stabilirea evreilor în țară, iar cei deja stabiliți în Moldova nu puteau locui în sate;  țiganii trebuiau statorniciți de stăpânii lor ca să nu mai umble prin țară.

 Proiectul Constituției Cărvunarilor a fost trimis și la Moscova și la Istanbul, dar  nu a fost acceptat de cele două Puteri și nici de marea boierime din țară. Acest proiect a fost găsit de către A.D.Xenopol la  Consulatul Rusiei și l- a  publicat în anul 1891, în  „Memoires de l'Academie”, section historique, serie II, XX (1891).

Bobul de cultură pentru luna aprilie

București, Institutul de Speologie ,,Emil Racoviță”

  Pe data de 26 aprilie 1920 se înființa la Cluj primul Institut de Speologie din Lume.

Inițiatorul acestui institut a fost marele savant și explorator moldovean Emil Racoviță (1868-1947), considerat fondatorul biospeologiei. Instituția a fost statuată printr-o lege promulgată de Regele Ferdinand I, la data de 26 aprilie 1920 și publicată în Monitorul Oficial nr. 86 din 20 iulie 1920.Prin această lege, institutul primea și prerogativele inventarului și protecției peșterilor din România. Deși legea nu a fost abrogată, guvernele actuale nu au respectat aceste prevederi.

 Pentru început, institutul a funcționat ca parte componentă a Facultății de Științe din Cluj, reprezentând cadrul oficial în care fondatorul său a mutat și sediul Societății Științifice „Biospeologica”, pe care o întemeiase în 1907, ca instrument internațional de coordonare a activității tuturor zoologilor interesați de studiul faunei subterane. Alături de Emil Racoviță, în institutul din Cluj și-au desfășurat activitatea doi eminenți biologi: francezul Rene Jeannel, entomolog și biogeograf reputat și elvețianul Pierre-Alfred Chappuis, specialist în fauna acvatică subterană. Împreună cu cei doi cercetători, Emil Racoviță a studiat peșterile din România, din Europa și din Nordul Africii, rezultând o colecţie considerabilă cu 20.000 eşantioane de faună cavernicolă. Numărul cercetătorilor care s-au angajat în studiul colecţiei a crescut în timp, fiind publicate 3400 pagini reunite în patru volume sub titlul comun Biospeologica. Este colecţia care reprezintă zestrea ştiinţifică pe care marele savant a aşezat-o la temelia cercetărilor Institutului de Speologie din Cluj. Între anii 1940 și 1945, când o parte din Transilvania a fost luată de Ungaria prin Dictatul de la Viena, institutul și-a întrerupt activitatea.În anul 1956, sediul institutului s-a mutat la București, fiind organizat de către  profesorul Constantin Motas (1891-1980), iar  la Cluj  s-a constituit  o secție. În anul 1960, institutul a trecut sub egida Academiei Române, sub conducerea profesorului Traian Orghidan și a profesoarei Margareta Dumitrescu, primind numele de Institutul de Speologie "Emil Racoviță".

Pe curând,

Earnest

https://www.youtube.com/watch?v=nMoVpFd3uko

,,Poporul român, opere complete” de Adrian Păunescu

Valeriu Penișoară, muzică și interpretare

EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (CXXIII).RODICA OJOG BRAȘOVEANU, VULTURUL DE DINCOLO DE CORNUL LUNII

 ,,De data asta împrejurările nu au  fost prielnice, poate nu am fost suficienți de chibzuiți sau ne lipsește acea împlinire și înțelepciune politică despre care vorbește stolnicul, dar va sosi, logofete, încredințat sunt că va sosi și ziua și ceasul, când, lepădând poverele supușeniei, Vulturul nostru va zbura slobod  pe cerul Valahiei, avântându-se peste piscuri și luceferi departe, dincolo de Cornul Lunii! Pizmuiesc viitorimea , logofete! Binecuvântate și bucuroase zilele cele vor trăi...”                                                                                                                        (Brâncoveanu către Radu Andronic)

   

Angela Rodica Ojog Brașoveanu
(București, 1939-București 2002)

Când ești nevoit să stai la pat, îți amintești că sub patul în care zaci mai sunt cărți care așteaptă să fie citite și pe care le-ai uitat acolo. Așa este cu romanul pe care, astăzi,  vi-l recomand și pe care l-am primit cadou de la o  colegă, de Sfântul Nicolae, în anul 2017. Cu ocazia aceasta, am aflat că Rodica Ojog Bașoveanu a scris și romane istorice, nu numai romane polițiste, ca a fost de profesie avocat și că a fost căsătorită cu actorul Cosma Brașoveanu, coleg de generație cu Florin Piersic, Leopoldina Bălănuță, Ioana Bulcă și cu alți mari titani ai teatrului și cinematografiei românești. În anul 2016, v-am recomandat  să citiți de această scriitoare romanul polițist ,,Coșmar”, care mi-a plăcut foarte mult.
 În romanul istoric ,, Vulturul de dincolo de Cornul de Aur”, Rodica Ojog Brașoveanu și-a ales, din tumultoasa domnie a lui Constantin Brâncoveanu, anul 1703, unul din numeroșii ani ai domniei sale, când Cabinetul Negru  ( Secret) al Stolnicului Cantacuzino de la Cancelaria Domnească constituia locul unde acesta, în cursul unor mese stropite cu vinuri bune, lua și prelucra informații de la invitații săi  străini, fără ca aceștia să-și dea seama.. În acel an 1703 , s-ar fi pus la cale o răscoală a popoarelor din Balcani și din Țările Române, ajutate de Rusia și de Austria, împotriva Imperiului Otoman, prilej cu care, la Curtea Domnească, trebuiau să se întâlnească reprezentanți din acest țări.

