EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (CXXVIII) PÉTER DEMÉNY, IEȘIREA DIN VÂRTEJ

 ,, Așa ar trebui să-mi spăl întreaga  viața: la malul unei ape, prin bulbuci și lumină. E chiar o metaforă mai bună decât vârtejul, cel puțin pentru asta, pentru felul în care vreau acum să mă apropii de viața mea, și aici tot Mikuna m - a inspirat . Datorită ei înțeleg  cu chiu cu vai că nu are rost să fim supărați și să păstrăm ranchiună. Ești supărat pe covor? Sper  că nu . Vrei doar să fie mai curat.”

( Péter Demény ,,Ieșirea din vârtej”) 

 

Această carte, pe care v-o recomand din toată inima, mi-a dăruit-o băiatul meu, dar cu o dedicație de la autor , pentru mine: ,,Doamnei Livia Sibișteanu, pe care nu o cunosc, dar  vreau s-o cunosc. Cu drag,  Péter Demény.” De ce ține scriitorul, traducătorul și profesorul de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine de la Universitatea din București să mă cunoască? Simplu, pentru că mi-am exprimat întotdeauna admirația pentru cum scrie, dar, mai ales, cum gândește un om de cultură, care aparține minorității maghiare din România.

  În romanul ,, Ieșirea din vârtej”, care este o continuare a romanului ,, Vârtej în reluare”, pe care vi l-am recomandat pe 30 octombrie 2024, Péter Demény  ne dă impresia că a ieșit din vârtejul în care intrase . Îmi pare rău, dar eu cred că încă nu a finalizat ieșirea  din acel obsesiv vârtej, pentru că , nu întâmplător, înainte de ultimul ,,capitol” ne relatează, în ,, Noaptea vie”, povestea ursulețului Eduard. Așadar, iubirea sa adevărată, Mikuna, trebuie să mai ,,lucreze” la ieșirea din vârtejul lui  Péter , ca să nu cadă mai adânc în alt vârtej  ,, unde nu vor mai fi dorințe, nici melancolie, doar fericire. O fericire adâncă, profundă, ca o noapte vie.”

  Am citit multe comentarii referitoare la acest roman, scrise de scriitori cunoscuți în lumea literară contemporană. Fiecare dintre ei a înțeles și a comentat în felul lui spusele autorului, dar toți au ajuns la concluzia, că acest roman este unul  al iubirii și că doar iubirea este sensul vieții lui Péter Demény. Nu sunt de acord că acest roman te face să-l citești cu sufletul la gură, din contra, te face să te oprești la fiecare pagină și să reflectezi la ceea ce ne transmite autorul, pentru că în fiecare pagină sunt, cel puțin, două fraze asupra cărora trebuie să meditezi. Interesantă este conceperea romanului: înainte de fiecare ,,capitol”, care reprezintă o frântură din viața lui, autorul ne relatează o poveste, prin care ne previne ceea ce urmează să ne transmită. Fiecare poveste are tâlcul ei. Genială idee a avut Péter Demény cu aceste povestioare. Eu am revenit mereu la prima, ,, Inima caldă” a omului de zăpadă Bouillon Blanche, după cum am revenit, când am terminat de citit romanul, la ultima, ,, Noaptea vie” a ursulețului Eduard. Romanul cu prima și ultima poveste este un cerc, care s-ar voi închis. Oare iubirea lor, a celor două personaje, ar reuși să închidă cercul, prin unirea celor două jumătăți, care s-au căutat, pentru a se uni, dacă dăm crezare mitului grec al închiderii cercului, prin iubire și potrivire a iubiților?

