PERSONALITĂȚI NEȘTIUTE SAU UITATE (XVII). ALEXANDRU N. LAHOVARI (1840-1897)

   ,,Când guvernul complice nu ne ascultă, și când magistratura e slugă fără-de -lege iar nu a legei, atunci suntem siliți să uzăm de dreptul strămoșesc și constituțional (...)”

                                                                                               (Alexandru N. Lahovari, 1896)

      Alexandru N. Lahovari  este unul dintre importanții oamni politici ai secolului al XIX-lea, despre care, din păcate, istoria l-a uitat. 

      Rădăcinile sale, pe linie paternă se trag din Fanar, iar pe linie maternă din vechi familii boierești din Oltenia, care au ocupat dregătorii sub diverși principi fanarioți, iar unul dintre ei, Grigore, a fost  Episcop de Vâlcea, apoi Mitropolitul Țării Romănești.

    Educat la școlile franceze, a absolvit dreptul la Paris, unde și-a susținut, de asemenea, doctoratul în drept,  ni se prezintă ca o persoană cu o vastă cultură , ca un recunoscut orator, totdeauna clar în exprimare, cu o memorie ieșită din comun, un mare patriot și fruntaș al Partidului Conservator, al cărui membru fondator a fost , alături de Tache Ionescu, făcând parte din gruparea de centru a ,,conservatorilor puri.” A fost deputat în mai multe rânduri, Ministru de Justiție,  Ministru Domenilor, Ministru de Externe, remarcându-se cu deosebire în activitatea sa de șef al diplomației române, căruia i-a sporit prestigiul prin acțiunile sale inteligente ți în folosul țării.

    Bineînțeles, nu întotdeauna acțiunile sale au fost acceptate de popor, dar mai ales de liberali, pe care i-a criticat și când aveau dreptate cu ar fi schimbarea Constituției, după Războiul de Independență sau Legea vânzării pământului din Domeniul Public în loturi mici, către țărani. În prima speță, nu a acceptat revendicările Alianței Izraelite, pe care le acceptase Guvernul Liberal, fiind de acord, în cele din urmă, că pot  să se stabilească într-o localitate fără acceptul autorităților locale numai evreii care au luptat în Războiul de Independență, iar în a doua, considera că pot cumpăra pământ din Domeniul Statului și alte categorii sociale. Deși tatăl său a fost un susținător al lui Alexandru Ioan Cuza, el a făcut parte din  ,,monstruoasa coaliție”, dar în același timp, i-a convins pe moldoveni să nu se separe de Muntnia, după abdicarea lui Cuza. L-a convins pe Carol I să nu abdice, ca urmare a mișcării republicane condusă Candiano Popescu, de la Ploiești din anul 1870. A  negociat și a semnat tratatul privitor la căsătoria principelui Ferdinand cu Principesa de Edinburg, care reglementa problemele referitoare la locul unde urma să se oficieze căsătoria, precum și la aranjamentele financiare rezultate din actul căsătoriei și la chestiunea renunțării din partea principesei la drepturile eventuale de succesiune la tronul Angliei și la orice parte din acest stat.

    A avut un rol important în rezolvarea afacerii Stroussberg și terminarea, lucrărilor  denunțând dedesubturile afacerii oneroase pentru statul român, și a propus soluții de ieșire din impas.

     De asemenea, în Problema Dunării, de a cărei rezolvare depindea viitorul țării, Alexandru Lahovari și-a adus  o mare contributie. Guvernul liberal, în  baza unui articol din Tratatul de la Berlin, făcuse promisiuni  Austro-Ungariei de a  inființa pentru partea Dunării la care nu era riverană, o comisie prezidată de reprezentanții ei, cu aceleași atribuții și puteri pe care le avea și Comisia Dunării de la gurile acesteia. Acest proiect știrbea din suveranitatea statului român. De exemplu, inspectorul de navigație și căpitanul portului Sulina nu mai puteau fi numiți de către autoritatea teritorială românească, ci direct de către Comisia Europeană a Dunării. Datorită cuvântărilor sale, în Camera Deputaților, proiectul Austro-Ungariei nu a fost acceptat.

     A fost un susținător al drepturilor românilor în Macedonia, înființând școli românești  și criticând Guvernul Liberal, care nu le-a mai susținut, arătând în ultimul său discurs ,,Azi profesorii acestor școale rătăcesc , fără domiciliu, pe drumurile Macedoniei sau cerșesc  prin București.”

