EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (XCIII).JACQUES MAZEAU, INFERNUL TANDREȚEI

 ,, Mă mulțumeam pur și simplu să îi observ pe furiș și mă amuzam ghicind pe chipurile lor semnele angoasei. Căci fiecăruia dintre ei îi era frică. Degeaba erau vânători, tot ei erau animalele hăituite. 

    Uniți prin interese și combinații, amante și puterea pe care o împărțeau.”

                                        ( Louise, personajul principal din ,,Infernul tandreței” de Jaques Mazeau)

Jacques Mazeau (n. 19 decembrie 1949, Paris)

Romanul pe care vi-l recomand astăzi face parte dintre cărțile de sub pat, care așteptau să fie citite. Titlul original este ,, La rumeur du soir.” Îmi cer scuze traducătorului, colegului de cancelarie câțiva ani buni, Jean Isarii, pentru că abia după 19 ani am reușit  să citesc acest roman, pe care mi l-a dăruit cu o dedicație frumoasă, jumătate scrisă în limba română, iar cealaltă jumătate în limba franceză.

   Jacques Mazeau este un binecunoscut jurnalist și scriitor francez ( a scris peste 40 de romane, 3 romane pentru tineret , multe cărți documentare, scenarii pentru benzi desenate). De asemenea, a fost consilier al unor miniștri și purtător de cuvânt al Poliției Naționale. Din anul 1992, este consultant în comunicare internă și resurse umane la diverse companii, în special: VEOLIA, WFS (Worldwide Flight Services), JACADI, CNAMTS, STMicroelectronics, Foster Wheeler, Union Minière, Harry's, SAS (Société de Sécurité) , mașini de raliuri la AIO, Honoris Causa Communication, Via Blue, Capelli, Proveho, Défi-Mode etc.

   Romanul pe care vi-l recomand este tipic celor scrise de mulți scriitori francezi, de după Primul Război Mondial, descoperind în personaje toate viciile din societatea  franceză din acele vremuri: răzbunare, corupție, denunțuri, iubiri pasionale, adulter, sex, îmbogățire de pe urma Rezistenței, motivată ca atitudine patriotică, pentru ca  bunurile materiale, indiferent cum au fost dobândite (legal sau ilegal), să nu fie confiscate de  hitleriști.  Acțiunea romanului ne este povestită de Louise, soția primarului Lucien Nogaret, din Saint Germain, care singură se caracterizează ca fiind o persoană rea, care găsea ,,o satisfacție mereu reînnoită în a fi rea.”Interesant este deznodământul acțiunii, de aceea merită citit! Este la urma urmei, o lecție de viață!

    Pe curând,

    Earnest

  

PLIMBĂRI PRIN JUDEȚ (V). DRUMUL DE LA BACĂU LA ONEȘTI (III). RUTA 2 (II )

 ,,Culorile curg și se varsă în sufletul nostru.”
(Enrico Sirello)

         

Frunze de jugastru

    Avem parte de o toamnă frumoasă. Pădurea s-a colorat , iar culorile, după cum ne spune pictorul italian Enrico Sirello  care pictează doar culori, ,,se varsă în sufletul nostru”. De aceea, vă propun un traseu spre Onești , prin comuna Parava, lung de 60 km. 

     După Răcăciuni, intrați pe DJ206B , care leagă Parava de Gura Văii. Sunteți pe malul stâng al Siretului, în Dealurile Moldovei, care continuă Subcarpații Moldovei ( aceștia au o altitudine de 610 m. ca  Dealurile Osoi, Drăgușani, Bobeica), pe văile pâraielor Parava și Drăgușani. Dealurile sunt  încă împăduriți cu plopi tremurători, sălcii, la poalele lor, și cu carpeni, tei, meri pădureți, cireși sălbatici, gârnețe, jugaștri, arțari, ștejari, pe măsură ce urcați dinspre Lunca Siretului spre zona subcarpatică. Pe drumuri, la marginile pădurilor, vă îmbie arbuștii cu fructe gustoase, cu multe vitamine: alunii, murii, porumbarii, măcieșii, cornii, dar și brebeneii de toamnă. Toamna, toți acești arbori și arbuști își colorează frunzele în mod diferit, de la galben la grena, trecând prin toate nuanțele de ruginiu, maro și roșu. O feerie!