  Eu mi-aș dori ca Peter Demény să scape de obsesia vărtejului   dat de lipsa iubirii, dar mai ales de aceea ce gândește și crede minoritarul maghiar, obsesie vizibilă și în ,, Vârtej în reluare”. Eu, cunoscător al mentalității minorităților naționale, știu că toate minoritățile din toate țările Lumii gândesc ca cea a maghiarilor din România, ca o formă de autoapărare. Însă minoritatea maghiară de pe teritoriul nostru uită trei aspecte  importante din istoria lor: când maghiarii au ajuns în teritoriul românesc, românii nu erau iobagi, ci oameni liberi, istoria poporului maghiar nu este atât de glorioasă, precum și-o scriu ( statul lor a fost transformat în pașalâc turcesc, după care a fost provincie a Imperiului Habsburgic și doar dualismul austro-ungar, le-a mai ,, reparat” mândria), iar Pacea de la Paris din anii 1919-1920, care include și  Tratatul de la Trianon, a fost corectă, pentru că s-a ținut  cont de principiul dreptului popoarelor la autodeterminare și de voința popoarelor, iar Ungariei i s-a dat un statut drept, de stat național. Așa că domnul Péter Demény nu trebuie să se supere că minoritatea sa, parte a națiunii maghiare din Ungaria,  nu vrea să recunoască această realitate istorică.

  Vă doresc lectură plăcută!

  Pe curând,

  Earnest

 Pentru domnul Péter Demény și nu numai pentru domnia sa, pun melodia lui Vasile Șeicaru pe versurile lui Dan Verona ,, Dragostea, destin străvechi”, pe https://www.youtube.com/watch?v=7vFQzkVueG0

UN BOB DE ISTORIE ȘI DE CULTURĂ (VIII)

 ,,Aspectul unde istoria este un ghid mai bun pentru viitor este acel al naturii schimbării.”

(James Suzman, ,, Munca- o istorie a modului în care ne petrecem timpul”)

  Ne folosim de foarte multe ori de ideea că istoria fiecărei țări este o consecință a faptelor trecute,după cum prezentul este temelia construirii viitorului. Însă sociologul Suzman ne sugerează că este un ghid al naturii schimbării, ceea ce ne-ar da de înțeles că trebuie să ținem cont de natura schimbării pe care a adus-o trecutul și bineînțeles, cum  noi  am ales-o în viața noastră, și cum ei, conducătorii, au  ales natura schimbării. Mă întreb: oare ei au ales corect natura schimbării? Oare noi ne-am ales natura corectă a  schimbării?Toate acestea sunt greu de descifrat și nici istoria trecutului nu poate spune exact, pentru că orice acțiune are două fețe: una corectă pentru unii și incorectă pentru alții, la care se mai adaugă și faptul că nu știm cum și ce au gândit cei care au condus popoarele în prezentul lor și pentru viitorul urmașilor.

  Luna august, în istoria țării noastre a adus multe schimbări: să ne gândim măcar la câteva dintre ele: 13 august 106,Traian l-a învins  pe Decebal și am putea spune că este ziua începerii formării poporului român; pe 15 august 1714, Constantin Brâncoveanu și fiii săi au fost decapitați la Constantinopol , după care se va introduce în Țara Românească Regimul Fanariot, cu părțile lui pozitive și negative; pe 23 august 1595, Mihai Viteazul l-a învins pe Vizirul Sinan- Pașa la Călugăreni, ceea ce-l va încuraja să înfăptuiască Unirea Țărilor Române, care, deși a durat puțin, a reprezentat pentru români un vis care poate deveni o realitate, dacă se vrea; pe 23 august 1944, a avut loc Insurecția Armată, care a însemnat întoarcerea armelor împotriva fasciștilor și intrarea României de partea Aliaților. Nu știu de ce, alaltăieri, nu s-a amintit acest important act de curaj al românilor, pentru că a fost un act de curaj, deoarece pe teritoriul țării noastre erau părți din armatele horthistă și germană și oricând puteam fi spulberați. Este nedreaptă istoria cu noi, cum nedreaptă a fost și Pacea de la Paris din anul 1947.

   Nu mă voi referi la niciunul dintre aceste evenimente atât de bine cunoscute, ci la două evenimente mai puțin știute,despre care, de exemplu, manualele de istorie nu le pomenesc.

1. Bobul de istorie

 

Moise -Vodă ( 1508-1530)

 Pe 29 august 1530, Moise -Vodă domnul Țării Românești era ucis de Vlad Înecatul. 

