UN BOB DE ISTORIE ȘI DE CULTURĂ ( 5 )

 ,,Istoria este o luptă împotriva timpului, deoarece cheamă faptele și eroii timpului la o nouă viață.” 

( Camelia Oprița)

Charles de Gaulle și Nicolae Ceaușescu

   Mai este luna cu cele mai multe evenimente și tradiții din istoria noastră, care ar trebui să nu fie uitate, începând cu Armindenul, Ziua Tineretului, Marea Adunare de la Blaj când s-a citit Petițiunea- Proclamație, Plebiscitul prin care s-a aprobat Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris,  Declararea  Independenței, Memorandum-ul, Instaurarea Monarhiei, Încheierea Păcii de la București ( Pacea Marghiloman), Transformarea Partidului Socialist din România în Partidul Comunist Român și afilierea lui la Internaționala III, Capitularea Germaniei și Ieșirea României din al Doilea Război Mondial, după 260 de zile de participare la înfrângerea fascismului, Intrarea României în Tratatul  de la Varșovia, la care mai adăugăm că în această lună s-au născut Ion Popescu-Gopo, Nicolae Grigorescu și au trecut Dincolo, George Enescu, Marin Preda, Camil Petrescu, Vida Gheza,  Lucian Blaga, Octavian Goga, Octavian Paler, Samuil Micu, George Bacovia și mulți alți oameni de cultură. De asemenea, în această lună a apărut Revista ,,Gândirea”, s-a întemeiat Universitatea din Cluj, a fost inaugurat Muzeul Național de Istorie a României, s-a inaugurat și Opera Națională din Cluj etc. După cum ați observat, am făcut o înșiruire haotică, fără a preciza ziua și anul evenimentelor, pentru ca dumneavoastră să faceți  un exercițiu de memorie.

    Atunci, când ai multe evenimente din care trebuie să alegi, te gândești că cel mai bine ar fi să scrii despre acelea la care oamenii se gândesc cel mai puțin, deși le cunosc.
 Bobul de  istorie
 Vizita lui Charles de Gaulle în România
   Între 14 și 18 mai 1968, Președintele Franței Charles de Gaulle ( 1959-1969) a venit în  România, într-o vizită oficială, fiind prima vizită a unui președinte occidental în țara noastră. Trebuie să menționăm contextul în care acest eveniment a avut loc. În primul rând, România a fost prima țară socialistă care a recunoscut R.F.Germană, restabilind cu aceasta relațiile diplomatice în anul 1967 și în același an, Nicolae Ceaușescu l-a primit oficial pe Vicecancelarul și Ministru de Externe Willy Brandt. În anul 1966, România primise licență de la Franța pentru producerea automobilului Dacia. Charles de Gaulle fusese în vizite oficiale în URSS și China, Franța, fiind primul stat occidental care a recunoscut Republica Populară Chineză. De asemenea, a ieșit din NATO, a semnat independența Algeriei, a dus o politică antiamericană și antisovietică și voia încetarea conflictelor Războiului Rece, de orice natură: economică, politică, militară, să facă din Franța un stat puternic și cu mare influență în Europa. Cu toate acestea, în Franța, Charles de Gaulle își pierduse popularitatea.În ceea ce privește atitudinea lui față de România, acesta avea în vedere două aspecte: stabilirea unor relații economice și, ținând cont de politica de detașare a României față de URSS, urmărea ca țara noastră să fie mediatoare între Occident și țările socialiste. În România, Charles de Gaulle a ales să viziteze, de pe lista propusă de Guvern,  orașele Târgoviște , Slatina, Pitești, Craiova. De ce a ales Craiova , unde a vizitat Uzina Electroputere ( marca Electroputere a fost cunoscută  în peste 100 de țări), Combinatul Chimic, Centrala Electrică de Termoficare și nu Iașul? Răspunsul l-a dat Charles de Gaulle:  a vrut să-l întâlnească și să-i dea salutul, la el acasă, colegului său și bun prieten, Generalul Polihron Dumitrescu. Generalul român a fost șeful clasei de la la Școala Superioară de Război de la Paris, din anii 1920, și, conform regulilor școlii,el trebuia să primească salutul de colegii săi, ceea ce Charles de Gaulle a făcut.

  Urmarea acestei vizite a fost realizarea unor schimburi culturale și educaționale între Franța și România, asistență tehnologică la un laminor de la Galați și la Uzina de Aluminiu de la Slatina, dar, mai ales, deschiderea căii lui Nicolae Ceaușescu și a României spre Occident.
Bobul  de cultură
Ridicarea Mănăstirii Cozia

 

  Pe 18 mai 1388 a fost  sfințită Biserica Mare a Mănăstirii Cozia. Aceasta a fost construită între anii 1386 și 1388, pe Valea Oltului, în orașul actual Călimănești, într-un loc mirific, pe care Paul de Alep îl descria, astfel: „În limba lor înțelesul numelui acestei mănăstiri, Cozia este „fortăreață de pământ din pricina nenumăraților munți din această țară” (...). Clădirea este mare și  este  înălțată pe marginea acelui râu (Olt), dar înconjurată de piscuri înalte și impunătoare, închise de păduri de nepătruns, astfel că prin nici o parte a acestui loc nu este vreo altă intrare. Drumul către aceasta din urma este prin spatele munților de miazăzi, este extrem de greu și cu neputință de străbătut cu carul cu boi.”. Mănăstirea este ctitoria lui Mircea cel Bătrân și necropola sa. El a ridicat această mănăstire la îndemnul Sfântului Cuvios Nicodim de la Tismana, care era sfetnicul său între ,,cele dumnezeiești.”