   Pentru scrierea acestui roman, autoarea s-a documentat mult, citind cronicile vremii, obiceiurile și mai ales limbajul epocii. Bucureștiul era o capitală unde se îmbinau influențe de cultură și civilizație orientale cu cele occidentale, pe o structură puternică tradițională. Luxul domină la curțile domnești și  ale dregătorilor,conform cheltuielilor cerute de ighemonicon, se consumau mâncăruri și băuturi multe din toate gastronomiile, erau curți cu grădini organizate după modelul celor din Italia, dar cu mulți arbuști decorativi și cu plante frumos mirositoare din Turcia. Bineînțeles, că alături de acest lux ne descrie satele ghirmelie cu ghirmelii ( cocioabe), iar alături de hanuri curate cu mâncăruri și băuturi alese erau hanurile  murdare, pline de păduchi, unde abia puteai găsi ceva de mâncat. Autoarea folosește arhaisme, multe de origine turcă, în special cele legat de domeniile de activitate ale negustorilor: bogasieri ( negustorii de pânzeturi fine ), toptangii ( negustori angrosiști), coropcari ( negustori ambulanți), marchitani ( negustori de mărunțișuri), țătrari ( negustorii care vindeau șătrarilor).

  Autoarea țese pe această atmosferă complotistă  și într-o societate cosmopolită dar și tradițională  povestea de dragoste dintre Smaragda, fata vornicului Cerchez (promisă Prințului Serbiei Alexandru, participant la complot) și Gheorghiță,  fiul  boierului Filipescu. 

   Rodica Ojog Brasoveanu nu ratează să nu ne amintească niște ziceri înțelepte românești, dintre care, menționăm:  ,,Vrăjmașului care se duce, fă-i pod”, ,,Nu-i când te  izbește un armăsar, ci când te trântește un măgar”,  ,, Dumnezeu i-a dat omului cuvântul, ca să ascundă gândul”, dar și cele cu umor negru: ,, Ferește-ne Doamne de un foc, că nu are ce arde!” Nu putem să nu remarcăm talentul ei de a descrie personajele, dar și crearea unor tablouri, intercalate în narațiune: ,,Luna se spânzurase fanar galben caisă pe un pisc de cer și , ninși cu lumină, caii străluceau ca atlazurile de la Alep. Prea îndestulați și odihniți, tropăiau și nechezau căsniți de nestăpânit dor de ducă.” Și cum  într-un roman istoric nu trebuie să lipsească nostalgia, autoarea ne atrage atenția:,, Vremea se călătorește vânteș, ceasurile se târăsc nevoie. Iaca adevăr pe care oamenii îl deslușesc când încep a cerceta cu ochi înrourat de dulci aduceri aminte îndărăt, spre duse zile de zburdalnică, tinerețe. Cartea  vieții, glăsuiesc bătrânii, n-o poți deschide după poftă, nu poți întoarce la foile pe care le-ai îndrăgit. Pe acelea degetele noastre nu le va mai dezmierda în veci. Pergamentul îngălbenit le mai păstrează doar urma...”

  Acum, domniile voastre se întreabă: care a fost finalul complotului și oare Smaragda și cu Gheorghiță și-au împlinit iubirea?  Toate acestea, dacă vă interesează, le veți afla singuri, citind romanul.

  Pe curând,

  Earnest

Să ne amuzăm: https://www.youtube.com/watch?v=SuQX3fuBeXQ

NICIODATĂ! DIN NOU?

 ,,Nada mas”

 (Julio Cesar Strassera, 18 septembrie 1985)

 

   Cu ,,Nada mas” și-a încheiat acuzarea procurorul Julio Cesar Strassera în celebrul Proces al Juntelor, din Argentina, din anul 1985. Pentru prima oară, o Curte de Apel Civilă judeca o dictatură militară.  După cel de Al Doilea Război Mondial, în Argentina a fost instaurată o dictatură militară.  În anul 1976, a izbucnit așa-numitul ,,război murdar” declanșat de către mișcarea comunistă împotriva atrocităților celui de al treilea dictator, Generalul Jorge Videla. Eram student , când s-a declanșat în Argentina războiul de gherilă al comuniștilor și simpatizanților acestora , și cu toții urmăream știrile, privind vânarea de către  forțele militare și de securitate și de către „escadroanele morții” ale Alianței Anticomuniste Argentiniene a disidenților politici și a tuturor persoanelor suspectate de legătură cu socialiștii și  cu comuniștii. Ne bucurasem că se terminase Războiul din Vietnam. Însă mai Marii Lumii nu se săturaseră de război, iar, după cel de Al Doilea Război Mondial, nu mai încetau conflictele.În  perioada aceea, în Africa izbucniseră războaie civile în Mozambic, Angola și în Etiopia, după războiul cu Somalia, iar în Extremul Orient nu se încheiase problemele cu Vietnamul: izbucniseră războaiele între Vietnam cu Cambodgia și Tailanda și  între China și Vietnam. Nici  Europa nu era prea liniștită. În Spania, deși căzuse regimul franchist odată cu moartea lui Franco, bascii voiau să se desprindă de Spania, iar în Portugalia, după victoria Revoluției Garoafelor împotriva dictaturii fasciste, noul regim democrat avea să se confrunte cu nostalgicii vechiului regim. La noi, în țară, luând exemplul bascilor, secuii se voiau autonomi, iar la frontiera cu URSS se iscase un conflict: în urma unei inundații, Prutul își schimbase cursul și trei localități  au  trecut la URSS, iar locuitorii s-au trezit peste noapte cetățeni sovietici. La Sculeni, au fost mobilizate trupe, la fel și de partea cealaltă a Prutului. Tancuri, mașini cu militari, duduiau pe Sărărie, iar unii locuitori ai urbei se pregăteau să plece în refugiu. Nouă, studenților, nu ne venea să credem ceea ce ni s-ar putea întâmpla: nu voiam să trecem prin aceleași spaime, nenorociri prin care au trecut părinții și bunicii noștri.   O colegă își împrimase deja un tricou cu deviza  ,,Make love, not war”, pe care o lansaseră hipiștii în SUA, în timpul războiului cu Vietnam. Și nu era singura care purta un astfel de tricou. În aceea perioadă, România se bucura de mare popularitate în Lume, ceea ce i-au făcut pe ideologii epocii să reînvie cultul personalității, care a deschis calea spre o dictatură personală.

