UN BOB DE CULTURĂ ȘI DE ISTORIE (III)

 ,,Cum să respecți valorile naționale dacă nu le cunoști?”
                                                        ( Nicolae Manolescu) 

   Luna martie este plină de evenimente cunoscute ca: 8 Martie- Ziua Femeii, a Mamei, 25 martie 1945- Legea Agrară, 27 martie 1848- Declarția de Unire a Republicii Democrate Moldovenească(Basarabia)  cu România,  28 martie 1918 -începutul Revoluției de la 1848 din Țările Române cu citirea Proclațiunii - Program în fața Hotelului Petersburg din Iași, la care mai adăugăm și prăzmuirea , astăzi, 7 martie, a Sfântului Ierarh Efrem, Episcopul Tomisului, martirizat în anul 305, în timpul persecuțiilor declanșate de Dioclețian. Despre aceste evenimente am mai scris pe acest blog, de aceea, am ales alte două care au, de asemenea,  o importanță deosebită pentru istoria și cultura noastră.

Cele două boabe de istorie și  de cultură pentru luna martie 

Orheiul Vechi
Ruinele Cetății Hoardei de Aur

  În martie 1241 a început Marea Invazie a Hoardei de Aur spre Europa de Vest.Hoarda de Aur este numele statului tătaro-mongol al Hoardei Albastre. Înainte de moartea sa (în anul 1227), Gingis Han a împărțit Imperiul Mongol în două părți: Hoarda Albastră care cuprindea cele mai vestice părți ale imperiului și Rusia Sudică au a fost date nepotului său, Batu ( 1205-1255) și Hoarda Albă care cuprindea părțile vestice ale imperiului (zona  Munților Caucaz, ale Mării Negre și Iranul) au fost date fiului său, Orda (1204-1280). Batu și-a stabilit reședința  pe cursul inferior al Volgăi și de acolo a plănuit extinderea imperiului său spre vest, să cucerească  Polonia, Țările Române, Ungaria, Viena.Cronicile ne relatează  că timp de mai mulți ani a trimis iscoade din Polonia spre teritoriul Moldovei, ca să cerceteze cele mai prielnice trecători din Carpații Orientali pentru a pătrunde rapid în Transilvania spre Ungaria, fără a da răgaz acestora să-și pregătească apărarea, dar și pentru a cerceta fortificațiile ( palisade și șanțuri ) pe care vlahii negrii ( moldovenii) le ridicaseră pentru apărare ( conform cronicarului arab Rașid od Din)  El a împărțit oastea, aflată atunci în Polonia,  în 3 corpuri: unul condus de Kadan și Buri care a devastat Nordul Moldovei și pe 31 martie a trecut prin pasurile din Nordul Carpaților Orientali în Transilvania, distrugând Rodna ( 1 aprilie), Bistrița (22 aprilie), apoi Dej, Cluj, Zlău, Oradea, Arad; al doilea corp condus de Bochetor a trecut Siretul și după ,,ce învinsese oamenii care ieșiseră la luptă ”a prădat Sudul Moldovei și a pătruns în Transilvania prin Pasul Oituz, ocupând Brașovul ( 31 martie), Sibiul (11 aprilie), apoi Sebeșul și alte localități; al treilea corp condus de Budjek, a prădat Muntenia, învingând rezistența opusă de români și a pătruns în Banat prin Severin. Despre atrocitățile, tactica de luptă a  tătaro-mongolilor în Vestul Transilvaniei ne relatează Rogerius în ,, Carmen miserabile.” El considera că tătaro-mongolii erau interesați mai mult să omoare, nu să prăduiască, iar după ei ,, zăceau pe câmpii şi pe drumuri cadavrele multor morţi, unele cu capul tăiat, altele sfârtecate în bucăţi; în vile şi în biserici, în care se refugiaseră cei mai mulţi, erau numeroase corpuri arse. Şi steteau leşurile pe pământ, cum stau la păşune în câmpiile nelucrate, turmele de vite, de oi şi de porci, şi cum stau în carierele de piatră, blocurile tăiate pentru construcţie.”Printre clădirile devastate de ei au fost cele două mănăstiri cisterciene: Igriș ( care avea cu o imensă bibliotecă și unde a fost înmormântat Regele Andrei II, cunoscut pentru Diploma  Andreanum (1224) prin care le acorda sașilor privilegii, printre care scutirea de taxe vamale, folosirea împreună cu românii a pădurilor, apelor, pământului, fără nicio obligație) și Cârța. Dinspre teritoriul românesc, mongolii s-au îndreptat spre Ungaria, Cehia, ajungând la Viena, pe care a prăduit-o și la întoarcere, în anul 1242, au prădat din nou teritoriul românesc. În ,,Cronica rimată”, Filip Mousket ( contemporan cu evenimentele respective, trăind între anii 1220 și 1282) ne dă următoarea informație : ,,a venit veste despre tătari, cu mare bucurie în lumea toată, cum că regele din țara vlahilor i-a învins la trecători”, dar nu ne spune cum se numea acest rege. Invazia lor a avut un efect negativ asupra dezvoltării societății românești, dar a oprit expansiunea maghiară dincolo de Carpați. În secolul următor, Hoarda de Aur și-a stabilit reședința, în anumite perioade, la Isaccea , apoi la Orheiul Vechi. Cel care i-a alungat pe tătari din Muntenia,în anul 1324,  a fost Basarab I,iar din Moldova, Bogdan I, în jurul anului 1360,  dar Ștefăniță le-a permis să se stabilească în Bugeac. Nu știm ce sentimente  l-au îmblânzit pe aprigul domn, de le-a permis să locuiască pe teritoriul Moldovei celor care erau mereu alături de turci în luptele cu bunicul său, Ștefan cel Mare.