Schitul,,Sfântul Alexie”

                        Documentele și tradiția locală ne spun că cele două sate mari ale comunei, Parava și Drăgușani, au fost întemeiate din vremea lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Acesta, fiind obosit, după ce a înfrânt o oaste turcească, care-și făcea de treabă prin aceste locuri, fără să știe ce o așteaptă,  a poposit în Răcăciuni pentru a se odihni. Impresionat de frumusețea locului și de rodnicia pământului, Domnul Ștefan i-a împroprietărit în aceste locuri pe doi dintre slujitorii săi: pe Pârvu, de unde vine denumirea satului Parava și pe Drăgoș, de unde vine denumirea satului Drăgușani. Însă descoperirile arheologice ne arată că aceste locuri au fost populate de purtătorii Culturii Neolitice Cucuteni, de cei ai culturii  Monteoru a Epocii Bronzului și de geto-daci. Pe Dealul Cetățuia, a fost descoperită o cetate dacică din lemn și pământ.

   De asemenea, în comuna Parava puteți vedea  și să vă reculegeți la câteva biserici , dacă le veți găsi deschise. Cea mai veche biserică, care se păstrează ( celelalte au fost ridicate, după anul 1907, pentru că cele din lemn erau deteriorate)  este acea din cătunul Schit, care aparține satului Drăgușani, ridicată între anii1876 și1884. Denumirea cătunului vine de la un schit al călugărilor greci, întemeiat în anul 1635, pe care l-au părăsit în urma secularizării averilor mănăstirești, prin legea dată de Alexandru I. Cuza, în anul 1863. Biserica actuală a fost ridicată după planurile unui arhitect italian și pictată de  Gheorghe Grama din Tîrgu Ocna, cunoscut pictor în această perioadă ( el a pictat catapeteasma bisericii din lemn din Cașin, a repictat catapeteasma din biserica din Răcăuți și alături de frații Unghian a pictat Biserica ,,Precista” din Târgu Ocna).  Pardoseala din piatră a bisericii schitului se află în cimitirul fostului schit. Dacă biserica nu este deschisă, puteți să vă reculegeți la actualul schit din Poiana Lui Dumnezeu, ridicat între anii 2016 și 2017. Aici, se află racla cu un fragment din moaștele Sfântului Alexie, un papuc al Sfântului Gherasim din Kefalonia și o raclă cu moaștele a 33 de sfinți ai Bisericii Ortodoxe. În comuna Parava sunt două biserici din secolul al XX-lea ridicate după planurile arhitecutului Gh. .Spiru zis Muscaliuc, din Cernăuți și pictate de  cunoscutul pictor și fotograf  aromân Teodor Zarma din Turnu Severin.  Este vorba despre Biserica ,,Adormirea Maicii Domnului” din Teiuș ( aceasta păstrează icoanele de pe catapeteasma vechiului schit) și Biserica ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Drăgușani.

 Ca să ajungeți la  Onești, trebuie să treceți prin Rădoaia cel mai nou sat al comunei, întemeiat  în secolul al XIX-lea, un sat de rromi. El a fost întemeiat de țiganii ursari, veniți din satul Copăcești din Vrancea, ca să lucreze pe moșia boierilor Alexandrini, după care au cumpărat de acești boieri pământul unde și-au construit  casele. Satul Rădoaia are specificul său: acoperișurile caselor sunt placate cu bucățele de oglinzi ( m-am întrebat întotdeauna cum de nu se aprind),  Primarul din Parava îmi spunea că interioarele caselor sunt foarte curate. În vârful dealului din dreapta satului Rădoaia, se află o frumoasă poiană  cu trei izvoare, loc care așteaptă de mulți ani, pentru a fi amenajat aici, un popas turistic. Din Parava, intrați în comuna Gura Văii, despre care am scris  în postarea anterioară că vă voi scrie în   ,,Orașul Onești și împrejurimile”.