 Acel ,,Nada mas”, adică tradus ,,Niciodată, din nou” nu era încă lansat. Însă acum, îl știm și cred că tot românul ar trebui să-l aibă în minte și să înțeleagă că nimeni nu ar trebui să accepte să trăiască într-o dictatură, indiferent de caracterul ei, și să nu fie părtaș la un război care nu este al lui. Trebuie să ne creștem copiii, nepoții în libertate și pace. Să trăim într-o libertate ca o necesitate înțeleasă, cu respectarea valorilor morale și naționale, cu dreptul de a respecta pacea. Copiii și nepoții noștri trebuie ă fie învățați că noi, românii, nu am provocat niciun război: noi am luptat pentru apărarea teritoriului și a bunurilor și nu am râvnit la bunurile altor popoare. Aceste fapte ne-au dat demnitate și respect de sine.

  Eu spun răspicat ,,Niciodată!” și nu vreau să mă întreb: ,,Din nou?”

Pe curând,

Earnest

P:S.Procesul Juntelor a fost înregistrat. Înregistrarea se păstrează în Arhiva Națională a Norvegiei și a constituit scenariu pentru filmul Argentina 85,pe care argentinienii l-au realizat în anul 2022.  Nu știu dacă este pe on-line. Eu l-am văzut și merită să-l vizionați.

Vă las în compania lui Victor Socaciu:https://www.youtube.com/watch?v=GVbIZv7ce7M

UN BOB DE CULTURĂ ȘI DE ISTORIE (III)

 ,,Cum să respecți valorile naționale dacă nu le cunoști?”
                                                        ( Nicolae Manolescu) 

   Luna martie este plină de evenimente cunoscute ca: 8 Martie- Ziua Femeii, a Mamei, 25 martie 1945- Legea Agrară, 27 martie 1848- Declarția de Unire a Republicii Democrate Moldovenească(Basarabia)  cu România,  28 martie 1918 -începutul Revoluției de la 1848 din Țările Române cu citirea Proclațiunii - Program în fața Hotelului Petersburg din Iași, la care mai adăugăm și prăzmuirea , astăzi, 7 martie, a Sfântului Ierarh Efrem, Episcopul Tomisului, martirizat în anul 305, în timpul persecuțiilor declanșate de Dioclețian. Despre aceste evenimente am mai scris pe acest blog, de aceea, am ales alte două care au, de asemenea,  o importanță deosebită pentru istoria și cultura noastră.