  Alt urmaș al lui Gingis Han, Haci Ghirai,  s-a desprins de Hoarda de Aur și după lupte îndelungate a întemeiat, în anul 1441, Hanatul Crimeei, care cuprindea Peninsula Crimeei și stepele din sudul Rusiei și ale cazacilor. Acest Hanat a devenit , în anul 1475, sangeac al Imperiului Otoman, iar în anul 1783 a devenit gubernie a Imperiul Țarist, după ce ,în anul 1774, prin Tratatul de la Kuciuk-Kainardji, fusese pus sub protecția acestuia.  Vreau să fac o mențiune: tătarii de astăzi, nu mai sunt mongolii din perioada la care ne-am referit, mai sus. La origine, au fost neamuri altaice, din gruparea mongolă, acum sunt tot neamuri altaice, dar din gruparea turanică. Ei au fost asimilați de către  turci, islamizați și vorbesc limba tătară, îmbinare de cuvinte turcești cu cuvinte mongole.

  În ceea ce-i privește pe tătarii din Dobrogea, aceștia s-au stabilit aici, în mai multe faze: în vremea lui Nogai ( sfârșitul secoluluii al XIII-lea și la începutul secolului al XIV-lea), când și-a stabilit reședința la Isaccea, și la sfârșitul secolului al XVI-lea, când au venit grupuri de tătari din Crimeea.

Grigorie Din  Măhăci 
 Codex Sturdzanus

La începutul primăverii anului 1580, un copist anonim nord-hunedorean a început să adune într-un singur manuscris literatura apocrifă și hagiografică tradusă în limba română , paralel cu cărțile Bisericii. Opera sa a fost continuată, până în anul 1620, de preotul Grigorie Din Măhaci ( azi Măhăceni județul Alba) care este cunoscută cu numele de ,,Codex Sturdzanus”, nume dat de Bogdan Petriceicu Hașdeu, după A.D. Sturdza care l-a dăruit Academiei Române și pe  care l-a fost pus la dispoziția lui Hașdeu, pentru a-l studia. Codexul cuprinde legende apocrife, hagiografice și apocaliptice: Legenda Duminicii, Rugăciunea de scoaterea dracului, Legenda Sfintei Vineri, Legenda lui Avraam,Tatăl nostru cu tâlc precum și așa-zise texte bogomilice (Apocalipsul Apostolului Pavel, Apocalipsul Maicii Domnului, Cugetări în ora morții, Legenda Sf. Sisinie, Să neștire buru creștiru). Conține și o copie a Catehismului luteran al lui Coresi. Este un veritabil monument de limbă veche românească, dovadă a ascendenței limbii române, alături de limba slavonă, ca limbă de cultură promovată de mediile neprivelegiate: preoți de târg și de sat, boierimea mică, târgoveți. Limba română folosită în această carte cuprinde multe rotacisme, fiind deosebit de importante pentru studiul evoluției limbii române. Acest Codex a fost publicat de către Bogdan Petriceicu Hașdeu, în anul 1879, în ,, Cuvinte den bătrâni” vol II. 

  Menționăm că Dimitrie A.Sturdza s-a născut pe 10 martie 1833 la Miclăușeni, județul Iași, într-o familie veche de boieri, de pe vremea lui Alexandru cel Bun. El a fost Președintele Academiei Române între anii 1882 și 1884.

Pe curând,

Earnest

Surse principale: 

Daniel Ciucălău, Hoarda de Aur și spațiul nord dunărean la începutul statalității românești, în  Acta Moldaviae Septentrionalis, Botoșani,2009,  nr. VII-VIII.