Cozia, Tabloul votiv
Mircea cel Bătrân și fiul său Mihail,
 dăruind biserica Fecioarei Maria cu pruncul

   Eu  m-am oprit să văd și să mă închin la această mănăstire ori de câte ori am trecut pe Valea Oltului și de fiecare dată am descoperit ceva în plus, față de celelalte dăți. Aici, găsești evoluția stilului arhitectonic de la cel bizantin muntenesc spre cel brâncovenesc, evoluția de la pictura bizantină spre cea brâncovenească. Biserica a fost ridicată din piatră, alternând cu cărămidă,  în plan triconc, stil care se va păstra în Țara Românească până în secolul al XVIII-lea. Între  anii 1706 și 1707, Constantin Brâncoveanu a adăugat bisericii pridvorul, în stilul brâncovenesc, unde se află mormântul Mitropolitul Varlaam. Pronaosul considerat sala-tezaur a fost destinat ca necropolă domnească, unde se află mormintele lui Mircea cel Bătrân, ale familiei lui, al Teodorei ( cu numele de călugăriță Teofana),  mama lui Mihai Viteazul, fiind zidit fără ferestre (  două ferestre au fost deschise pe zidul sudic, în vremea lui Constantin Brâncoveanu) și este singura parte a bisericii unde se păstrează pictura originală , în frescă, din anul 1391. Nu se cunoaște numele zugravilor. Ceea ce putem vedea aici și, privind cu multă atenție, ne îmbogățește cunoștințele: Portretul Sfântului Cuvios Nicodim și menologul, Judecata de Apoi, în total 237 de scene, dintre care 183  pot fi ,,citite, cunoscând, prin modul de redare bizantin, viața monastică isihastă,  viața sfinților,  martiriul  unora dintre ei. În naos, turla  este ridicată pe pandantivi.  În sistemul de boltire, arcadele mari sunt susținute de stâlpi masivi de zidărie adosați pereților, de o parte și de alta a absidelor laterale. Între anii 1517 și 1520 a fost refăcută pictura din naos: Tabloul votiv, Deisis. Pictura care se păstrează astăzi, în naos și în Sfântul Altar, este din vremea lui Constantin Brâncoveanu, realizată, în anul 1707,  tot în frescă de către Preda Zugravul și  fiii săi, Ianache Sima și Mihai. Pictura din pridvor aparține lui  Andrei, Constantin şi Gheorghe.  Catapeteasma originală a fost distrusă de foc, fiind făcută una nouă, în vremea lui Alexandru Moruzzi, în anul 1794. A fost realizată în stucatură, cu bogate ornamente în relief, pe cheltuiala egumenului Teodosie. Icoanele poartă semnăturile zugravilor Ioan, Ruca Ioan, Nica. Piciorul Mesei Sfântului Altar este o coloana din castrul roman de la Arutela, ridicat de către Împăratul Hadrian, în anul 138. Fațadele bisericii sunt decorate prin alternări de piatră și cărămidă, împărțite în trei registre, prin brâuri de piatră profilată în dublu tor. În curtea mănăstirii, Neagoe Basarab a ridicat Fântâna care-i poartă numele, în anul 1512,  în mijlocul căreia se află o cruce înconjurată de patru capete cufundate în apă pe jumătate, unde credincioșii aruncă bani și își pun dorințe. Ansamblul monahal  a fost întregit cu Biserica  Bolniței ridicată în vremea lui Radu Paisie, în anul 1542 și pictată de zugravii David și fiul său, Radoslav, Paraclisul sudic ctitorit ,în anul 1584, de către egumenul Amfilohie și pictat în secolul al XVIII-lea,  Paraclisul sudic, ctitorit, în anul 171, de  către arhimandritul Ioan de la Hurez, Fântâna cea Mare din secolul al XVI-lea, , cuhnia, chiliile și muzeul.

 În perioada anilor 1880-1920, biserica mănăstirii a fost grajd, iar ansamblul mănăstiresc a fost temniţă, azil sau cazarmă, iar obştea mănăstirii a locuit în jurul acestei biserici și tot aici, au fost săvârşite şi sfintele slujbe. Ctitoria marelui Domn și Voievod Mircea cel Bătrân, unde, începând cu anul 1415, a  funcționat prima Școală de Miniatură și Caligrafie din Țara Românească, sub conducerea lui Sofronie și a lui Filotei, imnologul, a fost transformată în temniță de Carol I, Regele care a avut  această inițiativă la multe mănăstiri din țară, printre care și Mănăstirea Răchitoasa din județul nostru.

 Pe curând,

 Earnest

EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (CXXIV). SADEGH HEDAYAT, S.G.L.L.

 ,,În două mii de ani, morala, obiceiurile, sentimentele, pe scurt, esența însăși a vieții se schimbase complet. Tot ceea ce religiile și ideologiile le promiseseră oamenilor știința le dăruise. Setea, foamea, sexualitatea și celelalte probleme se rezolvaseră. Omul învinsese  bătrânețea, boala și mizeria. Nici măcar vreun inconvenient cu locuința sau familia: locuiau toți în imense imobile ca niște stupi. Dar rămânea un neajuns, un rău de neîmblânzit: neliniștea unei vieți, fără scop, serbede.”

(Sadegh Hedayat, S.G.L.L.)