Cele două boabe de istorie și  de cultură pentru luna martie 

Orheiul Vechi
Ruinele Cetății Hoardei de Aur

  În martie 1241 a început Marea Invazie a Hoardei de Aur spre Europa de Vest.Hoarda de Aur este numele statului tătaro-mongol al Hoardei Albastre. Înainte de moartea sa (în anul 1227), Gingis Han a împărțit Imperiul Mongol în două părți: Hoarda Albastră care cuprindea cele mai vestice părți ale imperiului și Rusia Sudică au a fost date nepotului său, Batu ( 1205-1255) și Hoarda Albă care cuprindea părțile vestice ale imperiului (zona  Munților Caucaz, ale Mării Negre și Iranul) au fost date fiului său, Orda (1204-1280). Batu și-a stabilit reședința  pe cursul inferior al Volgăi și de acolo a plănuit extinderea imperiului său spre vest, să cucerească  Polonia, Țările Române, Ungaria, Viena.Cronicile ne relatează  că timp de mai mulți ani a trimis iscoade din Polonia spre teritoriul Moldovei, ca să cerceteze cele mai prielnice trecători din Carpații Orientali pentru a pătrunde rapid în Transilvania spre Ungaria, fără a da răgaz acestora să-și pregătească apărarea, dar și pentru a cerceta fortificațiile ( palisade și șanțuri ) pe care vlahii negrii ( moldovenii) le ridicaseră pentru apărare ( conform cronicarului arab Rașid od Din)  El a împărțit oastea, aflată atunci în Polonia,  în 3 corpuri: unul condus de Kadan și Buri care a devastat Nordul Moldovei și pe 31 martie a trecut prin pasurile din Nordul Carpaților Orientali în Transilvania, distrugând Rodna ( 1 aprilie), Bistrița (22 aprilie), apoi Dej, Cluj, Zlău, Oradea, Arad; al doilea corp condus de Bochetor a trecut Siretul și după ,,ce învinsese oamenii care ieșiseră la luptă ”a prădat Sudul Moldovei și a pătruns în Transilvania prin Pasul Oituz, ocupând Brașovul ( 31 martie), Sibiul (11 aprilie), apoi Sebeșul și alte localități; al treilea corp condus de Budjek, a prădat Muntenia, învingând rezistența opusă de români și a pătruns în Banat prin Severin. Despre atrocitățile, tactica de luptă a  tătaro-mongolilor în Vestul Transilvaniei ne relatează Rogerius în ,, Carmen miserabile.” El considera că tătaro-mongolii erau interesați mai mult să omoare, nu să prăduiască, iar după ei ,, zăceau pe câmpii şi pe drumuri cadavrele multor morţi, unele cu capul tăiat, altele sfârtecate în bucăţi; în vile şi în biserici, în care se refugiaseră cei mai mulţi, erau numeroase corpuri arse. Şi steteau leşurile pe pământ, cum stau la păşune în câmpiile nelucrate, turmele de vite, de oi şi de porci, şi cum stau în carierele de piatră, blocurile tăiate pentru construcţie.”Printre clădirile devastate de ei au fost cele două mănăstiri cisterciene: Igriș ( care avea cu o imensă bibliotecă și unde a fost înmormântat Regele Andrei II, cunoscut pentru Diploma  Andreanum (1224) prin care le acorda sașilor privilegii, printre care scutirea de taxe vamale, folosirea împreună cu românii a pădurilor, apelor, pământului, fără nicio obligație) și Cârța. Dinspre teritoriul românesc, mongolii s-au îndreptat spre Ungaria, Cehia, ajungând la Viena, pe care a prăduit-o și la întoarcere, în anul 1242, au prădat din nou teritoriul românesc. În ,,Cronica rimată”, Filip Mousket ( contemporan cu evenimentele respective, trăind între anii 1220 și 1282) ne dă următoarea informație : ,,a venit veste despre tătari, cu mare bucurie în lumea toată, cum că regele din țara vlahilor i-a învins la trecători”, dar nu ne spune cum se numea acest rege. Invazia lor a avut un efect negativ asupra dezvoltării societății românești, dar a oprit expansiunea maghiară dincolo de Carpați. În secolul următor, Hoarda de Aur și-a stabilit reședința, în anumite perioade, la Isaccea , apoi la Orheiul Vechi. Cel care i-a alungat pe tătari din Muntenia,în anul 1324,  a fost Basarab I,iar din Moldova, Bogdan I, în jurul anului 1360,  dar Ștefăniță le-a permis să se stabilească în Bugeac. Nu știm ce sentimente  l-au îmblânzit pe aprigul domn, de le-a permis să locuiască pe teritoriul Moldovei celor care erau mereu alături de turci în luptele cu bunicul său, Ștefan cel Mare.

  Alt urmaș al lui Gingis Han, Haci Ghirai,  s-a desprins de Hoarda de Aur și după lupte îndelungate a întemeiat, în anul 1441, Hanatul Crimeei, care cuprindea Peninsula Crimeei și stepele din sudul Rusiei și ale cazacilor. Acest Hanat a devenit , în anul 1475, sangeac al Imperiului Otoman, iar în anul 1783 a devenit gubernie a Imperiul Țarist, după ce ,în anul 1774, prin Tratatul de la Kuciuk-Kainardji, fusese pus sub protecția acestuia.  Vreau să fac o mențiune: tătarii de astăzi, nu mai sunt mongolii din perioada la care ne-am referit, mai sus. La origine, au fost neamuri altaice, din gruparea mongolă, acum sunt tot neamuri altaice, dar din gruparea turanică. Ei au fost asimilați de către  turci, islamizați și vorbesc limba tătară, îmbinare de cuvinte turcești cu cuvinte mongole.

  În ceea ce-i privește pe tătarii din Dobrogea, aceștia s-au stabilit aici, în mai multe faze: în vremea lui Nogai ( sfârșitul secoluluii al XIII-lea și la începutul secolului al XIV-lea), când și-a stabilit reședința la Isaccea, și la sfârșitul secolului al XVI-lea, când au venit grupuri de tătari din Crimeea.

Grigorie Din  Măhăci 
 Codex Sturdzanus

La începutul primăverii anului 1580, un copist anonim nord-hunedorean a început să adune într-un singur manuscris literatura apocrifă și hagiografică tradusă în limba română , paralel cu cărțile Bisericii. Opera sa a fost continuată, până în anul 1620, de preotul Grigorie Din Măhaci ( azi Măhăceni județul Alba) care este cunoscută cu numele de ,,Codex Sturdzanus”, nume dat de Bogdan Petriceicu Hașdeu, după A.D. Sturdza care l-a dăruit Academiei Române și pe  care l-a fost pus la dispoziția lui Hașdeu, pentru a-l studia. Codexul cuprinde legende apocrife, hagiografice și apocaliptice: Legenda Duminicii, Rugăciunea de scoaterea dracului, Legenda Sfintei Vineri, Legenda lui Avraam,Tatăl nostru cu tâlc precum și așa-zise texte bogomilice (Apocalipsul Apostolului Pavel, Apocalipsul Maicii Domnului, Cugetări în ora morții, Legenda Sf. Sisinie, Să neștire buru creștiru). Conține și o copie a Catehismului luteran al lui Coresi. Este un veritabil monument de limbă veche românească, dovadă a ascendenței limbii române, alături de limba slavonă, ca limbă de cultură promovată de mediile neprivelegiate: preoți de târg și de sat, boierimea mică, târgoveți. Limba română folosită în această carte cuprinde multe rotacisme, fiind deosebit de importante pentru studiul evoluției limbii române. Acest Codex a fost publicat de către Bogdan Petriceicu Hașdeu, în anul 1879, în ,, Cuvinte den bătrâni” vol II. 