  Soliman Magnificul, în martie 1529, a numit, pentru a doua oară  un domn în Țara Românească, încălcând prevederile capitulațiilor.  Primul a fost Basarab al V -lea, numit de Sultan în același an, în ianuarie, după uciderea lui Radu de la Afumați.  Basarab al V -lea  era fiul Pașei de Vidin Mehmed beg, cu origini românești, care era strănepot al lui Mihai I, fiul lui Mircea cel Bătrân.  Trebuie să menționăm că renumitul Sultan avea renumele că respecta tratatele, așa că de data aceasta, l-a numit Domn pe Moise, cu condiția să devină vasalul său. Așadar, din anul 1529, Țara Românească și-a schimbat statutul din țară tributară Imperiului Otoman în țară vasală. De ce nu l-au vrut boierii pe Basarab al V-lea? Probabil, din două motive: 1.se încălcau capitulațiile, 2. era  și turc, deci musulman. Cine era Moise? Noul domn, după cum rezultă din titulatura sa, era fiul domnului Vladislav al III-lea, din ramura Dăneștilor ai urmașilor lui Mircea cel Bătrân. El era susținut de majoritatea partidei boierești a Craioveștilor ( din această grupare, mai târziu, se vor remarca Frații Buzești susținătorii lui Mihai Viteazul), care l-au sprijinit și pe Radu de la Afumați, domnul care, în scurtele sale  4 domnii ( între anii 1822 și 1829) a purtat 20 de bătălii, din care, în majoritatea dintre ele , a ieșit victorios. De ce a dorit neapărat Moise să devină domn, vasalizându-și țara? Care erau intențiile sale reale? Nu putem să ne pronunțăm, dacă el a urmărit , odată ajuns domn,  să renunțe nu numai la vasalitate, ci chiar la statutul de țară tributară sau pentru că a considerat că i se cuvine  tronul,  argumentând acest punct de vedere cu politica sa externă  care  s-a dovedit inconsecventă. În primul rând, i-a răsplătit pe craioveștii patrioți care l-au susținut, prin danii importante și a  pornit, ajutați de aceștia, o expediție în Transilvania pentru a recupera cetățile Vințul și Vurpărul pe care strămoșul său Mircea cel Bătrân le-a primit de la Regele Ungariei Sigismund I de Luxemburg, prin Tratatul de la Brașov din anul 1395. Însă aflăm din scrisoarea pe care a trimis-o brașovenilor că această expediție s-a făcut ,, după porunca împăratului turcesc”, pe parcursul căreia, armata sa a pricinuit ,, mult rău și pradă a făcut.” Așadar, nu putem spune că această  expediție a fost dorința sa de a recăpăta niște teritorii din Țara Românească, dar nici nu putem spune  că a fost dorința Sultanului, dacă ne gândim la minciuna lui Petru Rareș, prieten al lui Moise -Vodă, pe care i-a spus -o Regelui Poloniei Sigismund cel Bătrân că expediția pe care a făcut-o în Polonia pentru a lua Pocuția a fost cu aprobarea Sultanului Soliman Magnificul. Dar știm cu siguranță că Moise- Vodă, la porunca Sultanului, a trimis un emisar la Sibiu pentru a-i soma pe sibieni să-l  sprijine și să se supună Regelui Ioan I Zapolya. Însă Moise - Vodă, după nereușita asupra cuceririi Vienei de către Soliman Magnificul (cauzată de  ninsoare și  neputința aprovizionării armatei),  s-a îndreptat spre Arhiducele  Ferdinand I al Austriei, acțiune de care a profitat gruparea boierească filootomană. Pentru a evita o catastrofă, Moise -Vodă neinspirat a ordonat, în timpul nunții surorii sale, asasinarea boierilor filootomani participanți la nuntă. Cei care nu au fost prezenți la nuntă au trecut la Sud de Dunăre, cerând înlăturarea lui Moise -Vodă și aducerea la domnie al lui Vlad Înecatul, din ramura Drăculeștilor ai urmașilor lui Mircea cel Bătrân. Cu tot ajutorul pe care i l-a dat Ferdinand I, prin trimiterea Voievodului Ștefan Mailaht, Moise -Vodă a fost înfrânt în bătălia de la Viișoara, pe 29 august 1530 și omorât de Vlad Înecatul. Alături de el, a fost ucis și cumnatul său, Barbu Craiovescu, iar Voievodul Ștefan Mailath a fost luat prizonier. Moise-Vodă a fost îngropat la Mănăstirea Bistrița. Fiica sa, Zamfira, a fost cea care a plătit ridicarea bisericii de piatră a Mănăstirii Prislop și tot ea a înființat școala de cântăreți bisericești, în apropierea bisericii. În pronaosul bisericii, se află mormântul Zamfirei.

