MARTIRII NEAMULUI (I). SFÂNTUL VISARION SARAI

,,Martirii sunt victime ale omenirii. Dacă ar învia, omenirea i-ar copleşi cu onoruri.”

 ( Valeriu Butulescu)

       Visarion Sarai a fost  născut în anul 1714 (după propria sa mărturisire, avea 30 de ani în 1744) în satul Majdan (Mrkonjić Grad) din Bosnia, fiind botezat cu numele de Nicolai, într-o familie de români, după unii biografi, iar după alții, într-o familie de sârbi și a murit după anul 1745 la Kerfrstein, Tirol, Austria. După nașterea sa, familia s-a mutat la Kostajnicia, localitate care este, astăzi, în Croația. Numele de Visarion l-a primit, când a fost călugărit, la Mănăstirea Sfântul Sava de la Athos, în anul 1738, de către Patriarhul Ierusalimului.

      Visarion Sarai este unul dintre martirii neamului, care s-a opus unirii Bisericii Ortodoxe cu Biserica Catolică, formând Biserica Geco-Catolică cunoscută și cu numele de Biserica Unită. Nu voi face un istoric al uniților, dar menționez că ideea constituirii acestora a aparținut austriecilor, încă din secolul al XVII-lea, ca o formă de luptă împotriva  extinderii cultelor reformate, prin atragerea credincioșilor reformați și ortodocși, promițându-le drepturi egale cu ale catolicilor. Reformații se pronunțau pentru libertăți naționale și țineau slujbele religioase în limba națională a credincioșilor, în timp ce ortodocșii le țineau în limba slavona, iar catolicii în limba latină. De aceea, Casa de Habsburg promitea că cei care vor trece la Biserica Unită se vor bucura de toate drepturile religioase, politice și economice. Acesta a fost motivul pentru care Mitropolitul Ardealului, Atanasie Anghel, în anul 1698 ( după ce Transilvania devenise , prin Diploma Leopoldină din anul 1691, provincie a Imperiului Habsburgic) a semnat Manifestul de Unire împreună cu 38 de episcopi. Acest act a fost considerat ca fiind o trădare  atât de ortodocșii din întreg spațiul românesc, cât și de sârbi, ruși dar și de reformații din Transilvania. Atât ortodocșii, cât și reformații își pierdeau influența și chiar puterea religioasă asupra credincioșilor odată cu trecerea acestora la Biserica Unită. De aceea, în anul 1744, Patriarhul Serbiei și mitropolit de Karlowitz, Arsenie al IV-lea Javanovic Sakabenta, l-a trimis  pe Visarion Sarai în Banat și în Transilvania pentru a-i susține pe ortodocși și pentru a-i convinge să treacă sub jurisdicția  ierarhiei ortodoxe sârbești, în contextul în care cele trei regiuni deveniseră provincii ale Imperiului Habsburgic. Înainte de a înțelege nemulțumirea credincioșilor înșelați ( pentru că nu li s-au acordat uniților drepturile politice promise), conducătorii bisericilor se luptau pentru influență și putere.

    Indiferent, care este punctul de vedere al unor istorici, eu cred că Visarion Sarai a fost sincer în misiunea sa, în apărarea ortodoxiei și nu înțeleg de ce academicianul David Prodan l-a caracterizat pe el și pe susținătorii lui, atât de urât: „ era simplu, incult, apărând în chip de ascet, o figură menită a răscoli fanatismul religios popular, una din acele apariții care aprind imaginația celor simpli” Probabil s-a lăsat influențat de caracterizarea lui Ion Micu ( Inocențiu Klein, care, peste noapte, dintr-un opozant al uniților a devenit susținător și episcop greco-catolic la Bisericii Unite Române de la Făgăraș).

     Cel dintâi care s-a oprit asupra evenimentelor legat de numele lui Visarion a fost un contemporan, Péter Bod, pastor reformat, autorul unei istorii pe scurt a valahilor, mai precis, al unei istorii ecleziastice, a unirii românilor cu Biserica Romei, în prima ediţie (1754). El ne relatează activitatea lui Visarion de la intrarea sa în Banat până la prinderea şi arestarea lui, punând accent pe modul în care a fost primit şi ascultat de credincioşi și  pe efectul produs asupra lor. Visarion a fost în ochii lui Bod o persoană de admirat pentru succesul său, care a ştiut să îşi îndeplinească foarte bine misiunea: a combătut cu eficacitate Unirea şi pe uniţi, a fost precaut în exprimare, semn al experienţei sale îndelungate, s-a făcut ascultat şi admirat astfel că mulţi s-au adunat să-l asculte şi au luat binecuvântarea de la el, sute şi chiar mii l-au însoţit din loc în loc. În închisoare, a fost vizitat chiar de episcopul Inochentie Klein care l-a întrebat cu ce autoritate a venit să-i tulbure biserica?