  Menționăm că Dimitrie A.Sturdza s-a născut pe 10 martie 1833 la Miclăușeni, județul Iași, într-o familie veche de boieri, de pe vremea lui Alexandru cel Bun. El a fost Președintele Academiei Române între anii 1882 și 1884.

Pe curând,

Earnest

Surse principale: 

Daniel Ciucălău, Hoarda de Aur și spațiul nord dunărean la începutul statalității românești, în  Acta Moldaviae Septentrionalis, Botoșani,2009,  nr. VII-VIII.

Rogerius, Cântece de jale, facsimil, Biblioteca digitală

Codex Sturdzanus, pe https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Codex_Sturdzanus

https://www.youtube.com/watch?v=fg0Sjz7qK88
Basarabia pe cruce versuri: Adrian Păunescu, muzica și interpretare: Tudor Gheorghe 

TEZAURE TRANSILVANE LA VIENA (IV). TEZAURUL DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI

  

Fragment din salba din
pandantive-amulete:
mărgeaua de sticlă fumurie

Acum 5 ani, începusem pe acest blog seria ,,Tezaure transilvane la Viena” ( în ianuarie 2010 am scris despre Tezaurul de la Cioara, în iulie 2010 despre Statuia lui  Apollo, iar în septembrie 2016 despre Tezaurul de la Moigrad). Mi-am amintit despre această serie de postări,când au fost furate coiful și cele două brățări dacice de la Muzeul din Drents din Regatul Țărilor de Jos și m-am hotărât să revin la seria obiectelor din tezaurele descoperite în Transilvania, care sunt în Muzeul de Artă de la Viena și pe care nu le fură nimeni. De ce? Pentru că austriecii știu să-și apere obiectele de valoare, chiar dacă nu le-au aparținut lor dintotdeauna, pentru că știu să prețuiască valorile care le îmbogățesc patrimoniul cultural și  care, fiind expuse și bine securizate, atrag turiștii.
 În orașul Șimleul Silvaniei (județul Sălaj),Dacidava (?),cetate dacică, reședința unui tarabostes, care a rămas în afara Daciei Romane în stăpânirea dacilor liberi, au fost descoperite trei tezaure:
1. Primul tezaur a fost descoperit în anul 1797, când Transilvania era provincie a Imperiului Habsburgic,  de către doi copii români, Petru și Simon Bocor, pe Dealul Măgura, fiind  constituit din bijuterii de aur în greutate de peste 2 kilograme. După cum era și firesc, a fost dus la Viena.

Medalion de aur cu chipul
 Împăratului Valens ( 364-378)

2. Al doilea tezaur  a fost descoperit de către un țăran,tot pe Dealul Măgura, în anul 1889 , când Transilvania era provincie a Imperiului Austro-Ungar, dată în stăpânirea Ungariei. Tezaurul era parte al primului tezaur și cântărea 3 kg., care, după cum era și firesc, a ajuns la Budapesta.

3. Al treilea tezaur a fost descoperit în anul 1948 și era format din obiecte din argint , din bronz și din ceramică și, cum era firesc, a rămas în România, pentru că deh!, Transilvania a revenit la strămoși.

  Pe noi ne interesează, în această postare, primul tezaur care se află în Muzeul de Artă de la Viena. El constă  dintr-o serie de 17 medalioane (dintre care trei sunt acum pierdute), fiecare cu un cârlig și unele înrămate, un lanț unic de aur cu 52 de amulete- pandantiv, precum și 24 de inele  de aur, un pandantiv în formă de disc, un inel, un fragment de brățară și un pandantiv în formă de figură umană.

Cele 24 de inele de aur au un diametru prea mare pentru a putea fi purtate pe deget și nu se știe ce întrebuințare aveau.  Cele 17 medalioane de aur erau  împodobite cu figuri de împărați romani din secolul al IV-lea (Maximinianus I Hercules, Constantin I, Constantin II, Valentinian, Valens, Gratian), dintre care trei sunt pierdute. Obiectul cel mai deosebit al tezaurului îl reprezintă o salbă cu 52 de pandantive- amulete, ce se purta peste tot trunchiul, peste piept și peste spate, prinsă pe mijloc, de o parte și de alta, cu două inele. Podoaba principală, care cădea pe mijlocul pieptului, consta dintr-o mărgea mare, de cristal fumuriu, străjuită de doi lei de aur așezați față în față. Cel mai important pandantiv al salbei are reprezentat un bărbat aflat într-o barcă, iar acesta se află chiar lângă mărgeaua de cristal. Celelalte 50 de pandantive înfățișează unelte și arme miniaturale, separate la anumite intervale de frunze de aur. Se crede că acest lanț petrecut peste corp avea rol de amuletă magică, protejându-l pe purtător, un  conducător local. De asemenea, din tezaur mai fac parte  un fragment de brățară, un inel (de data aceasta de purtat pe deget), un pandantiv în formă umană și un altul rotund, încrustat cu pietre semiprețioase.