     Clălalt traseu, prin Sascut spre Onești, am să vi-l recomand la primăvară, când înfloresc salcâmii.

    Pe curând,

    Earnest

     

PERSONALITĂȚI NEȘTIUTE SAU UITATE (XVII). ALEXANDRU N. LAHOVARI (1840-1897)

   ,,Când guvernul complice nu ne ascultă, și când magistratura e slugă fără-de -lege iar nu a legei, atunci suntem siliți să uzăm de dreptul strămoșesc și constituțional (...)”

                                                                                               (Alexandru N. Lahovari, 1896)

      Alexandru N. Lahovari  este unul dintre importanții oamni politici ai secolului al XIX-lea, despre care, din păcate, istoria l-a uitat. 

      Rădăcinile sale, pe linie paternă se trag din Fanar, iar pe linie maternă din vechi familii boierești din Oltenia, care au ocupat dregătorii sub diverși principi fanarioți, iar unul dintre ei, Grigore, a fost  Episcop de Vâlcea, apoi Mitropolitul Țării Romănești.

    Educat la școlile franceze, a absolvit dreptul la Paris, unde și-a susținut, de asemenea, doctoratul în drept,  ni se prezintă ca o persoană cu o vastă cultură , ca un recunoscut orator, totdeauna clar în exprimare, cu o memorie ieșită din comun, un mare patriot și fruntaș al Partidului Conservator, al cărui membru fondator a fost , alături de Tache Ionescu, făcând parte din gruparea de centru a ,,conservatorilor puri.” A fost deputat în mai multe rânduri, Ministru de Justiție,  Ministru Domenilor, Ministru de Externe, remarcându-se cu deosebire în activitatea sa de șef al diplomației române, căruia i-a sporit prestigiul prin acțiunile sale inteligente ți în folosul țării.

    Bineînțeles, nu întotdeauna acțiunile sale au fost acceptate de popor, dar mai ales de liberali, pe care i-a criticat și când aveau dreptate cu ar fi schimbarea Constituției, după Războiul de Independență sau Legea vânzării pământului din Domeniul Public în loturi mici, către țărani. În prima speță, nu a acceptat revendicările Alianței Izraelite, pe care le acceptase Guvernul Liberal, fiind de acord, în cele din urmă, că pot  să se stabilească într-o localitate fără acceptul autorităților locale numai evreii care au luptat în Războiul de Independență, iar în a doua, considera că pot cumpăra pământ din Domeniul Statului și alte categorii sociale. Deși tatăl său a fost un susținător al lui Alexandru Ioan Cuza, el a făcut parte din  ,,monstruoasa coaliție”, dar în același timp, i-a convins pe moldoveni să nu se separe de Muntnia, după abdicarea lui Cuza. L-a convins pe Carol I să nu abdice, ca urmare a mișcării republicane condusă Candiano Popescu, de la Ploiești din anul 1870. A  negociat și a semnat tratatul privitor la căsătoria principelui Ferdinand cu Principesa de Edinburg, care reglementa problemele referitoare la locul unde urma să se oficieze căsătoria, precum și la aranjamentele financiare rezultate din actul căsătoriei și la chestiunea renunțării din partea principesei la drepturile eventuale de succesiune la tronul Angliei și la orice parte din acest stat.

    A avut un rol important în rezolvarea afacerii Stroussberg și terminarea, lucrărilor  denunțând dedesubturile afacerii oneroase pentru statul român, și a propus soluții de ieșire din impas.