   Probabil, veți considera că am scris prea mult despre un domn care a domnit doar 1 an și 5 luni, dar am făcut-o pentru a vă a reaminti că acesta a vasalizat Țara Românească, că a fost primul domn care a vasalizat o țară românească, dar despre care nu știm cu siguranță, dacă  a ales conștient o natură negativă a schimbării statutului țării, ca mai târziu, prin alianțe, să revină la statutul din vremea perioadei de glorie a  lui Mircea cel Bătrân sau pentru că a avut doar ambiții personale, păcălind gruparea antiootomană a Craioveștilor, ucigându-i totuși pe boieii filootootomani. O fi fost un romantic naiv ( avea doar 21 de ani când a ajuns domn) care credea că-l va putea înșela pe Sultanul Soliman Magnificul?.Nu știm. De aceea, susținem că nu putem cunoaște adevărul, pentru că nu știm ce a gândit respectivul Domn, iar istoria nu-l poate judeca.

Bobul de cultură

Biserica Mănăstirii 
Peri-Săpânța

  Pe 13 august 1391, Mănăstirea ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Perii Maramureșului  a fost ridicată la rangul de stavropichie ( adică depindea direct de Patriarhia de la Constantinopol , nu de Episcopia Haliciului). 

  Această mănăstire a fost întemeiată în secolul al XIII-lea, pe malul drept al Tisei ( astăzi pe teritoriul Ucrainei), de strămoșii voievodului Dragoș din Bedeu și refăcută de  urmașii săi, Sas ( fiu)  și  Balc ( nepot după frate), care au fost alungați în Maramureș de către moldoveni cu ajutorul lui Bogdan, pentru că erau credincioși Ungariei. Aceștia au moștenit domeniile lui Dragoș și  s-au dovedit aici adevărați români ortodocși. Au ridicat Mănăstirii Peri o biserica de piatră, în locul celei de lemn a strămoșilor săi și, mai mult decât atât, au fost, de mai multe ori,  în audiență la Patriarhul Antonie al IV-lea al Constantinopolului, cerându-i ca Mănăstirea Peri să fie ridicată la rangul de stavropichie patriarhală cu drept de jurisdicție asupra bisericilor din  opt ținuturi. Începând cu 13 august 1391, timp de 321 de ani cu mici întreruperi, această biserică a fost centrul Episcopiei Ortodoxe Române din Maramureș.Primul Episcop a fost Sofronie Moldoveanul Episcopii de la Peri aveau o mare trecere la Constantinopol, încât episcopii de la Halici erau numiți la recomandarea acestora.Sute de ani,  Mănăstirea Peri a fost cel mai important centru cultural românesc din Transilvania. În anul 1391, egumenul Pahomie a înființat aici  Școală de Caligrafi unde au fost copiate și traduse din limba latină, pentru prima dată, ,,Psaltirea”, ,,Faptele Apostolilor”, „Evanghelia”, ,,Legenda Duminicii”, ,,Codicele Voronețean.” Se presupune că cele patru  texte  rotacizante ( păstrate doar în copii).: ,,Psaltirea Scheiană”, ,, Psaltirea Hurmuzachi”, ,,Psaltirea Voronețeană ” și ,,Codicele Voronețean”. au fost scrise la Peri, iar când a apărut tiparul, a fost înființată și o tipografie. Menționăm faptul că limba de cult în această episcopie era limba română care era și limba de cancelarie a episcopiei. Acest fapt i-a nemulțumit pe unii regi maghiari. Într-o scrisoare din 6 ianuarie 1456  a celebrului teolog iezuit Ioan de  Capistrano se cerea nobililor din Transilvania ,, să pustiască bisericile valahilor schismatici” pentru că promovau texte liturgice în limba valahilor. După căderea Constantinopolului în anul 1453, mănăstirea a fost mereu atacată, jefuită și incendiată de militarii trimiși de către Episcopul de la Munkacs, pierzându-se astfel multe manuscrise, cărți, documente, toate de o mare valoare istorică și culturală. Aici, și-a avut reședința  Episcopul Sfântul Iosif Mărturisitorul (1690-1711) până la distrugerea ei, în anul 1703, în timpul Răscoalei Curuților împotriva austriecilor. Călugării au fost alungați, iar pământurile și bunurile au fost confiscate de către nobilimea maghiară. Distrugerea completă a mănăstirii a fost în anul 1783. În anul 1997, BOR a încuviințat ridicarea, pe malul stâng al Tisei, pe teritoriul României, a unei Mănăstiri Săpânța – Peri, care să ducă mai departe tradiția voievozilor. Biserica  are hramul ,, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”  este cea mai înaltă biserică de lemn din lume, având o înălțime de 78 m. Să nu credeți că pe locul vechii mănăstiri, aflat în Ucraina, s-ar afla vreo plăcuță care să indice că acolo s-a scris pentru prima oară cărți bisericești și documente în limba română.