 

Paris, Cimitirul Père-Lachaise
Mormântul lui Sadegh Hedayat

  În aprilie 2018, vă recomandam o altă carte a celui mai mare scriitor persan al secolului al XX-lea, ,,Hadji Agha” și în același an, a apărut și cartea pe care v-o recomand astăzi, pe care, traducătorul, Gheorghe Iorga, îmi scria ,, Liviei, cu iubire veșnică!” , adică cu acea iubire intelectuală care ne leagă de mulți ani.

  ,,S.G.L.L.” este ultima dintre cele șapte povestiri pe care Gheorghe Iorga le-a adunat în carte. Aceste povestiri  au fost scrise de Sadegh Hedayat între anii 1933 și 1944 și poarta amprenta poziției sale ( membru al Grupului Celor 4) antimusulmane din  perioada respectivă și a cunoștințelor sale  despre vechea religie persană, zoroastrismul. În cele șapte povestiri pe care Gheorghe Iorga le-a ales , scriitorul ne dezvăluie probleme universal valabile ale preocupării oamenilor, prezentându-ne tipologii de personaje: mincinoși, ipocriți, mincinoși, răi, generoși, empatici, creduli, imorali, țopârlani, bolnavi, atei, habotnici, oameni cu instincte animalice,  culți, inculți etc. 

  S.G.L.L. este prescurtarea la Serum Gegen Liebes Leidenschaft, un ser care era menit să împiedice procrearea , ducând la moartea ființelor, plantelor. Sadegh Hedayet, în această povestire este un adevărat vizionar, numai că ceea ce și-a imaginat că se va întâmpla peste vreo două mii de ani, astăzi, antropologii sociali constată deja efectele dezvoltării tehnologiei ( vezi James Suzman , ,,Munca.O istorie a modului în care ne petrecem timpul liber”, carte pe care v-am recomandat-o în iulie 2024).Autorul prevede Sfârșitul Lumii ca o consecință a dezvoltării, ceea ce-l face pe om inutil, fără să mai aibă vreun scop în viață ( nici măcar iubirea nu-l mai provoacă vreo bucurie, pentru că nu mai crede în ea), om plictisit de atâtea facilități, de bunăstare, de lene, pentru care singura soluție este sinuciderea.

  Nu pot să vă spun care dintre cele șapte povestiri mi-a plăcut mai mult, pentru că fiecare dintre ele are  tâlcul ei, iar mie îmi plac tâlcurile, deci mi-au plăcut toate, chiar dacă mi-au lăsat un gust amar.

Lectură plăcută!

Pe curând,

Earnest

P.S. Pe 4 mai, când cu entuziasm vom merge la vot, se împlinesc 70 de ani de când George Enescu a plecat Dincolo. De aceea, vă invit să ascultați ,,Ciocârlia” interpretată la vioară de Angheluș Dinicu, pe https://www.youtube.com/watch?v=lB2JXR--teY

HRISTOS A ÎNVIAT!

 ,,Eu sunt Învierea și Viața” ( Ioan 11:25)

,,Hristos /Christos a Înviat!”, ,,Adevărat a Înviat” așa se scrie corect. Acesta este  salutul pascal cu care creștinii se salută în perioada dintre Înviere și Înălțare.
Iată  salutul în  dialectele românești:

-Dialectul istroromân – Uscrâsnit-å Isus Crist! Zaista Uscrâsnit–å!

-Dialectul macedoromân (aromân) – Hristolu Anyie! De-alihea Anyie!

-Dialectul meglenoromân – Hristos Anghii! Istana Anghii!

Cimitirul Priscilei
Frescă, sec.III, cea mai veche reprezentare.
Fecioara Maria cu a  Iisus în brațe și un proroc

 Poate vă întrebați, de ce am considerat necesar să scriu despre acest salut pascal? Am constatat că majoritatea oamenilor scriu astfel înviat, nu Înviat, după cum recomandă Biserica. De asemenea, mulți scriu Isus, nu Iisus, după cum unii spun Christos alții Hristos, afirmând că protestanții și catolicii zic Christos, iar ortodocși Hristos. 

Isus a fost unul dintre cei 50 de fii ai lui Priam, Regele Troiei, pe care Ahile l-a capturat în timp ce acesta păștea oile împreună cu fratele  său Antiphus, pe Muntele Ida. Priam i-a răscumpărat pentru eliberarea lor, dar au căzut în luptă uciși de către Regele Agamemnon, din Mycene.

Iisus este numele pe care i l-a dezvăluit un înger lui Iosif, spunându-i:  „Maria va naște Fiu și-I vei pune numele Iisus, pentru că El va mântui pe poporul Său de păcate” (Matei, 1, 21) și numele pe care l-a primit ca poruncă Sfânta Fecioară Maria: „Iată vei zămisli și vei naște fiu, căruia îi vei pune numele Iisus. El va fi mare și va fi chemat „Fiul Celui Preaînalt.“(Luca, 1, 31).