  Tezaurul a fost realizat în secolul al IV-lea, după cum ne indică reprezentarea împăraților pe medalioane ( izvoarele istorice ne informează că Împăratul Valens era din Panonia și că a purtat lupte cu goții în zona Dunării, că l-a vizitat la Tomis pe Episcopul Bretanion, cerându-i să treacă la arianism).

  Nu se știe cui a aparținut acest tezaur, unde a fost realizat. Cert  este că stilul, în special al ramelor medalioanelor este bizantin. Unii cercetători susțin că acesta ar fi fost realizat într-un atelier local.

Pe curând,

Earnest

 Sursa principală: Radu Florescu și Ion Miclea, Tezaure transilvane la Kurshistorisches Muzeum din Viena, Editura Meridiane, București,1979

EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (CXXII). KURT VONNEGUT, ABATORUL 5

 ,,-Știi... stând aici de atâta vreme și fiind nevoiți să ne imaginăm războiul , ne-am imaginat că e purtat de oameni ca noi, mai în vârstă. Am uitat că războaiele sunt purtate de copii.Când am văzut fețele acelea proaspăt rase , am avut cu adevărat un șoc: ,, Doamne Dumnezeului... ”mi-am zis , asta e Cruciadă Copiilor.” ”. (Colonelul englez de infanterie luat prizonier la Dunkerque- personaj secundar)

Kurt Vonnegut ( 1922-2007)

    De ani de zile nu mai vreau să citesc cărți și să văd filme  despre Războaiele Mondiale sau cărți S.F. Ambele genuri îmi dezvăluie dezumanizare oamenilor, din trecut și din viitor. Cu toate acestea, aș reciti ,,Pe Donul liniștit” de Mihail  Șolohov și aș revedea filmul ,,Vin cocorii”, după piesa de teatru a lui Viktor Rozov, cu Tatiana Samoilova și Aleksei Batalov. Dar trebuie să-mi fac curaj.
 Cartea pe care v-o recomand - mi-a dăruit-o -o băiatul meu, îndemnându-mă să o citesc- este un roman  care îmbină realismul cu S.F. Scriitorul Kurt Vonnegut îmi era cunoscut, pentru că îi citisem romanul ,,Leagănul pisicii”, pe care nu l-aș mai reciti ( a nu se confunda cu ,,Leagănul pisicii” de Maurice Bering, care era la modă, pe vremea când eram liceean). Kurt Vonnegut este un scriitor american, cu rădăcini germane, care a participat la cel de Al Doilea Război Mondial. A fost luat prizonier în bătălia de la Bulge și a fost încarcerat la Dresda, în Abatorul 5,  unde a lucrat într-o fabrică care producea siropuri din malț, pentru femei gravide. El a fost martorul bombardamentului anglo-american asupra orașului Dresda, din 13-14 februarie 1945, fiind unul dintre cei șapte supraviețuitori soldați americani.În capitolul Unu al cărții ,, Abatorul 5 sau Cruciada copiilor Un dans obligatoriu cu moartea”, autorul ne dă lămuriri, privind motivul pentru care a scris  acest roman. 

  Personajul principal al romanului este Billy Pilgrim, optometrist. El este luat prizonier și încarcerat la Dresda, considerat cel mai sigur oraș, crezându-se că nu va fi bombardat de Aliați,pentru că nu era un oraș industrial, ci unul cultural, deci nu reprezenta un punct strategic pentru aceștia. Însă orașul a fost bombardat, provocând distrugeri foarte mari materiale și umane: au murit în bombardament 135.000 de oameni. Autorul ne relatează despre crimele de război nu numai ale germanilor,ci și ale americanilor ( aceștia, ca să distrugă răul, au aruncat eleve în cazenele pline cu apă clocotite, punându-le la fiert). De asemenea, aflăm diferența dintre soldații englezi, care nu duceau lipsă de nimic și cei americani îmbrăcați cu costume de proastă calitate, nehrăniți, care nu puteau să ia singuri nicio decizie, fiind lipsiți de educație, care nu se ajutau între ei, considerați de către englezi ca fiind o adunătură de hoți, sărmani ce au fost trimiși pe front. Autorul ne mai dezvăluie două aspecte:1. discursul lui Truman în urma bombardamentului asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki, pe care Președintele american l-a considerat un mare succes al ,,războiului din laborator”, neavând, în discursul lui, niciun pic de compătimire pentru  locuitorii nevinovați care au murit; 2. faptul că celebrul istoric al Forțelor Aeriene ale Statelor Unite Bertram Copeland Rumfoord  nu a scris despre bombardarea Dresdei, în cele șapte volume dedicate acțiunilor militare ale aviației americane. Abia, prin anii 60, el a făcut o sinteză a celor șapte volume, în care a scris și despre Dresda, acțiune pe care majoritatea americanilor au aflat-o abia atunci. Personajul principal, Billy, probabil influențat de romanele S.F. ale lui Kilgore Trout și zdruncinat psihic ca urmare a accidentului aviatic ( a fost singurul supraviețuitor), a început să trăiască paralel,în lumea reală, în trecut, prezent și în altă lume, arătându-i-se viitorul  pe planeta Trafalmadore, unde a fost dus de către răpitori cu o farfurie zburătoare. Trafalmadorianii trăiau în 4 dimensiuni, a patra fiind Timpul, unde puteau vedea trecutul ( dar numai cu ceea ce le era plăcut), viitorul și unde domnea iubirea ,unde puteau să procreeze. Ei îi acuză pe pământeni că trăiesc limitat, doar în spațiul lor tridimensional, că sunt spaima Universului și că reprezintă un pericol pentru întreg Universul. ,,Așa merg lucrurile”( ticul verbal al lui Billy)! 

