EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (CXXIII).RODICA OJOG BRAȘOVEANU, VULTURUL DE DINCOLO DE CORNUL LUNII

 ,,De data asta împrejurările nu au  fost prielnice, poate nu am fost suficienți de chibzuiți sau ne lipsește acea împlinire și înțelepciune politică despre care vorbește stolnicul, dar va sosi, logofete, încredințat sunt că va sosi și ziua și ceasul, când, lepădând poverele supușeniei, Vulturul nostru va zbura slobod  pe cerul Valahiei, avântându-se peste piscuri și luceferi departe, dincolo de Cornul Lunii! Pizmuiesc viitorimea , logofete! Binecuvântate și bucuroase zilele cele vor trăi...”                                                                                                                        (Brâncoveanu către Radu Andronic)

   

Angela Rodica Ojog Brașoveanu
(București, 1939-București 2002)

Când ești nevoit să stai la pat, îți amintești că sub patul în care zaci mai sunt cărți care așteaptă să fie citite și pe care le-ai uitat acolo. Așa este cu romanul pe care, astăzi,  vi-l recomand și pe care l-am primit cadou de la o  colegă, de Sfântul Nicolae, în anul 2017. Cu ocazia aceasta, am aflat că Rodica Ojog Bașoveanu a scris și romane istorice, nu numai romane polițiste, ca a fost de profesie avocat și că a fost căsătorită cu actorul Cosma Brașoveanu, coleg de generație cu Florin Piersic, Leopoldina Bălănuță, Ioana Bulcă și cu alți mari titani ai teatrului și cinematografiei românești. În anul 2016, v-am recomandat  să citiți de această scriitoare romanul polițist ,,Coșmar”, care mi-a plăcut foarte mult.
 În romanul istoric ,, Vulturul de dincolo de Cornul de Aur”, Rodica Ojog Brașoveanu și-a ales, din tumultoasa domnie a lui Constantin Brâncoveanu, anul 1703, unul din numeroșii ani ai domniei sale, când Cabinetul Negru  ( Secret) al Stolnicului Cantacuzino de la Cancelaria Domnească constituia locul unde acesta, în cursul unor mese stropite cu vinuri bune, lua și prelucra informații de la invitații săi  străini, fără ca aceștia să-și dea seama.. În acel an 1703 , s-ar fi pus la cale o răscoală a popoarelor din Balcani și din Țările Române, ajutate de Rusia și de Austria, împotriva Imperiului Otoman, prilej cu care, la Curtea Domnească, trebuiau să se întâlnească reprezentanți din acest țări.

   Pentru scrierea acestui roman, autoarea s-a documentat mult, citind cronicile vremii, obiceiurile și mai ales limbajul epocii. Bucureștiul era o capitală unde se îmbinau influențe de cultură și civilizație orientale cu cele occidentale, pe o structură puternică tradițională. Luxul domină la curțile domnești și  ale dregătorilor,conform cheltuielilor cerute de ighemonicon, se consumau mâncăruri și băuturi multe din toate gastronomiile, erau curți cu grădini organizate după modelul celor din Italia, dar cu mulți arbuști decorativi și cu plante frumos mirositoare din Turcia. Bineînțeles, că alături de acest lux ne descrie satele ghirmelie cu ghirmelii ( cocioabe), iar alături de hanuri curate cu mâncăruri și băuturi alese erau hanurile  murdare, pline de păduchi, unde abia puteai găsi ceva de mâncat. Autoarea folosește arhaisme, multe de origine turcă, în special cele legat de domeniile de activitate ale negustorilor: bogasieri ( negustorii de pânzeturi fine ), toptangii ( negustori angrosiști), coropcari ( negustori ambulanți), marchitani ( negustori de mărunțișuri), țătrari ( negustorii care vindeau șătrarilor).

  Autoarea țese pe această atmosferă complotistă  și într-o societate cosmopolită dar și tradițională  povestea de dragoste dintre Smaragda, fata vornicului Cerchez (promisă Prințului Serbiei Alexandru, participant la complot) și Gheorghiță,  fiul  boierului Filipescu. 

   Rodica Ojog Brasoveanu nu ratează să nu ne amintească niște ziceri înțelepte românești, dintre care, menționăm:  ,,Vrăjmașului care se duce, fă-i pod”, ,,Nu-i când te  izbește un armăsar, ci când te trântește un măgar”,  ,, Dumnezeu i-a dat omului cuvântul, ca să ascundă gândul”, dar și cele cu umor negru: ,, Ferește-ne Doamne de un foc, că nu are ce arde!” Nu putem să nu remarcăm talentul ei de a descrie personajele, dar și crearea unor tablouri, intercalate în narațiune: ,,Luna se spânzurase fanar galben caisă pe un pisc de cer și , ninși cu lumină, caii străluceau ca atlazurile de la Alep. Prea îndestulați și odihniți, tropăiau și nechezau căsniți de nestăpânit dor de ducă.” Și cum  într-un roman istoric nu trebuie să lipsească nostalgia, autoarea ne atrage atenția:,, Vremea se călătorește vânteș, ceasurile se târăsc nevoie. Iaca adevăr pe care oamenii îl deslușesc când încep a cerceta cu ochi înrourat de dulci aduceri aminte îndărăt, spre duse zile de zburdalnică, tinerețe. Cartea  vieții, glăsuiesc bătrânii, n-o poți deschide după poftă, nu poți întoarce la foile pe care le-ai îndrăgit. Pe acelea degetele noastre nu le va mai dezmierda în veci. Pergamentul îngălbenit le mai păstrează doar urma...”

  Acum, domniile voastre se întreabă: care a fost finalul complotului și oare Smaragda și cu Gheorghiță și-au împlinit iubirea?  Toate acestea, dacă vă interesează, le veți afla singuri, citind romanul.

  Pe curând,

  Earnest

Să ne amuzăm: https://www.youtube.com/watch?v=SuQX3fuBeXQ