 Dacă nu știm ce înseamnă Isus în limba hitită, știm ce înseamnă Iisus în limba aramaică. Etimologia numelui Iisus se găsește în Jesuah care înseamnă ,, Mântuitorul ”, ,,Dumnezeu ne mântuiește” sau ,,Domnul este mântuirea” 

  Christos sau Hristos este un titlu care i s-a dat lui Iisus, vizând menirea sa. Numele de Christos este de origine greacă, preluat și de latini ( verbul chriein care înseamnă a unge) apare în Septuaginta ca o traducere a termenului ebraic mashi ̓ ha , uns, tradus în limba română cu Mesia. În concluzie, desemnat ca Iisus zis Mesia, în greacă, necunoscându-se valoarea elementelor acestei expresii, Mesia, traducându-se prin Christos, a fost considerat al doilea nume propriu al lui Iisus și folosit ca atare. În limbile de origine slavă și în limba română a dispărut litera C și s-a zis Hristos. De la Christos vine și numele de creștin, din latinescul crestiani (iani era un sufix care se aduga la sfârșitul numelui unui comandat, pentru a-i desemna pe soldații acestuia, ca, de exemplu, galbianii, oamenii lui Galba, conform lui Tacitus, Hist.1.51), însemnând soldații, partizanii, familia lui Cristos. Cuvântul creștin apare prima dată în Antiohia, în anul 40, în timpul persecuțiilor lui Irod Agripa I ( Fapt. 12:1). Dacă la început numele de creștin a fost o poreclă, acesta a fost adoptat de cei care l-au primit. Când creștinii erau întrebați: ,,Ești creștin?”, ei răspundeau ,,Da” cu demnitate și mândrie, pentru că acest cuvânt conținea însuși numele Mântuitorului ( 1 Pet.4:16). Dacă numele Christos era neinteligibil pentru păgâni care-l confundau cu numele obișnuit Chrestos, care înseamnă bun, binevoitor, aceasta a fost o paronomază cu urmări pozitive. Astfel, la începutul secolului al II-lea, numele este folosit oficial, pentru prima dată, de către  Episcopul Ignatius  al Antiohiei.

 Când ne salutăm cu ,,Hristos a Înviat” nu înseamnă doar faptul că noi credem că într-adevăr Iisus a înviat, ci credem că, într-o zi, toții oamenii vor învia ( ,,Eu sunt Învierea și Viața, cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi ” Ioan 11:25). Aceasta nu înseamnă că toți vor învia pentru fericire. Iisus a vorbit despre ,,Învierea pentru Viață”, dar și despre ,, Învierea pentru Judecată ”( Ioan 5:29). Cei care L-au respins pe Hristos vor descoperi că Învierea pentru ei va fi un lucru foarte grav.

Dragii mei cititori onești:  Hristos a Înviat cu Lumină, cu Iubire și cu Credința într-o Lume dreaptă și mai bună!

Pe curând,

Earnest

 

ROMÂNCE CELEBRE (XIV).EUFROSINA POPESCU

 ,, Domnișoara Vlasto a jucat rola craiului Righii cu o deosebită grație care o prinde foarte bine și cu o înțelegere ce întotdeauna dă semne de un talent care dezvoltându-se mai mult va face dintr- această tânără domnișoară o actriță însemnată” (în M.N., 1836, 26 febr., an I, nr. 4, p.15) 

Eufrosina Popescu
(București, 20 .X.1821-Fetești 3.XI. 1900)

   În anul 1833, se înființa la București, din inițiativ lui Ion Câmpineanu sprijinit de Ion Heliade Rădulescu, Societatea ,,Filarmonica” cu scopul declarat de a încuraja dramaturgia românească. În programul de activități al acestei societăți se prevedea înființarea unei școli pentru pregătirea viitorilor actori. Astfel, în anul 1836  s-a înființat Școala de muzică vocală, literatură și declamație. Printre cei 12  elevi care au trecut examenul a fost și Frosa Vlasto în vârstă de 12 ani, viitoarea mare artistă Eufrosina Popescu. Iată cum o descria un contemporan: ,,Era înaltă, frumoasă, bine făcută la trup, cu ochi vioi și vorbitori, cu o gură mică, șăgalnică și plăcut zâmbitoare, cu vocea melodioasă ca un cântec, sprintenă, veselă, grațioasă, și mai cu seamă pătrunsă de farmecul ce  răspândea în jurul său pretutindenea, era ușor să izbutească pe scenă și să cucerească dragostea celor ce o priveau și o ascultau.”

 Eufrosina Vlasto s-a născut pe 20 octombrie 1821 la Bucureşti, în casa boierului Vlasto şi a soţiei sale, Maria, dovedind de timpuriu aplecarea pentru cântec, dans şi recitare, ceea ce a determinat-o, cu acordul părinților, să participe la concursul Școlii de muzică vocală, literatură și declamație.În paralel cu această școală și-a îmbogățit  cunoştinţele de limbi străine în pensioanele Duport şi Vaillant. Se spune că vorbea franceza, germana, engleza, spaniola, italiana şi poloneza. A debutat din primul an de studiu ( 7 decembrie 1934) în comedia-balet ,, Amorul doctor” de Molière, când Frosa Vlasto a cunoscut bucuria succesului, devenind curând favorita publicului. A interpretat roluri diferite, în comedii și tragedii, chiar și travesti în rolul lui Righii din piesa lui Alexandre Duval, “Juneţea lui Carol al II-lea”. În anul 1936, a jucat în opera lui Rossini ,, Semiramida”.