     De asemenea, în Problema Dunării, de a cărei rezolvare depindea viitorul țării, Alexandru Lahovari și-a adus  o mare contributie. Guvernul liberal, în  baza unui articol din Tratatul de la Berlin, făcuse promisiuni  Austro-Ungariei de a  inființa pentru partea Dunării la care nu era riverană, o comisie prezidată de reprezentanții ei, cu aceleași atribuții și puteri pe care le avea și Comisia Dunării de la gurile acesteia. Acest proiect știrbea din suveranitatea statului român. De exemplu, inspectorul de navigație și căpitanul portului Sulina nu mai puteau fi numiți de către autoritatea teritorială românească, ci direct de către Comisia Europeană a Dunării. Datorită cuvântărilor sale, în Camera Deputaților, proiectul Austro-Ungariei nu a fost acceptat.

     A fost un susținător al drepturilor românilor în Macedonia, înființând școli românești  și criticând Guvernul Liberal, care nu le-a mai susținut, arătând în ultimul său discurs ,,Azi profesorii acestor școale rătăcesc , fără domiciliu, pe drumurile Macedoniei sau cerșesc  prin București.”

     El era adeptul acordării funcțiilor în instituții, pe criteriul probității, nu pe criterii politice, ceea ce a și făcut în calitatea sa de Ministrul Justiției, în numirea președinților de tribunal.

    În calitatea sa de Ministru de Externe, pe lângă acțiunile scrise , mai sus, menționăm următoarele convenții și tratate pe care le-a încheiat :  Convenția mărcilor de fabrică și Tratatul de comerț cu Franța, Tratatul de Extrădare și de Comerț cu Anglia, Convenția Comercială cu Austria, prin care se incheie războiul vamal și aceea cu Germania, Tratatul de Comerț și de Extrădare cu Belgia, Tratatul de Comerț cu Serbia, Convenția Comercială cu Italia, cu Elveția etc. 

   În Guvernul Lascar Catargiu, în anul 1889, a fost pentru câteva luni  ministru ad-interim la Lucrările Publice, unde a reluat proiectul podului peste Dunăre și a început lucrările pentru șosele mari de legătura între România și Austro-Ungaria. 

   A fost criticat pentru faptul că a semnat, alături de Goluchowski, a doua alianță cu Austro -Ungaria, la Sinaia, în anul 1891, care deschidea drumul unei alianțe cu Puterile Centrale, deși se declarase de multe ori că este pentru neutralitatea României.

     Ultimul său discurs l-a ținut  la Sala Dacia din București, în ziua de 17 octombrie 1896, cu ocazia procesului Mitropolitului Ghenadie. Nu întâmplător am ales să scriu, acum, despre Alexandru N.Lahovari, când, în curând, se vor împlini 131 de ani de la discursul său, în apărarea Mitropolitului- Perimat Ghenadie. Acesta fusese dus sub pază la Mănăstirea Căldărușani, în urma mărturii calomnioase, dar crezute, a ocnașului Mărgăritescu.  Mitropolitului i s-au adus 32 de acuzații, unele de competența Sinodului ( cum sunt învinuirile legat de faptul că a ordonat revenirea la tradiții în unele ritualuri: rostirea tare a unei rugăciuni către Sfânta Treime, nu mistic în altar, la slujbele  la care participă Mitropolitul, episcopii să  slujească fără mitră pe cap și fără cârjă), iar altele de competența Curții de Casație ( cum este scrisoarea plastografiată de ocnașul Mărgăritescu). În discursul său, Lahovari arată că nu a fost respectată nicio procedură nici de Sinod, nici de Curtea de Casație. De exemplu, într-o singură zi  a fost suspendat, i s-au făcut trei chemări, a fost judecat, osândit fără apărare și trimis cu jandarmii, însoțit de prefect, la Căldărușani. El acuza pe judecătorii aserviți politic, Guvernul Liberal, care voia să subordoneze politic  Biserica. El considera că adevărata victimă  a acestui complot nu este Mitropolitul Ghenadie, ci Biserica Română Națională, care a fost pângărită : ,, Dânsa  a fost de la început și de-a lungul istoriei una cu națiunea română, dânsa a purtat în luptă steagurile biruitoare ale Mihailor și ale Ștefanilor, pentru dânsa au murit Basarabii ( Brâncovenii) în Constantinopole. Ea este amestecată cu pământul și cu țărâna acestei țări, ea este dospită în inimile și cugetele noastre. Nimic nu o va zdruncina.”

