,, Apele mari nu se pricep să învețe pe cele mici pe unde să curgă. Își vor găsi singure vadul. Lăsați puii de vultur să-și aleagă singuri orizontul dorit. Alegându-și-l, nu vor înceta să-l bată cu aripile, până când îl vor îmblânzi.” (Comaticus către Zoltes)
Mi-am propus ca, în acest an, să recitesc unele dintre romanele copilăriei și ale tinereții și pe unele dintre ele să le recomand atât celor care le-au citit ( ca să le propună spre citire copiilor sau nepoților), cât și celor care nu au avut acest prilej. De data aceasta, vă recomand romanul ,, Cetatea nemuritoare” de Constantin Dumitrescu ( 1903-1980), poet, prozator, care a fost primul bibliotecar al Bibliotecii Publice din Alba Iulia. Romanul a fost publicat în anul 1974, la Editura Albatros și am aflat că a fost reeditat acum vreo câțiva ani. În perioada anilor 70 ai secolului trecut, a fost un curent al reînvierii istoriei Daciei și mulți scriitori și-au ales subiecte din perioada respectivă. Îmi amintesc, că am citit cu multă plăcere romanele: ,,Sarmis” de Ion Nicolae Bucur ( probabil, scriitorul a fost inspirat de poezia lui Mihai Eminescu), urmat de ,,Dicomes” și ,,Sargetius”, ,, Dacia Felix” de Victor Rusu Ciobanu și romanul pe care, astăzi, vi-l recomand. În curând, îmi voi face timp să recitesc și ,,Faraonul” de B. Prus.
Revenind la romanul ,, Cetatea eternă” a cărui acțiune se petrece în cetatea Apoulon, de pe Piscul Piatra Craivii ( Caprei), menţionată de Ptolomeu în poemul “Consolatio ad Liviam” şi în "Geographia", înainte și în timpul războaielor daco-romane dintre Decebal și Traian, menționez că scriitorul face multe erori istorice. Profit de această ocazie, pentru a menționa câteva aspecte din cultura și civilizația strămoșilor noștri, pe care majoritatea cititorilor nu le cunosc. În primul rând, geto-dacii au fost creatorii unei culturi și civilizații mărețe, unice în centrul-estic european, ei fiind înconjurați la nord, vest și est de populații migratoare. Descoperirile arheologice au confirmat ceea ce anticii afirmau despre geto-daci. De exemplu, Dio Chrysostomus, trimis să spioneze pe daci, constata:” Se întamplă că am făcut acum o călătorie lungă, drept la Istru şi în ţara geţilor am ajuns la nişte oameni întreprinzători, care nu aveau răgazul să asculte cuvântări, ci erau agitaţi şi tulburaţi. Acolo, la ei, puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme şi oameni înarmaţi, veneam să văd oameni luptând, unii pentru stăpânire şi putere, iar alţii pentru libertate şi pace”, iar Iordanes relata “… ce mare plăcere, ca nişte oameni viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filosofice, când mai aveau puţin răgaz de războaie. Puteai să-l vezi pe unul cercetând poezia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe acesta studiind creşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, soarele vrând să atingă regiunea orientală, este dus înapoi spre regiunea occidentală…” I-am citat pe cei doi istorici, pentru că autorul, la un moment dat, ne povestește cum dacii au luat un prizonier roman ca să-i învețe cum să prelucreze fierul, că erau considerați de către romani ca fiind inteligenți dar necunoscători ( același Dio Chrysostomus spunea că dacii erau la fel de deștepți ca grecii). De asemenea, autorul ne descrie întrecerile între tineri, pentru stabilirea mesagerului către Zalmoxis, însă în vremea lui Decebal nu se mai săvârșeau sacrificii umane și nu mai era cultul lui Zalmoxis. Prin reforma religioasă a lui Deceneu, s-a introdus monoteismul și cultul zeului solar Gebeleizis, interzicându-se sacrificiile umane. Ce-i drept, au rămas fanatici ai lui Zalmoxis, care au continuat, în secret, sacrificiile umane, după cum demonstrează descoperirile arheologice de la Corbii de Piatră ( despre acestea, am să vă relatez, cu altă ocazie). O altă eroare o face, atribuindu-i titulatura de ,, baci” șefului tribului apulilor, Zoltes, stăpânul cetății Apoulon. Indiferent care era originea unui șef de trib, din rândul crescătorilor de oi, din negustori , din meșteșugari sau din tarabostes, odată ajuns șeful tribului i se atribuia apelativul tarabostes (în limba dacă, însemnând ,,stăpân peste”, numit de romani ,, pileates”, adică purtători de căciulă, căciulari. Acesta avea în stăpânire o dava ( cetate), un corp de oaste și făcea parte din Consiliul Regal. Scriitorul vorbește de magi, vrăjitori, care slujeau în temple sau pe lângă acestea. Magi erau numiți preoții în Orient, în special în religia persană. La daci, preoții erau numiți ,, pates” și erau organizați în ,, colegii”, pe diferite ocupații: astronomi ( călătorii prin stele), medici, învățători, consilieri sau simpli slujitori în temple, care săvârșeau ritualele zilnice. Ei erau subordonați Marelui Preot, care avea și funcția de vicerege. În timpul lui Decebal, Mare Preot a fost Vezinas, nu Comaticus cum spune autorul, care-l menționează pe Vezinas ca fiind doar vicerege. Dacii mâncau mămăligă. Este adevărat dar cititorii trebuie să știe că dacii preparau o mămăligă din secară, pe care o mâncau cu brânză și smântână sau doar cu brânză. Dacii nu vânau lupi, pentru că era animalul lor totem, fiind considerat sacru. La mijlocul lunii noiembrie, era sărbătoarea lupilor. ( în calendarul popular românesc sunt 35 de sărbători ale lupului, Ziua Lupului, fiind odată cu sărbătoarea Sfântului Andrei; și romanii aveau Lupercaliile, celebrate în februarie) În rest, cititorii, pe parcursul lecturării romanului, se vor simți în epoca dacică, pentru că scriitorul este un talentat povestitor, care reușește să creeze, prin descrierile sale, atmosfera acelor timpuri. De asemenea, vor găsi două legende vechi, și anume, a flăcărilor care se aprind din pământ ( o îmbinare a actualei legende cu legenda Soreancăi - Floarea-Soarelui) sau a Știrmei Apelor, pe care o întâlnim , astăzi, în Delta Dunării.
Așadar, merită să recomandați această carte, celor tineri, care nu mai citesc romane istorice.
Pe curând,
Earnest
Un comentariu:
Trebuie citita !
Trimiteți un comentariu