În anul 1929, apărea la Editura Naţională, în singura traducere autorizată de Miguel de Unamuno unui român, şi anume, lui L.Sebastian, romanul "Negura". Cu această ocazie, prozatorul spaniol, de origine bască, filozoful, profesorul, eseistul, poetul și dramaturgul trimitea românilor un Cuvânt înainte, intitulat "Cititorilor mei Români". Doresc să vă transcriu câteva fragmente din acest mesaj.
" Scriitorii care gândesc şi simt limba latină-e vorba de limbă şi de grai-sunt măguliţi de faptul că sunt traduşi în româneşte pentru prestigiul graiului acesta: al Românilor care ne amintesc de Roma. Există printre noi, latinii, iluzia că nu e mare lucru să traduci o altă limbă latină. Şi zic iluzie, pentru că, dând peste un text românesc eu, care cunosc curent cele mai multe dintre limbile latine-spaniola, portugheza, catalana, italiana-nu l-am priceput deloc, nici măcar aproximativ.
 |
| Miguel de Unamuno (1864 -1936) |
Pe de altă parte, atât de puţin, vai, atât de puţine lucruri cunosc despre România! (....) Cele mai multe şi cele mai bune însemnări ale mele despre România, le am de la îndatoritorul meu amic şi concetăţean-s-a născut în acelaşi oraş cu mine, Bilbao,-marele poet, Ramon de Basterra care, ah! a petrecut în România, reprezentând Spania, doi ani pe vremea războiului şi care a scris o carte "La obra de Trajano" ("Opera lui Traian"), unica lucrare originală care s-a scris în Spania despre România.
Şi acum, iată-mă contemplând marca poştală de pe scrisoarea pe care mi-o trimite Sebastian din Bucureşti. Această marcă arată chipul unui copil! Al unui copil! Dacă e adevărat că sufletul colectiv românesc, că sufletul mulţimii româneşti e călăuzit de un spirit infantil, un spirit de copil curat, de acea făptură care nu e altceva decât copil, cât de mult invidiez poporul românesc! Un popor nu are decât două lucruri dumnezeieşti: maternitatea şi infantilitatea. Şi dacă un popor îşi află mântuirea, o datoreşte acelor ce nu pot să pună mâna pe arme.(....)
Aşadar, când voi primi traducerea de faţă, intenţionez s-o frunzăresc din nou, şi să văd dacă ritmul lecturii româneşti îmi sună frumos, să văd dacă mă voi înţelege pe mine însumi când îl voi auzi pe al meu Augusto Perez cum geme în româneşte, cerându-mi viaţă şi nemurire" ( Hendaye, 8 ianuarie 1929).
Nu ştiu dacă acest roman a mai fost tradus de altcineva, după cum nu ştiu dacă a mai fost reeditat. Oricum, eu vi-l recomand şi nu mă pot abţine să nu transcriu din nou câteva fraze din epilogul acestuia, intitulat "Discurs funebru" ( este vorba de discursul câinelui Orfeu, la moartea stăpânului său, Augusto Perez.
"Ce animal straniu şi omul! Niciodată nu e devotat celui din faţa lui. (...) E un animal bolnav, fără discuţie! Veşnic e în suferinţă! (....) Numeşte cinism, adică apucături de câine, neruşinarea şi destrăbălarea, el, animalul ipocrit prin excelenţă. Cuvântul l-a făcut ipocrit. Ar trebui să se numească ipocrizia antropism, devreme ce neruşinarea e botezată cinism".
Dragii mei citori oneşti, meditaţi la acest început de an, la tot ce am citat eu aici.
Vă doresc un an bun şi ca să citez pe strămoşii noştri romani, "mai bun decât cel care a fost şi mai puţin bun decât cel care va urma". Aceasta, ca să fim optimişti!
Pe curând,
Earnest
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu