 |
| Svetlana Aleksievich, n.31 mai, 1948 |
"Deschidem paginile sfinte. Relevația lui Ioan Teologul: " Și a căzut din cer o stea mare, ce ardea ca o făclie și a căzut pe o treime a râurilor și a resurselor de apă. Numele acestei stele este "pelin" și o treime a apelor s-a făcut pelin și mulți oameni au murit din cauza apelor, pentru că ele s-au făcut amare."(...) Pelin în ucraineană este cernobîl. În cuvinte ni se dă un semn. Dar omul e agitat. E vanitos. Și mic "
(Svetlana Aleksievich,"Dezastrul de la Cernobîl ")
Anul acesta, pe 26 aprilie, se împlinesc 30 de ani de la teribilul accident de la Cernobîl, în urma exploziilor de la cel de al patrulea bloc energetic al centralei atomoelectrice. După Cernobîl, Belorusia a pierdut 485 de sate și cătune, dintre care 70 au fost îngropate pentru eternitate. În cel de Al Doilea Război Mondial, germani fasciști au distrus 619 sate împreună cu locuitorii lor. Cu toate acestea, belorușii consideră dezastrul de la Cernobîl mai cumplit decât războiul, pentru că din cei 50.000.000 Ci de radionuclezi aruncați în atmosferă, 70% au căzut în Belorusia. Ca urmare a influenței permanente a dozelor de radiații, anual în Belorusia crește numărul înbolnăvirii de cancer, de copii înapoiați mintal, cu tulburări nervoase și cu mutații genetice.
Despre toate aceste ne relatează Svetlana Aleksievich ( laureată a Premiului Nobel pentru Literatură 2015 „pentru scrierile ei polifonice, memorial al suferinței și curajului în epoca noastră”), jurnalistă ornitologă și scriitoare belorusă , născută din tată belorus și mamă ucraineană, în cartea sa " Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor ", apărută în anul 1997, interzisă și astăzi în Belorusia, publicată la noi de Editura Corint, în anul 2015, în traducerea din limba rusă și cu note de Antoaneta Olaru și cu o prefață de Ioan M. Ioniță.
În această carte, autoarea ne relatează durerea, înstrăinarea, dezrădăcinarea, trădarea, ascunderea adevărului, iubirile pierdute sau interzise ale supraviețuitorilor dezastrului. Cartea este strigătul
disperat dar în același timp resemnat al martorilor rămași pe loc, pompierilor participanți la stingerea incendiului, aviatorilor, milițienilor, șoferilor cercetași, vânătorilor trimiși să împuște animalele domestice și sălbatice din localitățile evacuate, profesorilor universitari, inginerilor chimiști, laboranților, lichidatorilor, operatorilor de film, regizorilor, soldaților, oamenilor care au trebuit să-și părăsească locuințele, părinților care au copii cu dizabilități, istoricilor, kurzilor refugiați din cauza Războiului Civil din Kurdistan etc. Cartea începe cu " O voce omenească singuratică", relatarea Ludmilei Ignatenko, soția pompierului Vasile Ignatenko, mort la datorie, despre iubire și moarte, fiind concepută în 3 capitole: " Pământul morților", "Apogeul creației ", " Tristețea ne încântă ", cuprinzând monologurile celor citați mai sus, ordonate pe temele capitolelor: dezastrul ecologic și inconștiența celor rămași pe loc și a celor care s-au întors , a refugiaților kurzi care s-au stabilit în casele evacuate, ale hoților care au devastat locuințele părăsite, vânzând în piețe obiecte și alimente radiate, drama familiilor care nu pot să aibă copii de teamă că aceștia se vor naște anormali, despre salvarea durerii prin moarte. În monologurile lor, personajele reale ( unele dintre ele au cerut să nu li se dea numele, pentru că au semnat un angajament prin care promiteau că nu vor spune ce au văzut) fac adesea referiri la revelațiile sfinților, la profețiile din Biblie, se apleacă spre religie, se întreabă cine sunt ei acum, după destrămarea URSS, pentru că pe certificatele lor scria la naționalitate sovietici, nu ruși, beloruși, ucraineni, kurzi etc.,iar ei provin din familii mixte. Unii se revoltă împotriva descoperirilor științifice, împotriva puterii malefice a atomului, împotriva savanților care nu au găsit antidotul împotriva radiaților, al dezastrelor produse de descoperirile lor.