     El era adeptul acordării funcțiilor în instituții, pe criteriul probității, nu pe criterii politice, ceea ce a și făcut în calitatea sa de Ministrul Justiției, în numirea președinților de tribunal.

    În calitatea sa de Ministru de Externe, pe lângă acțiunile scrise , mai sus, menționăm următoarele convenții și tratate pe care le-a încheiat :  Convenția mărcilor de fabrică și Tratatul de comerț cu Franța, Tratatul de Extrădare și de Comerț cu Anglia, Convenția Comercială cu Austria, prin care se incheie războiul vamal și aceea cu Germania, Tratatul de Comerț și de Extrădare cu Belgia, Tratatul de Comerț cu Serbia, Convenția Comercială cu Italia, cu Elveția etc. 

   În Guvernul Lascar Catargiu, în anul 1889, a fost pentru câteva luni  ministru ad-interim la Lucrările Publice, unde a reluat proiectul podului peste Dunăre și a început lucrările pentru șosele mari de legătura între România și Austro-Ungaria. 

   A fost criticat pentru faptul că a semnat, alături de Goluchowski, a doua alianță cu Austro -Ungaria, la Sinaia, în anul 1891, care deschidea drumul unei alianțe cu Puterile Centrale, deși se declarase de multe ori că este pentru neutralitatea României.

     Ultimul său discurs l-a ținut  la Sala Dacia din București, în ziua de 17 octombrie 1896, cu ocazia procesului Mitropolitului Ghenadie. Nu întâmplător am ales să scriu, acum, despre Alexandru N.Lahovari, când, în curând, se vor împlini 131 de ani de la discursul său, în apărarea Mitropolitului- Perimat Ghenadie. Acesta fusese dus sub pază la Mănăstirea Căldărușani, în urma mărturii calomnioase, dar crezute, a ocnașului Mărgăritescu.  Mitropolitului i s-au adus 32 de acuzații, unele de competența Sinodului ( cum sunt învinuirile legat de faptul că a ordonat revenirea la tradiții în unele ritualuri: rostirea tare a unei rugăciuni către Sfânta Treime, nu mistic în altar, la slujbele  la care participă Mitropolitul, episcopii să  slujească fără mitră pe cap și fără cârjă), iar altele de competența Curții de Casație ( cum este scrisoarea plastografiată de ocnașul Mărgăritescu). În discursul său, Lahovari arată că nu a fost respectată nicio procedură nici de Sinod, nici de Curtea de Casație. De exemplu, într-o singură zi  a fost suspendat, i s-au făcut trei chemări, a fost judecat, osândit fără apărare și trimis cu jandarmii, însoțit de prefect, la Căldărușani. El acuza pe judecătorii aserviți politic, Guvernul Liberal, care voia să subordoneze politic  Biserica. El considera că adevărata victimă  a acestui complot nu este Mitropolitul Ghenadie, ci Biserica Română Națională, care a fost pângărită : ,, Dânsa  a fost de la început și de-a lungul istoriei una cu națiunea română, dânsa a purtat în luptă steagurile biruitoare ale Mihailor și ale Ștefanilor, pentru dânsa au murit Basarabii ( Brâncovenii) în Constantinopole. Ea este amestecată cu pământul și cu țărâna acestei țări, ea este dospită în inimile și cugetele noastre. Nimic nu o va zdruncina.”

    Pe curând,

    Earnest

  

 Le recomand celor interesați de discursurile din secolul al XIX-lea și din prima jumătate a secolului al XX-lea, cartea ,,Oratori și elocință românească”, antologie realizată de Vistian Goia, publicată în anul 1985 de  Editura Dacia Cluj-Napoca. Eu am cumpărat această carte pe 1 iunie 1985, de la Adjud, unde m-am dus ca să vizionez filnul sovietic,,„Amintirea unei mari iubiri” de Pyotr Todorovsky realizat în anul 1984, având în rolurile principale pe Nikolai Burlyayev pe care, probabil, l-ați văzut în rolul lui Ivan din „Copilăria lui Ivan” în regia lui Andrei Tarkovski și cu frumoasa Natalya Andreychenko, cunoscută din filmele „Stepa” de Sergei Bondarchuk și în „Siberiada” de Andrei Mihalkov-Konchalovsky. Acest film a fost nominalizat la Premiul Oscar în anul 1985 pentru cel mai bun film străin și la Ursul de Aur de la Berlin, în anul 1984, pentru regie.