Pe curând,

Earnest

https://www.youtube.com/watch?v=kB_MZxZ0NOo&list=RDkB_MZxZ0NOo&start_radio=1

,,Dimineți cu ferestre deschise” Versuri G. Țărnea, Muzică V.Șeicaru

PLIMBĂRI PRIN JUDEȚ(VII). DRUMUL DE LA BACĂU LA BUHUȘI ( 1)

 ,, Oriunde te duci, du-te cu toată inima.” ( Confucius)

Hemeiuș,Castelul Roșu ( 1864-1866)

  Anul acesta nu v-am recomandat nicio plimbare prin județ, pentru că vremea nu a fost pe măsura unei plimbări,unde să mergi cu toată inima. Astă iarnă, nu a fost zăpadă și nu merita să te plimbi și să vezi copacii dezbrăcați. Primăvara a fost rebelă ca și vara:  dacă n-a fost ploaie, a bătut vântul, dacă n-a bătut vântul, au fost temperaturi ridicate, care nu te îmbiau la plimbări. Așadar, deocamdată, văd că luna august și-a intrat în drepturi și , de aceea, vă propun  pentru  un sfârșit de săptămână,  traseul Bacău- Buhuși cu câteva popasuri. Drumul până la Buhuși este frumos, ca întreaga Vale a Bistriței.
   Primul popas, vi-l propun la Hemeiuș, deși cred că ați fost de multe ori în această comună, probabil, la locul de muncă sau  la restaurante, pensiuni și, mai ales, la  Centrul de Echitație ,,Decebal”, care are și două școli: una de echitație și alta de dresaj.  Mai mult ca sigur, nu ați văzut tot ce se putea vedea aici:  un relief variat de deal, șes, luncă,  case noi și vechi ( unele cu arhitectură deosebită), cu grădini și livezi, lacuri de acumulare, biserici și zone naturale protejate: Parcul Dendrologic și Lacul Lilieci.

 Parcul Dendrologic a fost realizat într-o perioadă lungă  de timp, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea odată cu căsătoria Lucicăi Cantacuzino cu Prințul Shomburg-Waldemburg. În prezent, parcul  se întinde pe o suprafață de 49 ha și are 130 de specii de arbori și arbuști și cea mai mare colecție de trandafiri din România ( 280 de soiuri), dintre care un soi a fost creat, aici: este vorba de trandafirul care-și schimbă culoarea de la galben ( bobocul), la roșu ( floarea). În parc, se află Castelul Roșu ( aici au fost filmate câteva secvențe din filmul ,,Dumbrava minunată”), cunoscut cu numele de Conacul  Cantacuzino - Pascanu, care a fost construit din cărămidă roșie, între anii 1864 și 1866,  de către familiile de boieri Grigore Cantacuzino și  Costache Pascanu, în stilul eclectic al Europei Occidentale din acele vremuri.