Rogerius, Cântece de jale, facsimil, Biblioteca digitală

Codex Sturdzanus, pe https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Codex_Sturdzanus

https://www.youtube.com/watch?v=fg0Sjz7qK88
Basarabia pe cruce versuri: Adrian Păunescu, muzica și interpretare: Tudor Gheorghe 

TEZAURE TRANSILVANE LA VIENA (IV). TEZAURUL DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI

  

Fragment din salba din
pandantive-amulete:
mărgeaua de sticlă fumurie

Acum 5 ani, începusem pe acest blog seria ,,Tezaure transilvane la Viena” ( în ianuarie 2010 am scris despre Tezaurul de la Cioara, în iulie 2010 despre Statuia lui  Apollo, iar în septembrie 2016 despre Tezaurul de la Moigrad). Mi-am amintit despre această serie de postări,când au fost furate coiful și cele două brățări dacice de la Muzeul din Drents din Regatul Țărilor de Jos și m-am hotărât să revin la seria obiectelor din tezaurele descoperite în Transilvania, care sunt în Muzeul de Artă de la Viena și pe care nu le fură nimeni. De ce? Pentru că austriecii știu să-și apere obiectele de valoare, chiar dacă nu le-au aparținut lor dintotdeauna, pentru că știu să prețuiască valorile care le îmbogățesc patrimoniul cultural și  care, fiind expuse și bine securizate, atrag turiștii.
 În orașul Șimleul Silvaniei (județul Sălaj),Dacidava (?),cetate dacică, reședința unui tarabostes, care a rămas în afara Daciei Romane în stăpânirea dacilor liberi, au fost descoperite trei tezaure:
1. Primul tezaur a fost descoperit în anul 1797, când Transilvania era provincie a Imperiului Habsburgic,  de către doi copii români, Petru și Simon Bocor, pe Dealul Măgura, fiind  constituit din bijuterii de aur în greutate de peste 2 kilograme. După cum era și firesc, a fost dus la Viena.

Medalion de aur cu chipul
 Împăratului Valens ( 364-378)

2. Al doilea tezaur  a fost descoperit de către un țăran,tot pe Dealul Măgura, în anul 1889 , când Transilvania era provincie a Imperiului Austro-Ungar, dată în stăpânirea Ungariei. Tezaurul era parte al primului tezaur și cântărea 3 kg., care, după cum era și firesc, a ajuns la Budapesta.

3. Al treilea tezaur a fost descoperit în anul 1948 și era format din obiecte din argint , din bronz și din ceramică și, cum era firesc, a rămas în România, pentru că deh!, Transilvania a revenit la strămoși.

  Pe noi ne interesează, în această postare, primul tezaur care se află în Muzeul de Artă de la Viena. El constă  dintr-o serie de 17 medalioane (dintre care trei sunt acum pierdute), fiecare cu un cârlig și unele înrămate, un lanț unic de aur cu 52 de amulete- pandantiv, precum și 24 de inele  de aur, un pandantiv în formă de disc, un inel, un fragment de brățară și un pandantiv în formă de figură umană.

Cele 24 de inele de aur au un diametru prea mare pentru a putea fi purtate pe deget și nu se știe ce întrebuințare aveau.  Cele 17 medalioane de aur erau  împodobite cu figuri de împărați romani din secolul al IV-lea (Maximinianus I Hercules, Constantin I, Constantin II, Valentinian, Valens, Gratian), dintre care trei sunt pierdute. Obiectul cel mai deosebit al tezaurului îl reprezintă o salbă cu 52 de pandantive- amulete, ce se purta peste tot trunchiul, peste piept și peste spate, prinsă pe mijloc, de o parte și de alta, cu două inele. Podoaba principală, care cădea pe mijlocul pieptului, consta dintr-o mărgea mare, de cristal fumuriu, străjuită de doi lei de aur așezați față în față. Cel mai important pandantiv al salbei are reprezentat un bărbat aflat într-o barcă, iar acesta se află chiar lângă mărgeaua de cristal. Celelalte 50 de pandantive înfățișează unelte și arme miniaturale, separate la anumite intervale de frunze de aur. Se crede că acest lanț petrecut peste corp avea rol de amuletă magică, protejându-l pe purtător, un  conducător local. De asemenea, din tezaur mai fac parte  un fragment de brățară, un inel (de data aceasta de purtat pe deget), un pandantiv în formă umană și un altul rotund, încrustat cu pietre semiprețioase.

  Tezaurul a fost realizat în secolul al IV-lea, după cum ne indică reprezentarea împăraților pe medalioane ( izvoarele istorice ne informează că Împăratul Valens era din Panonia și că a purtat lupte cu goții în zona Dunării, că l-a vizitat la Tomis pe Episcopul Bretanion, cerându-i să treacă la arianism).

  Nu se știe cui a aparținut acest tezaur, unde a fost realizat. Cert  este că stilul, în special al ramelor medalioanelor este bizantin. Unii cercetători susțin că acesta ar fi fost realizat într-un atelier local.

Pe curând,

Earnest

 Sursa principală: Radu Florescu și Ion Miclea, Tezaure transilvane la Kurshistorisches Muzeum din Viena, Editura Meridiane, București,1979