    Pe curând,

    Earnest

  

 Le recomand celor interesați de discursurile din secolul al XIX-lea și din prima jumătate a secolului al XX-lea, cartea ,,Oratori și elocință românească”, antologie realizată de Vistian Goia, publicată în anul 1985 de  Editura Dacia Cluj-Napoca. Eu am cumpărat această carte pe 1 iunie 1985, de la Adjud, unde m-am dus ca să vizionez filnul sovietic,,„Amintirea unei mari iubiri” de Pyotr Todorovsky realizat în anul 1984, având în rolurile principale pe Nikolai Burlyayev pe care, probabil, l-ați văzut în rolul lui Ivan din „Copilăria lui Ivan” în regia lui Andrei Tarkovski și cu frumoasa Natalya Andreychenko, cunoscută din filmele „Stepa” de Sergei Bondarchuk și în „Siberiada” de Andrei Mihalkov-Konchalovsky. Acest film a fost nominalizat la Premiul Oscar în anul 1985 pentru cel mai bun film străin și la Ursul de Aur de la Berlin, în anul 1984, pentru regie.

MIRCEA ELIADE DESPRE DESTINUL ISTORIC AL ROMÂNILOR

 

Mircea Eliade
n.1907, București-d. 1986, Chicago

     ,,A apărut, acum de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali şi scriitori; a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existenţa unui specific naţional şi chiar posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc. Să ne înţelegem bine: tinerii aceştia nu depăşesc naţionalul pentru a simţi şi gândi valorile universale, ei nu spun: "nu mai sunt român pentru că sunt înainte de toate om, şi cuget numai prin acest criteriu umiversal şi etern.”                                                                                                          (Mircea Eliade)   

   ,,Printre neamurile fără noroc, ne numărăm noi, românii (...)
   Istoria neamului românesc n-a fost decât o lungă, necontenintă, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan și am crescut într-un vifor. Popor de frontieră luptam și muream pentru toți. Muream, mai ales, plătind miopia și neghiobia altora(...).

  Istoria neamului rămânesc e alcătuită din atâta sânge și atâta nenoroc, datorită, în primul rând incapacității Occidentului de a vedea de unde vine primejdia. Pe noi, timp de cinci secole ,,ne-a scos din istorie” victoria Imperiului Otoman. Timp de secole am luptat singuri. Hărțuiam necontenit armatele turcești, cu prețul pe care-l știam: traiul ,,în afara istoriei”. Istoria se făcea în Apus, fără noi, dar datorită sângelui nostru.

     Occidentalii nu ședeau nici ei cu mâinile în sân, ci se luptau; dar se luptau între ei (...).

   Civilizația noastră țărănească se adaptase nivelului vegetal la care se redusese istoria. Așezările românești dispăreau și reapăreau cu aceeași ireductibilă, misterioasă încăpățânare a vegetației. În timpul acesta, la o mie, două kilometri, spre Apus, se înălțau catedrale, se îmbogățeau casteslele, se înfrumusețeau mănăstiri și oamenii aveau prilejul, măcar la răstimpuri, să citească pe sfinți, pe teologi și pe poeți, să înțeleagă că sunt oameni și să se bucure că trăiesc omenește - iar nu ca fiarele sălbatice prin munți și păduri, ca strămoții noștri, care nu aveau altă vină decât aceea de a se fi născut în calea răutăților (...).

     Europa nu mai poate fi salvată cu preţul unei noi părăsiri a României.”

  

Pe curând,

Earnest

,, Mereu cu Dumnezeu”

  Versuri:Adrian Păunescu

  Muzică: Victor Socaciu

   https://www.youtube.com/watch?v=_h6TMS1wG2c