În Biblie, despre păcat se fac mai multe referiri, privind originea, consecințele sau înfrângerea păcatului. Cuvântul păcat este folosit în diferite situații el, având semnificația: devierea de la direcția propusă sau de la cale, abaterea de la norma morală, răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu, sfidarea domniei și conducerii Lui, un rău înfăptuit voit, săvârșirea unei nelegiuri etc.
Vă propun spre citire un fragment, privind o analiză a păcatului biblic realizată de Arhimandritul Sofronie:
,,Vechiul Testament înțelege păcatul drept încălcarea poruncilor morale și religioase ale Legii lui Moise. Noul Testament a transferat conceptul de păcat asupra omului lăuntric. Faptul de a simți păcatul în noi înșine e un act spiritual, cu neputință fără har, fără apropierea de noi a Luminii Dumnezeiești. Efectul inițial al apropierii acestei misterioase Lumini e acela că vedem locul precis unde ne aflăm ,,duhovnicește” într-un moment anume. Primele arătări ale acestei Lumini Necreate nu ne îngăduie să avem experiența ei ca lumină. Ea strălucește într-un mod tainic, luminând întunericul nostru al lumii noastre interioare, dezvăluindu-ne un spectacol care în starea noastră normală de ființe căzute e departe de a fi vesel pentru noi. Simțim ca o ardere. Aceasta este începutul contemplației reale -care nu are nimic comun cu contemplația spirituală sau filozofică. Devenim conștienți de păcat ca o despărțire de izvorul ontologic al ființei noastre. (...). Păcatul nu este încălcarea standardelor etice ale societății umane sau a vreunei prescripții legale. Păcatul ne taie de Dumnezeul Iubirii Care ni S-a arătat ca Lumină în care nu este niciun întuneric (cf.1 In 1,5). Faptul de a ne privi realitatea noastră jalnică e un dar ceresc, unul din cele mai mari care există. El înseamnă că am pătruns deja într-o oarecare măsură în sfera dumnezeiască și am început să contemplăm -existențial, nu filozofic -omul așa cum este el în gândul lui Dumnezeu înainte de creația lumii
Oroarea de a ne vedea pe noi înșine așa cum suntem e ca un foc mistuitor. Cu cât mai sever își face acest foc lucrarea, cu atât mai aproape de agonie e durerea noastră spirituală. Și totuși, în chip inexplicabil, lumina nevăzută ne dă o simțire a prezenței dumnezeiești înăuntrul nostru: o ciudată prezență tainică ce ne atrage spre ea, spre o stare de contemplație, despre care știm că e autentică pentru că inima noastră începe să zvâcnească în rugăciune. Nu poate fi repetat îndeajuns faptul că lucrarea dumnezeiască are o dublă mișcare: una, cea care ni se pare a fi cea dintâi, ne cufundă în întuneric și suferință. Cealaltă ne înalță în sferele înalte ale lumii dumnezeiești. Dimensiunile ființei noastre interioare se extind și cresc. Dar atunci când predomină mișcarea coborâtoare , ea ne silește să strigăm: ,,Înfricoșător lucru e să cazi în mâinile Dumnezeului Celui Viu” (cf.Evr10,31).”
Pe curând,
Earnest
Sursa: Arhimandritul Sofronie, Contemplația, în ,,Viața Sa e viața mea” (,,Rugăciunea -experiența Vieții Veșnice”, Editura Deisis, Sibiu, 2007
2 comentarii:
✨✨✨✨
Foarte relevante ideile din articol. Asa este !
Trimiteți un comentariu