Toate monologurile persoanelor cărora autoarea le-a luat interviu ridică problemele lumii de astăzi. Este o carte care trebuie citită, chiar dacă fiecare monolog ne provoacă durere, dar în același timp ne trezește la realitate!
"Tot ce e viu-pe patru picioare-se uită în pământ. Numai omul stă pe pământ cu picioarele, iar cu mâinele și capul spre cer. Spre rugăciune. Spre Dumnezeu. (...). Dar nici omul de știință, nici inginerul, nici militarul nu recunosc asta. Ei se gândesc: " Nu avem de ce să ne căim. De ce trebuie să mă căiesc și eu?"Așa". ( din " Monololog despre faptele că omul este rafinat numai în rele, dar e simplu și accesibil în cuvintele deloc sofisticate ale iubirii")
Pe curând,
Earnest
În această carte, autoarea ne relatează durerea, înstrăinarea, dezrădăcinarea, trădarea, ascunderea adevărului, iubirile pierdute sau interzise ale supraviețuitorilor dezastrului. Cartea este strigătul
disperat dar în același timp resemnat al martorilor rămași pe loc, pompierilor participanți la stingerea incendiului, aviatorilor, milițienilor, șoferilor cercetași, vânătorilor trimiși să împuște animalele domestice și sălbatice din localitățile evacuate, profesorilor universitari, inginerilor chimiști, laboranților, lichidatorilor, operatorilor de film, regizorilor, soldaților, oamenilor care au trebuit să-și părăsească locuințele, părinților care au copii cu dizabilități, istoricilor, kurzilor refugiați din cauza Războiului Civil din Kurdistan etc. Cartea începe cu " O voce omenească singuratică", relatarea Ludmilei Ignatenko, soția pompierului Vasile Ignatenko, mort la datorie, despre iubire și moarte, fiind concepută în 3 capitole: " Pământul morților", "Apogeul creației ", " Tristețea ne încântă ", cuprinzând monologurile celor citați mai sus, ordonate pe temele capitolelor: dezastrul ecologic și inconștiența celor rămași pe loc și a celor care s-au întors , a refugiaților kurzi care s-au stabilit în casele evacuate, ale hoților care au devastat locuințele părăsite, vânzând în piețe obiecte și alimente radiate, drama familiilor care nu pot să aibă copii de teamă că aceștia se vor naște anormali, despre salvarea durerii prin moarte. În monologurile lor, personajele reale ( unele dintre ele au cerut să nu li se dea numele, pentru că au semnat un angajament prin care promiteau că nu vor spune ce au văzut) fac adesea referiri la revelațiile sfinților, la profețiile din Biblie, se apleacă spre religie, se întreabă cine sunt ei acum, după destrămarea URSS, pentru că pe certificatele lor scria la naționalitate sovietici, nu ruși, beloruși, ucraineni, kurzi etc.,iar ei provin din familii mixte. Unii se revoltă împotriva descoperirilor științifice, împotriva puterii malefice a atomului, împotriva savanților care nu au găsit antidotul împotriva radiaților, al dezastrelor produse de descoperirile lor.
Toate monologurile persoanelor cărora autoarea le-a luat interviu ridică problemele lumii de astăzi. Este o carte care trebuie citită, chiar dacă fiecare monolog ne provoacă durere, dar în același timp ne trezește la realitate!
"Tot ce e viu-pe patru picioare-se uită în pământ. Numai omul stă pe pământ cu picioarele, iar cu mâinele și capul spre cer. Spre rugăciune. Spre Dumnezeu. (...). Dar nici omul de știință, nici inginerul, nici militarul nu recunosc asta. Ei se gândesc: " Nu avem de ce să ne căim. De ce trebuie să mă căiesc și eu?"Așa". ( din " Monololog despre faptele că omul este rafinat numai în rele, dar e simplu și accesibil în cuvintele deloc sofisticate ale iubirii")
Pe curând,
Earnest
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu