REGULA JOCULUI

   Nu mă voi referi la celebrul film al regizorului american William Friedkin "Regula jocului", ci la regulile jocurilor din toate domeniile activității umane. Îmi amintesc că în studenție, când discutam de regula jocului ca tactică militară specifică Orientului Antic ( preluată apoi de cavalerii medievali), o colegă ne-a adus cartea "Homo ludens", scrisă în anul 1938 de istoricul danez, Johan Huizinga, (reeditată de Editura Humanitas, în anul 2014). Istoricul vorbea în carte despre omul jucător și despre regula jocului, din perspectivă culturală. Noi dezbăteam la seminar omul jucător și regula jocului din perspectiva disciplinei militare. Profesorul ne-a sugerat să dezbatem problema omului jucător și regula jocului și la sociologie, psihologie ori la filosofie. Însă am avut atâtea teme interesante de dezbătut, încât am trecut peste această provocare. Ar fi fost bine să discutăm, ne-ar fi ajutat mult, pe noi ce suntem supuși tuturor regulilor  jocului. 

  De mici ne jucăm, am învățat la început regulile jocurilor "Nu te supăra frate", "Sus-jos, joc vesel", regulile dominoului, ale "Țară. țară vrem ostași", "Încetul cu încetul se fabrică oțetul", șotronului, apoi ale  șahului, tablelor, ale jocurilor de cărți sau ale jocurilor sportive. Am aflat mai tîrziu că există reguli ale jocului în Masonerie, Mafie, în organizații militare și paramilitare, în organizații politice. Nu ne-a învățat nimeni regulile jocurilor politice, dar le-am simțit pe pielea noastră. Nu am înțeles de ce în probleme atât de serioase ca tratatele economice, politice, diplomatice sau în tratatele de pace, omul trebuie să fie un jucător, pentru că acestea trebuie să ajute, nu să demonstreze cine e un jucător mai bun, ca să câștige în detrimentul milioanelor de oameni care își pun speranțe. Am avut un Președinte-Jucător, iar poporul, înflăcărat și mândru de jucătorul lui unic, l-a mai votat o dată. Și Roma Antică a avut Împărați-Jucători: Nero se juca de-a poetul, iar senatorii îl aplaudau și poporul îl adula, Caligula chiar cobora în arenă și se lupta cu gladiatorii în aplauzele poporului. Cum au sfârșit? La Yalta, în anul 1945, paraliticul  Roosvelt, dictatorul Stalin și netrebnicul Churchill ( mai bine rămânea pictor, jurnalist, scriitor, scenarist sau alta din numeroasele sale profesii) s-au jucat cu soarta popoarelor central, estic și nord-europene, iar astăzi urmașii acelor jucători se joacă din nou cu ele, impunându-le fie regulile jocului NATO, fie ale U.E. Iar popoarele rabdă pentru că au în sânul lor trădători manipulatori, care se joacă cu cuvântul, cu noțiunile , profitând de ignoranța semenilor, făcându-i să creadă în puterea cuvintelor lor. În ultimele săptămâni, ni se vorbește despre naționalismul românesc, despre păcatul că ne apărăm credința, Românii, în majoritatea lor nu sunt naționaliști. Nici măcar patrioți! Patriotismul este forma de manifestare a luptei naționale, care înseamnă apărarea limbii, unității, a suveranității, independenței, integrității teritoriale, a credinței creștine (majoritară ortodoxă).  Mai știu românii ce înseamnă toate acestea? Să fim serioși: nici limba nu și-o mai cunosc, pentru că au invadat-o cu englezisme! Ura  față de alte popoare sau față de minoritățile naționale este forma de manifestare a naționalismului. Urăsc românii alte popoare? Nici gând! Din contra, le adoră, le imită, le primesc în casa lor, le dau tot ce vor: pâmânt, izvoare, păduri, fabrici, uzine, resurse ale subsolului, le oferă femeile lor pe trasee, copiii lor eminenți, care au învățat pe bani românești în școli românești ca să muncească la străini, în afara țării etc. Mi-ar fi plăcut să fim puțin naționaliști! Exterminarea altor popoare sau minorități este manifestarea naționalismului extrem, adică a șovinismului. Iar noi nu am fost niciodată șovini dar ne-am asumat holocaustul și ne rușinăm, ne punem cenușă pe cap! Oare germanii, ungurii de câtă cenușă ar avea nevoie ( aceea din lăgărele de exterminare nu le-ar ajunge), ca să fie iertați !Și totuși, germanii o duc bine și conduc Europa, ne-au adus și mulsumanii pe cap, iar ungurii își continuă politica lor naționalistă, uneori cu nuanțe șovine și nimeni nu-i ia la întrebări. Oare care este regula jocului aici?

Eu n-o cunosc și poate nu am s-o aflu niciodată, deși o bănuiesc. Însă știu un lucru: omenirea este împărțită în 2 categorii: păpușarii și păpușele. Păpușarii sunt în minoritate dar puternici și trag sforile făcându-le pe păpuși, care sunt în majoritate, să joace după regula jocului lor. Și știți care este succesul lor? O fac fără cheltuială, folosindu-se de puterea cuvântului. Iar cuvântul nu costă dar are ecou!

Pe curând,

Earnest