Casa-Muzeu ,,Grigore Tăbăcaru”
 ( 1851)

 Lacul Lilieci este o altă zonă naturală protejată, care se întinde pe o lungime de 5 Km, fiind un habitat natural pentru cele 159 de specii de păsări, printre care și rața cu moț roșu care nu trăiește în România decît în această zonă. Probabil, copiii sau nepoții dumneavoastră au văzut aceste zone naturale protejate, pentru că  în Săptămâna ,,Școala altfel”, învățătorii,profesorii de geografie și de biologie  organizează, aici, excursii. 

 Nu puteți părăsi comuna fără a vă închina măcar la una dintre bisericile comunei: la Biserica ,,Sfinții Împărați Constantin și Elena”, ridicată în anul 1851, Biserica ,,Sfinții Voievozi”, ridicată în anul 1756, în curtea căreia se află ruinele fostei biserici din ,,Livada Curții”, datată între secolele al XV-lea  și al XVI-lea și, bineînșeles,  trebuie să vizitați Casa Memorială ,,Grigore Tăbăcaru”. Grigore Tăbăcaru  era fiul preotului din comună și, după cum știm,  a fost un mare pedagog și om de cultură, a fost membru fondator al revistei ,,Ateneu” , care anul acesta și-a sărbătorit centenarul.

Gârleni, Moara de apă (1881)

Următoarea comună prin care treceți spre Buhuși este Gârleni cu o comunitate mare de ortodocși și de  catolici, ceea ce este foarte bine pentru copii și credincioși , pentru că  ele se întrec în activități culturale, educative și caritabile. Alegeți dumneavoastră la care dintre bisericile acestor  două comunități vă veți închina (în funcție de cultul dumneavoastră), dar eu vă sfătuiesc să vă opriți și la Moara de Apă construită în anul 1881, care  funcționa, când am revăzut-o, înainte de celebra pandemie  și la vechea Biserică de Lemn de la Lespezi. De  asemenea, mai sunt câteva clădiri vechi, monumente de interes local : dispensarul care este într-un conac de la sfârșitul secolului al XIX-lea și cele două școli: una în satul Lespezi construită în anul 1906 și alta în Gârleni, construită în anul 1908, ambele în stilul Spiru Haret, ușor modificat,  prin reabilitări.

 Ultimul popas pe care vi-l propun în prima zi de  plimbare la Buhuși este Racova.

Racova, Casa Memorială ,,Ion Borcea”

Dacă Gârleniul este o așezare veche care, conform  cercetărilor arheologice,  a fost locuită încă din neolitic, iar din  documentelor istorice aflăm că locuitorii comunei au fost alături de Ștefan cel Mare în bătăliile de la Orbic ( 1457), Vaslui (1475) și Războieni ( 1476), despre Racova documentele ne informează că, aici, s-au stabilit românii din Transilvania, participanți la Revoluția lui Horea, Cloșca și Crișan ( 1784), ca să scape de urgia declanșată de puterea austriacă. Urmașii lor au ridicat între anii 1820 și 1829 Biserica de Lemn ,,Sfântul Ioan.” La Racova, neapărat, trebuie să vizitați  Casa Memorială ,, Ion Borcea”, 

Hălmăcioaia, Biserica ,,Adormirea Sfintei Ana”,
 interior

reorganizată, cu o grădină bine întreținută. În această casă, Ion Borcea (1879-1936) a copilărit. El este fondatorul oceanografiei românești, membru fondator al Academiei de Științe din România și fondator al Stațiunii Zoologice Marine din Agigea.