   De asemenea, bănăţeanul Nicolae Stoica de Haţeg,  fiu de preot ortodox, ajuns la rândul său protopop ortodox, după ce fusese dascăl şi preot, traducător şi pasionat colecţionar de antichităţi, a scris  un manual cu rol de sinteză și,  apelând  la amintirile relatate de tatăl său referitoare la Visarion, a avut o oarecare simpatie față de acesta. El ne relatează că monahul călător a fost perceput de cei ce l-au văzut ca un sfânt datorită imaginii sale ponosite, debile şi a postului ţinut. Sărăcia îmbrăcămintei şi fragilitatea corpului care par să-i fi stârnit milă mai mult decât admiraţie: „[…] cu o rasă cârpită, în opinci, făr de obeale, căciulă călugărească ploştită, cărunt, slăbit, fără dinţi în gură.” Cu toate acestea, el a fost urmat de mii de credincioși, deschizând așa-numita răscoală a ortodocșilor, care a durat ani buni. Dintre istoricii iluminiști, George Barițiu are o abordare pozitivă față de Visarion.  Potrivit istoricului, pioşenia şi ascetismul, potrivite unui sihastru, amestecate cu deschiderea spre lume pe care i-au dat-o pelerinajele, au contribuit la succesul lui. Cuvintele simple dar înspăimântătoare, frazele scurte dar cu impact l-au ajutat.

  Traseul său și parcurgerea acestuia în Banat au fost din 11 martie până la 20 aprilie 1744, fiind marcat de popasuri la Mănăstirea Hodoș-Bodrog, Lipova (unde a sfinţit o cruce pe deal, care se află, în zilele noastre la Biserica ,, Adormirea Maicii Domnului” din Lipova și  izvorul care a țâșnit atunci din acel loc, care este considerat tămăduitor și este numit ,, Izvorul Sfântului”), la Dobra, apoi la Sălişte. 

  Pentru că predicile sale provocaseră răzmeriță, Visarion devenise periculos pentru autoritățile austriece, care l-au arestat din ordinul generalului Czernin, în aprilie 1744, în timp ce acesta se îndrepta spre Sibiu. A fost întemnițat la Sibiu și interogat la 27 aprilie 1744, dar a refuzat să răspundă la întrebările referitoare la predica sa împotriva uniației. Pe rând, a fost  transportat la Alba Iulia, Deva, Hunedoara, Timișoara, Osijek, Raab (  Győr), iar apoi în  temnița de la Kufstein, unde a murit, în urma torturilor. Unii istorici susțin că totuși ar fi fost eliberat la presiunile diplomaților ruși la Viena.

   Nicolae Iorga a sintetizat scurt informațiile din documentele referitoare la Visarion : „Cu scrisori de la Sârbi, de la însuşi Patriarhul Arsenie, se înfăţişă deci, în clipa când Inochentie Klein trecea prin crisa hotărâtoare, un călugăr Visarion Sarai, «sihastrul», pe care satele româneşti din jurul Dobrei, apoi din al Devei şi Orăştiei, în sfârşit Săliştea, îl primiră ca pe un Mântuitor din eresul pierzător de suflet al legii «nemţeşti». În sunetele de clopote şi încunjurat de păzitori înarmaţi, dintre ostaşii sârbi ai graniţei şi dintre ţerani, el trecu în voie dintr-un loc în altul, vorbind, între multe altele, cu, şi mai ales, fără rost, de drumul greu la Ierusalim pe care-l face, la Ierusalimul credinţei celei sigure şi drepte. Purta icoane prinse de comanac şi spunea că adesea Maica Domnului i se arăta pentru a-i da învăţături şi a-i face proorocii”.

 Sfântul Sinod al B.O.R. din data de  28 februarie 1950  a hotărât canonizarea unor sfinți de neam român, printre care și pe mărturisitorii în credință: Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara și Oprea Nicolae ( Miclăuș), iar  prăznuirea lor, urmând să aibă loc în ziua de 21 octombrie. Justificarea canonizării lor a fost următoarea: „smeriții între ieromonahi Visarion și Sofronie, care au surpat cu virtutea și cu pătimirile lor puterea vrăjmașilor Ortodoxiei și împreună cu drept-credinciosul creștin Oprea, care a pecetluit cu moartea statornicia lui în credința părinților noștri, să se numere cu Sfinții și să se cinstească după toată pravila ca Sfinți Mărturisitori și Mucenici, în tot cuprinsul Bisericii noastre.”

Pe curând,

Earnest