 La 16 ani, s-a căsătorit cu polcovnicul Theodor Popescu, aghiotant al voievodului Alexandru Ghica, dar după numai câţiva ani de căsnicie a rămas văduvă. Întâmplarea a făcut ca o mare cântăreaţă a vremii, Josefina Ronzi, aflată în trecere prin Bucureşti, s-o audă cântând  la o serată dintr-un salon boieresc. Aceasta o sfătuit -o să- şi cultive vocea peste hotare. Ca urmare, Eufrosina Popescu și-a continuat studiile muzicale la Viena, Paris. și apoi în Italia, unde și-a schimbat numele  în Marcolini, după cel al primului soț al mamei sale, Mărculescu. În Italia, a avut succese uluitoare, cântând pe scenele unor teatre renumite la Milano, Torino, Veneția, Florența, Verona, Pisa, Palermo, Neapole, apoi în Franța la Nisa și Paris. A fost admirată de mari compozitori și dramaturgi: Rossini, Meyerbeer, Alphonse Kart. Urma să fie angajată la Opera din Paris, dar a preferat să se întoarcă la București, în anul 1859, unde și-a făcut debutul pe scena Teatrului Național, pe 20 septembrie 1859, în rolul Fiamina din opera ,,Grisélidis” de Jules Massenet.

   În anul 1877, când s-a înființat organizația profesională Societatea Dramatică, după modelul Comediei Franceze, Eufrosina Popescu făcea parte din comisia reprezentanţilor, cât şi din cea bugetară a societarilor.

  Pe data de 8 octombrie 1889, Eufrosina Popescu a fost pensionată forţat, pe baza hotărârii Comitetului teatral condus de Grigore Cantacuzino. Motivul: depăşirea limitei de vârstă. Odată cu ea şi pentru acelaşi motiv, a mai fost pensionat şi Matei Millo… Eufrosina Popescu i-a răspuns printr-o  scrisoare publică, adresându-i-se acestuia nu cu “domnule director”, ci, în semn de sfidare, cu ,,domnule  Cantacuzino”, apoi a continuat: “Sunt sigură ca vizitiului dv., dacă v-ar fi servit 30 de ani, nu i-aţi fi făcut o pensie mai mică de 162 lei. Protestez, deoarece Legea teatrului nu vă dă dreptul să faceţi ceea ce aţi făcut; […] înlăturaţi, fără a o preveni, pe o societară care şi-a jertfit 30 de ani pentru a sluji publicul. Vom vedea…” Urmare a acestei scrisori ,,irevențioasă” a primit o amendă de 200 de lei. Dar Eufrosina Popescu nu s-a lăsat intimidată şi a dat în judecată Direcţia Teatrelor, cerând anularea hotărârii de pensionare. După cinci luni de proces, apeluri şi recursuri, actriţei i s-a dat câştig de cauză. Acest succes a bucurat-o însă prea puţină vreme. Ceea ce nu-i reuşise prin folosirea abuzivă a autorităţii directoriale, Grigore Cantacuzino a obţinut prin “schimbarea” legiuirii […] Direcţia a hotărât “a trece la pensie pe societarii: d-na Eufrosina Popescu pentru vârsta înaintată şi d-l Ştefan Iulian pentru cauză de boală incurabilă, ca nemaiputând aduce ambii niciun serviciu teatrului.” 

   În acest mod, au știut să trateze, autoritățile acelor vremuri, pe prima noastră artistă  care a jucat pe scenele celor mai cunoscute teatre europene și care a renunțat la Opera din Paris, pentru Teatrul Național din București.

  După spusele nepotului ei, avea două pensii: una de 493 de lei, de la soţ, alături de care trăise numai câţiva ani de căsnicie, şi alta de 162 de  lei, de la Teatrul Naţional, căruia îl slujise  o viaţă întreagă. S-a retras la Fetești, unde a dus o viață modestă, trecând spre cele veșnice pe data de 3 noiembrie 1900.  A fost înmormântată Cimitirul Bellu. Nu şi-a dorit doliu la poartă, nici paradă la înmormântare. A cerut să fie dusă la cimitir seara, cât mai discret cu putinţă. Mormântul ei, aflat la Cimitirul Bellu, este simplu, aşa cum l-a dorit artista.

 Pe curând,

Earnest

  Sursa principala:Elena Grigoriu, ,,Zorii teatrului cult în Țara Românească”, Editura Albatros, București.1983

UN BOB DE ISTORIE ȘI DE CULTURĂ (IV)

 "Istoria e faptă şi carte cu dovezi
Cumplită este gluma de care râde mutul
Că viitorul astăzi mai simplu ţi-l prevezi
Dar e mai greu pe lume să iţi prevezi trecutul.
Istoria nu-i ciornă pe care s-o rescrii
În funcţie de, zilnic, schimbate interese
M-am saturat de falsuri, minciuni şi de prostii
Vreau opere complete, nu opere alese." - Adrian Păunescu