  Nu puteți părăsi comuna, fără a face o deviere de la drum, îndreptându-vă spre Hălmăcioaia unde veți poposi la Biserica  ,,Adormirea Sfintei Ana”, construită în stil bizantin, între anii 1920 și 1923, după proiectul arhitectului  Siovani Petru cu o frumoasă catapeteasmă din brad pictată  de  Bizante Petru.

  Cred că este destul pentru o zi de plimbare, relaxare și bucurie spirituală. Mai trebuie făcut un popas la Blăgești și apoi ajungeți la Buhuși.

Pe curând,

Earnest

ION ILIESCU -SINGURUL PREȘEDINTE AL ROMÂNIEI CARE A FOST OM DE STAT ȘI A ȘTIUT POLITICĂ

 ,, Nerușinarea este cea mai rea din toate bolile omenești.” ( Euripide)

 

Ion Iliescu, 3.III.1930, Oltenița -5.VIII 2025, București

 Nu-mi vine să cred că este real ceea ce am văzut și am auzit  pe diferite posturi de televiziuni despre Ion Iliescu, din ziua când a fost internat în spital și până astăzi. Indivizi- comentatori politici, jurnaliști ,,independenți”, politicieni - s-au întrecut în a analiza viața și activitatea politică a primului Președinte democrat din România, acuzându-l de cele mai grozave crime. Mulți dintre aceștia erau copii în anul 1989, alții sunt fiii celor care au ocupat funcții în Epoca Ceaușescu și care s-au îmbogățit peste noapte, iar majoritatea dintre ei au profitat cât au putut de mult de cele 10 măsuri ale Programului F.S.N. Mai mult, văd cum Jandarmeria se mobilizează de fiecare dată când domnul Georgescu se duce la Poliție sau la Tribunal, ca și cum cei care îl susțin ar lua cu asalt cele două instituții, dar i-au lăsat pe nerușinați să se manifeste, seara pe 5 august, în cel mai deplorabil mod, total lipsiți de demnitate și de  morală creștină. S-au întâmplat în acest timp atâtea lucruri în România, au fost luate măsuri antiumane și antiromânești, dar pe dragii de ei nu i-au interesat decât  activitatea politică a lui Ion Iliescu. Mai mult, useriștii, conduși de un individ care nu este cetățean român și care nu poate conduce un partid politic în România dacă nu are cetățenie românească, ne îndeamnă la proteste pentru că  au fost organizate funeralii de stat pentru Ion Iliescu și, bineînțeles, nu au fost de acord cu zi de doliu național. Ministrul Apărării Naționale a refuzat să ia parte la ceremonia din această zi, alături de ceilalți membrii ai Guvernului și a anunțat că nu va participa nici la funeraliile de înmormântare. Eu nu înțeleg un lucru:  un ministru important al țării nu respectă hotărârea Guvernului și mai rămâne în funcție? Acest individ nu știe să facă diferența dintr-o hotărâre a partidului său și o hotărâre a unui Guvern din care face parte, pe care trebuie să o respecte obligatoriu? În țara aceasta fiecare ministru face ce vrea? Cam așa,pentru că Ministresa de la Externe nu a deschis condica de condoleanțe la ambasadele românești din străinătate, Ministrul Învățământului face o nouă Lege a Învățământului cu un  ONG.  Ministrul de la M.A.I. îi pune pe jandarmi să  joace cu poporul ,, Hoții și vardiștii”, Ministrul Sănătății vrea să închidă spitalele de urgență că sunt prea multe etc. M-am îndepărtat de la subiect, dar prin exemplele date am vrut să vă amintesc că în această perioadă au  fost atâtea probleme ( printre care și listarea la Bursă a unor bunuri naționale) pe care televiziunile ar fi trebuit să le dezbată, dar pentru ei a  fost mai importantă activitatea politică a lui Ion Iliescu.
  De fapt, eu am vrut să scriu în această postare despre Ion Iliescu, dar m-am înfuriat când am văzut discuțiile total nepotrivite, imediat după ce a fost anunțat decesul său.