  Romanul se încheie cu onomatopeea ,,Cirip-cirip?”, pe care o spune Billy când s-a desprins din strânsoarea Timpului. Caracterul, viața lui Billy cu temeri și complexe, dar și  cu un umor sarcastic le veți afla, citind romanul și veți descifra singuri motivul pentru care el s-a retras într-o Lume ireală, imaginară ( asta nu înseamnă că n-ar fi viață și pe alte planete din alte galaxii) și ce mesaje ne transmite scriitorul prin trafalmadoriani.

Lectură plăcută!

Pe curând,

Earnest 

Pe acest link https://www.youtube.com/watch?v=I5eI-l3mrn0, puteți asculta cântecul ,,Cocorii”, compus de Ian Frenkel pe versurile poetului din Daghestan Rasul Gamzatov. Am găsit traducera în limba română a acestor versuri.  M-a impresionat și mă mai impresionează simbolismul cocorilor la ruși: ei sunt sufletele soldaților căzuți în lupte. Rușii  au cel mai puternic și sincer Cult al Eroilor.

Uneori mi se pare că soldații

Ce nu s-au întors din câmpurile de sânge,
Nu au murit pe pământul nostru,
Ci s-au transformat în cocori albi.
Din timpuri imemorabile
Zboară și le auzim vocile.
Oare nu este acesta motivul pentru care rămânem tăcuți
Și triști atunci când ne uităm la cer?
Zboară în cețuri până la sfârșitul zilei.
Și există un mic gol în formația lor: -
Poate acesta este locul pentru mine.
Va veni ziua când într-un asemenea stol de cocori
Voi zbura în aceeași ceață cenușie.
Strigând ca o pasăre din ceruri
Stolul obosit de cocori zboară, zboară prin văzduh,
Spre toți cei pe care i-am lăsat pe pământ.
Uneori mi se pare că soldații
Care nu s-au mai întors de pe câmpiile însângerate,
Nu au murit pe pământul nostru,
Ci s-au transformat în cocori albi...”

INTERVIU CU OLEKSANDR NABOKA

                                           ,,Acolo unde interesul dictează, acolo nu există adevăr”. 

                                                                                                        (Mihai Eminescu)

 

Harta Moldovei la 1359

Cine este Oleksandr Naboka de a devenit atât de important pentru Oxana Bodnar de la HotNews, încât să-i ia un interviu, privind lecția de istorie despre Bucovina de Nord și Basarabia de Sud? Sus-numita jurnalistă ar fi trebuit să se  fi interesat despre istoria  celor două teritorii românești care aparțin actualmente Ucrainei și despre un alt teritoriu românesc, Maramureșul de Nord, ca să poarte o conversație, nu doar ca să aprobe aberațiile  domnului Oleksandr Naboka, care , de altfel, este un onorabil istoric ucrainean, profesor universitar. Până la reocuparea orașului Lugandsk de către ruși, Oleksandr Naboka a predat la Universitatea din orașul respectiv, întemeiat de către un englez, iar în prezent predă la Universitatea din Poltava, oraș întemeiat de bulgari, care a aparținut Lituaniei, apoi Poloniei, după care rușii au instalat acolo o garnizoană cazacă, iar în anul 1667 a intrat în componența Țaratului Rus.

   Dar să revin la lecția de istorie pe care ne-o dă istoricul ucrainean. 

În primul rând,vreau să menționez că Oxana Bodnar ne informează că a căutat o persoană avizată, care să ne explice cum văd ucrainenii problema granițelor, iar noi, chiar dacă nu ne convine ce ne spune distinsul istoric, trebuie  să abordăm această temă ,, din ambele perspective.” Istoricul acuză România , în general, și pe unii politicieni, în special, că ar avea pretenții teritoriale asupra teritoriilor care aparțin Ucrainei, care au fost dintotdeauna ale Ucrainei. De asemenea, manipulează publicul cititor cu răscoala din anul 1924 de la Tartarburnar, pe care românii o consideră una bolșevică, dar care a fost una națională a ucrainenilor de separare de România. De asemenea, ne acuză de românizarea ucrainenilor, de persecutarea lor ( în acest sens, ar trebui un Proces Nurnberg” intentat românilor), de fascism și ne spune că nu am învățat nimic din cel de Al Doilea Război Mondial. Singurul lui argument este cel statistic, privind populația din acele teritorii.

 Așadar, eu spun doamnei Oxana Bodnar, următoarele:

1.Stabilirea frontierelor unor state se face, printr-un Tratat de Pace, în urma unor războaie. Din câte știu eu, România nu se află în război cu niciun stat, iar Tratatul de Pace de la Paris din anul 1946 a fost nedrept pentru România. Istoricul are dreptate în ceea ce privește că nu am învățat nimic din greșelile trecutului, pentru că în situația de față suntem de partea greșită, când ar fi trebuit să fim neutri, având în vedere faptul că românilor de pe teritoriul Ucrainei li s-au luat unele drepturi.