Bobul de istorie pentru luna aprilie

Boieri moldoveni la sfat

În luna aprilie 1822, la Iași, un grup de boieri progresiști, sub îndrumarea lui Ioniță Tăutu , concepeau un proiect de constituție cunoscut cu numele Constituția Cărvunarilor. După cum știm, ca urmare a destrămării Imperiului Francez constituit prin războaiele de cucerire conduse de Napoleon, în Europa și America Latină au izbucnit revoluții naționale și burgheze sub influența ideilor revoluției franceze răspândite tocmai de armata franceză. În Balcani și în cele două țări române, Muntenia și Moldova, a izbucnit o mare revoluție burghezo - națională, condusă de către Alexandru Ipsilanti, respectiv de către Tudor Vladimirescu care, deși înfrântă, a dus la independența Greciei și la desființarea domniilor fanariote. Noul statut al celor două țări românești și al celorlalte state din Balcani urma să fie stabilit prin tratatele de pace. Moldovenii, cei dintâi ca întotdeauna, s-au hotărât să conceapă un proiect de constituție care să stabilească statutul Moldovei, principiile care să stea la baza prevederilor, instituțiile și drepturile și libertățile locuitorilor. În acest context, a fost elaborat proiectul Constituției Cărvunarilor ( numele de cărvunari vine de la organizațiile italiene ,,carbonarii”care luptau pentru eliberarea de sub ocupația franceză, din timpul lui Napoleon) care cuprindea 77 de articole. Proiectul a fost înaintat, pe 13 septembrie 1822, domnului pământean Ioniță Sandu Sturdza. Prevederile acestei constituții sunt o îmbinare între vechi ( se mențineau multe privilegii ale boierimii) și nou ( se deschidea calea spre capitalism, acordându-se drepturi burgheziei în formare). Conform Constituției Cărvunarilor statutul intern al Moldovei era monarhia constituțională, unde domnul era ales după merit, de o majoritate a unei  Obștești Adunări, alcătuită din mitropolit, episcopi, și obștea boierilor, fără deosebire de rang.Însă constituția nu stabilea statutul internațional al țării, dar înscria că norodul a  avut privilegiul din vechime de a se oblădui ,,cu ocârmuitorul său și cu pravile țării”, ceea ce este evident că se vorbea de libertatea poporului român.Principiile înscrise sunt : statul de drept ( toți oameni erau egali în fața legii și pedeapsa se aplica tuturor, indiferent ce erau: judecători, stăpâni sau oameni de condiție inferioară), parțial principiul Habeas Corpus ( nimeni nu putea fi condamnat fără dovezi),  principiul separării puterii în stat: puterea executivă aparținea Domnului , puterea legislativă o avea Domnul și Sfatul Obștesc, format  din 41 de membrii, înlocuia Sfatul Domnesc, și era ales de boieri de rang diferit, puterea judecătorească era exercitată de către patru curți de judecată centrale, de curți de judecată distribuite în ținuturi, de judecătorii din fiecare ținut, cu o condică scrisă și cancelarie proprie  și chiar de ispravnici în cazuri ușor de judecat. Administrația țării se făcea după Codul Calimachi. Se mențineau dregătoriile, dar acestea nu mai erau ereditare, ci se ocupau  după merit, iar toate slujbele din instituții se ocupau prin concurs.Se garantau: proprietatea, dar se putea aplica principiul exproprierii pe pentru o cauză de utilitate publică, libertatea de exprimare, dar fără a aduce injurii nejustificate Domnului și instituțiilor, se proteja libera ințiativă, erau asigurate liberalismul economic și comerțul liber cu excepția  vămii.Se cereau școli în limba română la Iași și în alte târguri, unde să se învețe gramatica, aritmetica, geometria, logica, și scrisul, școli superioare în limbi străine după nevoie, pentru științe „de tot felul”, și o tipografie în română, separată de cea a Mitropoliei.  Se garantau, de asemeanea,  libertatea individuală, dar trebuia să se supună legii și libertatea religioasă în condițiile în care aceasta nu aducea ,,vătămare” religiei pământene. Proiectul constituției avea și prevederi naționalist, și anume: nu se  mai permitea stabilirea evreilor în țară, iar cei deja stabiliți în Moldova nu puteau locui în sate;  țiganii trebuiau statorniciți de stăpânii lor ca să nu mai umble prin țară.

 Proiectul Constituției Cărvunarilor a fost trimis și la Moscova și la Istanbul, dar  nu a fost acceptat de cele două Puteri și nici de marea boierime din țară. Acest proiect a fost găsit de către A.D.Xenopol la  Consulatul Rusiei și l- a  publicat în anul 1891, în  „Memoires de l'Academie”, section historique, serie II, XX (1891).

Bobul de cultură pentru luna aprilie

București, Institutul de Speologie ,,Emil Racoviță”

  Pe data de 26 aprilie 1920 se înființa la Cluj primul Institut de Speologie din Lume.

Inițiatorul acestui institut a fost marele savant și explorator moldovean Emil Racoviță (1868-1947), considerat fondatorul biospeologiei. Instituția a fost statuată printr-o lege promulgată de Regele Ferdinand I, la data de 26 aprilie 1920 și publicată în Monitorul Oficial nr. 86 din 20 iulie 1920.Prin această lege, institutul primea și prerogativele inventarului și protecției peșterilor din România. Deși legea nu a fost abrogată, guvernele actuale nu au respectat aceste prevederi.

 Pentru început, institutul a funcționat ca parte componentă a Facultății de Științe din Cluj, reprezentând cadrul oficial în care fondatorul său a mutat și sediul Societății Științifice „Biospeologica”, pe care o întemeiase în 1907, ca instrument internațional de coordonare a activității tuturor zoologilor interesați de studiul faunei subterane. Alături de Emil Racoviță, în institutul din Cluj și-au desfășurat activitatea doi eminenți biologi: francezul Rene Jeannel, entomolog și biogeograf reputat și elvețianul Pierre-Alfred Chappuis, specialist în fauna acvatică subterană. Împreună cu cei doi cercetători, Emil Racoviță a studiat peșterile din România, din Europa și din Nordul Africii, rezultând o colecţie considerabilă cu 20.000 eşantioane de faună cavernicolă. Numărul cercetătorilor care s-au angajat în studiul colecţiei a crescut în timp, fiind publicate 3400 pagini reunite în patru volume sub titlul comun Biospeologica. Este colecţia care reprezintă zestrea ştiinţifică pe care marele savant a aşezat-o la temelia cercetărilor Institutului de Speologie din Cluj. Între anii 1940 și 1945, când o parte din Transilvania a fost luată de Ungaria prin Dictatul de la Viena, institutul și-a întrerupt activitatea.În anul 1956, sediul institutului s-a mutat la București, fiind organizat de către  profesorul Constantin Motas (1891-1980), iar  la Cluj  s-a constituit  o secție. În anul 1960, institutul a trecut sub egida Academiei Române, sub conducerea profesorului Traian Orghidan și a profesoarei Margareta Dumitrescu, primind numele de Institutul de Speologie "Emil Racoviță".