  Eu l-am cunoscut pe Ion Iliescu ca student în Iași, când a fost președinte al Consiliului Județean Iași ( 1974-1979). În acea perioada, a fost introdus serviciul studenților în cămine și cantine, un fel de autogospodărire. Așa cum cerea democrația socialistă, trebuia consultată studențimea. Am fost convocați în Aula Universității și am fost informați de către Ion Iliescu în ce constă această măsură, cerându-ne părerea. Probabil, cei care au fost studenți în acea perioadă își amintesc acest eveniment și știu că au fost studenți care și-au spus părerea. La sfârșit, Ion Iliesu ne-a mulțumit și ne-a spus, cu o sinceritate nemaiîntâlnită de mine la un om politic, că măsura a fost deja luată și că acea consultare a fost de formă.

Următoarele întâlniri au fost față în față, pe șantierul arheologic de la Cucuteni, unde ne vizita săptămânal, interesându-se ce am mai descoperit, facilitându-ne aprovizionarea direct de la Ferma de Păsări de la Târgu Frumos ,cu prețul de producție, dar, mai ales, ne-a permis să realizăm săpăturile arheologice pe un teren care, de obicei, era destinat cultivării de  cereale. Într-o duminică, eram singur pe șantier  ( domnii profesori plecaseră la Iași, iar colegiii mei plecaseră după materialele necesare pentru cercetare și să facă aprovizionarea cu alimente) și desenam, când l-am văzut pe Ion Iliescu, venind  prin lanul de grâu cu o sacoșă în mână. M-a întrebat unde sunt ceilalți ( probabil, trecuse pe la școală, unde noi eram cazați), am discutat despre toate și mi-a  dat sacoșa, spunându-mi că ne-a a adus chec făcut de soția sa. Alte întâlniri au fost, după revoluție , în anii când era în opoziție ( 1996-2000), la o conferință  la Mamaia și apoi, la Bacău. 

 Pentru toți ,,măcăitorii de democrație” spun că eu nu l-am simțit  în studenție ca un comunist , ci  ca un socialist și așa a rămas până la sfârșitul vieții. Ceea ce el a făcut pentru România în acele cumplite zile de la sfârșitul anului 1989 și în anii următori a fost salvarea integrității teritoriale a României. A știut să liniștească furia poporului, grăbind condamnarea lui Ceaușescu, să stopeze ocuparea României, în situația în care s-ar fi declanșat un război civil. A început încă din anii 90 discuțiile pentru aderarea României la NATO și la U.E și le-a pus în practică în ultimul său mandat de președinte, după 4 ani de încetare a negocierilor. Așadar, el nu a stopat apropierea României de Occident, ci a folosit toate căile diplomatice pentru a grăbi acest proces. Nimeni nu se întreabă, de ce în perioada guvernării C.D.și a președinției lui Emil Constantinescu au încetat aceste negocieri.

  De aceea, consider că toți- cei care  în loc să se abțină trei zile de a vorbi cu ură despre Ion Iliescu- sunt ei înșiși sau urmașii celor care nu au reușit să pună mâna pe putere în decembrie 1989 și nu au putut să scoată, atunci, România  la vânzare, dar care, după 35 de ani, au reușit acest lucru, manipulând tineretul, dar și pe cei mai în vârstă,vorbindu-le despre înlăturarea  corupției, despre  bunăstarea poporului, asigurarea democrației și a unei justiții corecte.Să fim serioși!

  Dumnezeu să-l ierte pe singurul Președinte al României care a fost un adevărat om de stat și  care știa politică!

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Pe curând,

Earnest

P.S. Funeraliile de stat au fost organizate tendențios: cei care voiau să aducă un ultim omagiu fostului Președinte să nu o poată face, pentru că le-a permis acestora  o singură zi, între orele 13 și18. adică, în traducere, în perioada când temperatura aerului este foarte ridicată, iar cei în vârstă nu puteau veni și când cei care lucrează nu aveau la dispoziție decât o oră. Este vară,  guvernanților și se întunecă târziu. Puteați să acordați accesul la Palatul Cotroceni până la ora 20.