2. Am atașat Harta Moldovei la anul 1359 , când s-a întemeiat Statul Medieval Independent Țara Românească a Moldovei, pentru cei care consideră că trebuie să avem ,,ambele perspective.” După cum ne arată harta, pe vremea aceea nu eram vecini nici cu Ucraina, nici cu Rusia, ci cu Polonia, Lituania și  Podolia. În Antichitate, conform istoricilor greci și descoperirilor arheologice, acest teritoriu era ocupat de sciți și de geto-daci ( este menționată cetatea dacică Petridava , astăzi Camenița din Ucraina). În Perioada Migrațiilor, Cronica lui Nestor ne spune că aici s-au  stabilit 4 triburi slave: bujanii, dulebii, tiverții și uliții. Nicio urmă de dreavleni ( numele ucrainenilor din Cronica lui Nestor)  sau  ruteni, cazaci, alte nume cu care ei sunt cunoscuți în cronici. Podolia, ca întreg teritoriu estic european, a cunoscut stăpânirea mongolă între anii 1240 și 1260, fiind eliberată de către Olgierd, prințul Ducatului Lituania, după care a intrat la Uniunea Polono-Lituaniană ( a fost supusă frecventelor atacuri ale cazacilor), apoi a aparținut doar Poloniei, fiind încorporată Rusiei, în secolul al XVIII-lea. În concluzie, nici urmă de ucraineni în vecinătatea Moldovei, iar  în Moldova, nici atât. Mai mult, între secolele X- XIV, pe teritoriile din centrul actualei Ucrainei sunt menționate formațiuni prestatale ale românilor cu numele de bolohoveni, brodnici ca aliați, fie ai rușilor, fie ai pecenegilor ori ai cumanilor în războaiele dintre ei, din această perioadă. Unul dintre conducătorii brodnicilor a fost voievodul Ploscânea ( secolul al XII-lea), contemporan cu Sviatoslav.

3. Ucrainenii au fost mercenarii Europei. Însuși Mihai Viteazul s-a sprijinit pe armata de mercenari ucraineni conduși de Cocea. Ei erau războinici și trăiau din jafuri. Bogdan Hmelnițki i-a organizat într-un stat, dar pentru că nu a putut face față Uniunii Polono - Lituaniană, de bunăvoie, prin Tratatul de la Pereiaslav, din anul 1654, a intrat sub protecția Țarului Rusiei Alexei I și așa a rămas  până în secolul al XX-lea. E greu de definit statutul  ucrainenilor din acea perioadă, pentru că, situați la granița vestică a Rusiei, se războiau cu toți vecinii. La un moment dat, între anii 1680 și 1683, Sultanul Mehmed IV i-a dat domnului moldovean Duca -Vodă domnia în Ucraina, pe care a administrat-o cu talent și cu energie, rechemând populația fugară și restabilind ordinea, intensificând producția și comerțul cu vite, adică i-a pus la muncă.

4. Așadar, Moldova nu a fost niciodată a Ucrainei, dar Ucraina a pretins Moldova de la Lenin, când acesta, în contextul războiului civil, a pus în aplicare principiul dreptului popoarelor la autodeterminare. Lenin le-a spus ucrainenilor că așa cum ei au dreptul la autodeterminare, același drept îl au și moldovenii. 

5. Oleksandr Naboka susține punctul de vedere al istoricului Mihai Grișevschi, care în Rada Centrală de la Kiev, din data de 20 aprilie 1918, spunea că Basarabia nu a aparținut niciodată Moldovei, argumentând cu populația ucraineană de pe acest teritoriu. Nu înțeleg de ce Naboka se compromite ca istoric, știind prea bine că atât rușii, cat și austriecii au dus o politică de deznaționalizare a populației băștinașe din teritoriile ocupate, prin schimbarea numelor, prin rusificare, germanizare, prin  mutarea lor în alte părți ale imperiului și prin colonizarea altor neamuri. Rușii au colonizat Basarabia cu ucraineni, evrei, ruși, polonezi, după cum austriecii au colonizat Bucovina cu germani, evrei, ruteni, austrieci, huțuli etc.

6. Răscoala din anul 1924  de la Tartarburnar a fost una organizată de către comuniști împotriva stăpânirii românești. Ce-i drept, majoritatea răsculaților erau ucraineni comuniști. Ucrainenii nu au avut,în perioada interbelică, decât două orientări ideologice: comunismul și fascismul. Nu se compară cu românii, care  erau liberali, țărăniști, poporaniști ,conservatori, semănătoriști, socialiști, comuniști, legionari, creștini- democrați. Istoria interbelică din România are destul de multe dovezi ale infiltrării comuniștilor de la Moscova în mișcarea comunistă din România, ceea ce a dus la scoaterea P.C.R . din legalitate, prin Legea Mârzescu, în același an 1924.

7. Eu sunt convins că toți istoricii străini, pseudoistoricii români și chiar istorici români folosesc istoria cu scop manipulator, având, pe bună dreptate, convingerea că românii, în majoritate, nu-și cunosc istoria.

8. Într-adevăr, ar trebui un nou ,,Proces Nurnberg”, dar să fie judecați ucrainenii pentru persecuțiile naționale și religioase săvârșite asupra minorităților din țara lor.

 Pe curând,

 Earnest

Surse: Alexandru V. Boldur, Istoria Basarabiei, București, 1994;

          M.Adauge, A.Furtună, Basarabia și Basarabenii, Chișinău, 1991;

          Ștefan Ciobanu, Unirea Basarabiei, Chișinău, 1993