Pe curând,

Earnest

https://www.youtube.com/watch?v=nMoVpFd3uko

,,Poporul român, opere complete” de Adrian Păunescu

Valeriu Penișoară, muzică și interpretare

EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (CXXIII).RODICA OJOG BRAȘOVEANU, VULTURUL DE DINCOLO DE CORNUL LUNII

 ,,De data asta împrejurările nu au  fost prielnice, poate nu am fost suficienți de chibzuiți sau ne lipsește acea împlinire și înțelepciune politică despre care vorbește stolnicul, dar va sosi, logofete, încredințat sunt că va sosi și ziua și ceasul, când, lepădând poverele supușeniei, Vulturul nostru va zbura slobod  pe cerul Valahiei, avântându-se peste piscuri și luceferi departe, dincolo de Cornul Lunii! Pizmuiesc viitorimea , logofete! Binecuvântate și bucuroase zilele cele vor trăi...”                                                                                                                        (Brâncoveanu către Radu Andronic)

   

Angela Rodica Ojog Brașoveanu
(București, 1939-București 2002)

Când ești nevoit să stai la pat, îți amintești că sub patul în care zaci mai sunt cărți care așteaptă să fie citite și pe care le-ai uitat acolo. Așa este cu romanul pe care, astăzi,  vi-l recomand și pe care l-am primit cadou de la o  colegă, de Sfântul Nicolae, în anul 2017. Cu ocazia aceasta, am aflat că Rodica Ojog Bașoveanu a scris și romane istorice, nu numai romane polițiste, ca a fost de profesie avocat și că a fost căsătorită cu actorul Cosma Brașoveanu, coleg de generație cu Florin Piersic, Leopoldina Bălănuță, Ioana Bulcă și cu alți mari titani ai teatrului și cinematografiei românești. În anul 2016, v-am recomandat  să citiți de această scriitoare romanul polițist ,,Coșmar”, care mi-a plăcut foarte mult.
 În romanul istoric ,, Vulturul de dincolo de Cornul de Aur”, Rodica Ojog Brașoveanu și-a ales, din tumultoasa domnie a lui Constantin Brâncoveanu, anul 1703, unul din numeroșii ani ai domniei sale, când Cabinetul Negru  ( Secret) al Stolnicului Cantacuzino de la Cancelaria Domnească constituia locul unde acesta, în cursul unor mese stropite cu vinuri bune, lua și prelucra informații de la invitații săi  străini, fără ca aceștia să-și dea seama.. În acel an 1703 , s-ar fi pus la cale o răscoală a popoarelor din Balcani și din Țările Române, ajutate de Rusia și de Austria, împotriva Imperiului Otoman, prilej cu care, la Curtea Domnească, trebuiau să se întâlnească reprezentanți din acest țări.

   Pentru scrierea acestui roman, autoarea s-a documentat mult, citind cronicile vremii, obiceiurile și mai ales limbajul epocii. Bucureștiul era o capitală unde se îmbinau influențe de cultură și civilizație orientale cu cele occidentale, pe o structură puternică tradițională. Luxul domină la curțile domnești și  ale dregătorilor,conform cheltuielilor cerute de ighemonicon, se consumau mâncăruri și băuturi multe din toate gastronomiile, erau curți cu grădini organizate după modelul celor din Italia, dar cu mulți arbuști decorativi și cu plante frumos mirositoare din Turcia. Bineînțeles, că alături de acest lux ne descrie satele ghirmelie cu ghirmelii ( cocioabe), iar alături de hanuri curate cu mâncăruri și băuturi alese erau hanurile  murdare, pline de păduchi, unde abia puteai găsi ceva de mâncat. Autoarea folosește arhaisme, multe de origine turcă, în special cele legat de domeniile de activitate ale negustorilor: bogasieri ( negustorii de pânzeturi fine ), toptangii ( negustori angrosiști), coropcari ( negustori ambulanți), marchitani ( negustori de mărunțișuri), țătrari ( negustorii care vindeau șătrarilor).

  Autoarea țese pe această atmosferă complotistă  și într-o societate cosmopolită dar și tradițională  povestea de dragoste dintre Smaragda, fata vornicului Cerchez (promisă Prințului Serbiei Alexandru, participant la complot) și Gheorghiță,  fiul  boierului Filipescu. 

   Rodica Ojog Brasoveanu nu ratează să nu ne amintească niște ziceri înțelepte românești, dintre care, menționăm:  ,,Vrăjmașului care se duce, fă-i pod”, ,,Nu-i când te  izbește un armăsar, ci când te trântește un măgar”,  ,, Dumnezeu i-a dat omului cuvântul, ca să ascundă gândul”, dar și cele cu umor negru: ,, Ferește-ne Doamne de un foc, că nu are ce arde!” Nu putem să nu remarcăm talentul ei de a descrie personajele, dar și crearea unor tablouri, intercalate în narațiune: ,,Luna se spânzurase fanar galben caisă pe un pisc de cer și , ninși cu lumină, caii străluceau ca atlazurile de la Alep. Prea îndestulați și odihniți, tropăiau și nechezau căsniți de nestăpânit dor de ducă.” Și cum  într-un roman istoric nu trebuie să lipsească nostalgia, autoarea ne atrage atenția:,, Vremea se călătorește vânteș, ceasurile se târăsc nevoie. Iaca adevăr pe care oamenii îl deslușesc când încep a cerceta cu ochi înrourat de dulci aduceri aminte îndărăt, spre duse zile de zburdalnică, tinerețe. Cartea  vieții, glăsuiesc bătrânii, n-o poți deschide după poftă, nu poți întoarce la foile pe care le-ai îndrăgit. Pe acelea degetele noastre nu le va mai dezmierda în veci. Pergamentul îngălbenit le mai păstrează doar urma...”

  Acum, domniile voastre se întreabă: care a fost finalul complotului și oare Smaragda și cu Gheorghiță și-au împlinit iubirea?  Toate acestea, dacă vă interesează, le veți afla singuri, citind romanul.

  Pe curând,

  Earnest

Să ne amuzăm: https://www.youtube.com/watch?v=SuQX3fuBeXQ

NICIODATĂ! DIN NOU?

 ,,Nada mas”

 (Julio Cesar Strassera, 18 septembrie 1985)

 

   Cu ,,Nada mas” și-a încheiat acuzarea procurorul Julio Cesar Strassera în celebrul Proces al Juntelor, din Argentina, din anul 1985. Pentru prima oară, o Curte de Apel Civilă judeca o dictatură militară.  După cel de Al Doilea Război Mondial, în Argentina a fost instaurată o dictatură militară.  În anul 1976, a izbucnit așa-numitul ,,război murdar” declanșat de către mișcarea comunistă împotriva atrocităților celui de al treilea dictator, Generalul Jorge Videla. Eram student , când s-a declanșat în Argentina războiul de gherilă al comuniștilor și simpatizanților acestora , și cu toții urmăream știrile, privind vânarea de către  forțele militare și de securitate și de către „escadroanele morții” ale Alianței Anticomuniste Argentiniene a disidenților politici și a tuturor persoanelor suspectate de legătură cu socialiștii și  cu comuniștii. Ne bucurasem că se terminase Războiul din Vietnam. Însă mai Marii Lumii nu se săturaseră de război, iar, după cel de Al Doilea Război Mondial, nu mai încetau conflictele.În  perioada aceea, în Africa izbucniseră războaie civile în Mozambic, Angola și în Etiopia, după războiul cu Somalia, iar în Extremul Orient nu se încheiase problemele cu Vietnamul: izbucniseră războaiele între Vietnam cu Cambodgia și Tailanda și  între China și Vietnam. Nici  Europa nu era prea liniștită. În Spania, deși căzuse regimul franchist odată cu moartea lui Franco, bascii voiau să se desprindă de Spania, iar în Portugalia, după victoria Revoluției Garoafelor împotriva dictaturii fasciste, noul regim democrat avea să se confrunte cu nostalgicii vechiului regim. La noi, în țară, luând exemplul bascilor, secuii se voiau autonomi, iar la frontiera cu URSS se iscase un conflict: în urma unei inundații, Prutul își schimbase cursul și trei localități  au  trecut la URSS, iar locuitorii s-au trezit peste noapte cetățeni sovietici. La Sculeni, au fost mobilizate trupe, la fel și de partea cealaltă a Prutului. Tancuri, mașini cu militari, duduiau pe Sărărie, iar unii locuitori ai urbei se pregăteau să plece în refugiu. Nouă, studenților, nu ne venea să credem ceea ce ni s-ar putea întâmpla: nu voiam să trecem prin aceleași spaime, nenorociri prin care au trecut părinții și bunicii noștri.   O colegă își împrimase deja un tricou cu deviza  ,,Make love, not war”, pe care o lansaseră hipiștii în SUA, în timpul războiului cu Vietnam. Și nu era singura care purta un astfel de tricou. În aceea perioadă, România se bucura de mare popularitate în Lume, ceea ce i-au făcut pe ideologii epocii să reînvie cultul personalității, care a deschis calea spre o dictatură personală.

 Acel ,,Nada mas”, adică tradus ,,Niciodată, din nou” nu era încă lansat. Însă acum, îl știm și cred că tot românul ar trebui să-l aibă în minte și să înțeleagă că nimeni nu ar trebui să accepte să trăiască într-o dictatură, indiferent de caracterul ei, și să nu fie părtaș la un război care nu este al lui. Trebuie să ne creștem copiii, nepoții în libertate și pace. Să trăim într-o libertate ca o necesitate înțeleasă, cu respectarea valorilor morale și naționale, cu dreptul de a respecta pacea. Copiii și nepoții noștri trebuie ă fie învățați că noi, românii, nu am provocat niciun război: noi am luptat pentru apărarea teritoriului și a bunurilor și nu am râvnit la bunurile altor popoare. Aceste fapte ne-au dat demnitate și respect de sine.

  Eu spun răspicat ,,Niciodată!” și nu vreau să mă întreb: ,,Din nou?”

Pe curând,

Earnest

P:S.Procesul Juntelor a fost înregistrat. Înregistrarea se păstrează în Arhiva Națională a Norvegiei și a constituit scenariu pentru filmul Argentina 85,pe care argentinienii l-au realizat în anul 2022.  Nu știu dacă este pe on-line. Eu l-am văzut și merită să-l vizionați.

Vă las în compania lui Victor Socaciu:https://www.youtube.com/watch?v=GVbIZv7ce7M