„László Krasznahorkai este un mare scriitor epic în tradiția central-europeană care se întinde de la Kafka la Thomas Bernhard, caracterizată prin absurd și exces grotesc. Însă, arcul său are mai multe corzi și este orientat și către Est, adoptând un ton mai contemplativ, fin calibrat”
(Comunicatul Academiei Suedeze privind acordarea Premiului Nobel pentru Literatură 2025)
(Comunicatul Academiei Suedeze privind acordarea Premiului Nobel pentru Literatură 2025)
László Krasznahorkai s-a născut la Gyula, pe 5 ianuarie 1954. După tată, este de origine slovacă, de religie luterană. Numele familiei tatălui a fost Korim, care a fost maghiarizat în Krasznahorkai, în anul 1934. La Gyula a absolvit secția de latină a Liceului ,,Erkel Ferenc”, la Universitatea din Seghedin a absolvit Facultatea de Drept, iar în Slovacia, la Trnava, a absolvit Facultatea de Științe Umaniste, cu licență în ,,Cultura Populară Maghiară”. După anul 1990, a călătorit și a locuit în Germania, Franța, Italia, Spania, Olanda, Marea Britanie, Grecia, S.U.A., China, Mongolia, Japonia. A primit numeroase premii, printre care Premiul Kossuth, Premiul America pentru întreaga activitate, Premiul Brücke Berlin. În anul 2008, a fost profesor invitat la Universitatea din Berlin și din anul 2004 este membru permanent al Academiei de Literatură Digitală Ungară, întemeiată în anul 1998.
,,Satantango” este primul roman al scriitorului László Krasznahorkai și a fost publicat în anul 1985. A fost tradus în mai multe limbi, iar regizorul Bela Tarr, prietenul bun al scriitorului, a realizat un film alb-negru cu același titlu, în anul 1994. Acest roman a fost tradus în limba română de Ildikó Gábos-Foarță, în anul 2022, și a fost publicat, în același an, de Editura Pandora, București.
,,A hotărât să observe temeinic totul și ,,să se documenteze permanent”, străduindu-se să nu-i scape niciun amănunt, deoarece și-a dat seama că a ignora lucrurile în aparent nesemnificative este egal cu a recunoaște: stăm pierduți și fără apărare în ,,împletitura unduitoare a curmei” a punții de legătură între dezordine și ordinea perceptibilă; orice lucru mărunt, fie că este vorba de ,,spațiul de pe masă delimitat de firele de tutun”, direcția din care sosesc gâștele sălbatice sau succesiunea aparent nesemnificativă a gesturilor umane, trebuie urmărit tot timpul cu atenție și ținut minte, numai atunci putem spera să n-ajungem, într-o bună zi, prizonierii anonimi și reduși la tăcere ai acestei ordini satanice, aflate în descompunere și eternă reconstrucție”. ( Doctorul)
Multe persoane, cu care am vorbit despre acest roman, mi-au spus că l-au citit cu greutate, pentru că scriitorul are fraze lungi ( ce să mai spunem de ,,Toamna Patriarhului” de Gabriel Garcia Marquez, care are o singură frază?), fără paragrafe, iar convorbirile dintre personaje se identifică prin ghilimele, la fel ca și gândurile acestora. Mie mi-a plăcut romanul, de aceea vi-l recomand, dacă nu l-ați citit. În narațiunea romanului, găsim multe simboluri ( însuși titlul romanului este un simbol dublu: tangoul și Satana, care ,,stăpânesc” colonia de lângă orașul Békéscsaba, aproape de granița cu România), Castelul Wenckheim, speranța și drumul spre libertate, caii, ,,rețeaua”, cârciuma năpădită de păianjeni, ce rezistă la toate insecticidele și pânza acestora care se întinde peste întreaga cârciumă, imediat ce a fost ștearsă, noroiul în care se afundă locuitorii și ploaia care nu se mai oprește și care ar trebui să-i curețe, dar îi afundă mai mult în noroaie, bolta cerească care este infinită, dar care poate are un capăt pentru lumea îngrădită în care ei trăiesc, mizeria căminului pe care o ard, pentru a distruge trecutul. Dar totul este invers în simbolistica scriitorului: nici apa, nici focul nu sunt purificatoare și nici orașul nu le oferă o libertate și o lume mai bună. Probabil, acești nefericiți nu merită, pentru că sunt imorali, bețivi, se păcălesc unii pe alții și se lasă înșelați. Estike - fata considerată retardată, dar despre care nimeni din comunitate nu vrea să știe că și ea are suflet, că simte lipsa iubirii familiei și a celor din jur - își omoară pisica, pentru că acesteia i se dădea mai multă atenție ca ei, după care se sinucide. Istike devine eroina comunității și, pe moment, conștiința colectivă a acestei comunități de ratați.
Mulți comentatori ai acestui roman au identificat asemănări cu personaje și situații din romanele lui Bulgakov, Marquez, Gogol, Kafka, dar eu nu am găsit decât imaginea societății maghiare a anilor de dinaintea căderii comunismului, așa cum o vedea, atunci, scriitorul, cu grotescul ei, a acelei perioade de criză politică, economică, socială, morală care exista în Ungaria.
Lectură plăcută!
Pe curând, adică la anul, urându-vă să aveți parte de un An Nou mult mai bun, cu pace, iubire, credință și cu speranța că poate Cineva, Acolo Sus, Ne Iubește! Numai s-o merităm!
Earnest
Alexandru Macedonski, ,,Zi de iarnă” pe https://www.youtube.com/watch?v=TpQ_D_CeOHg
2 comentarii:
👍🎩🌹
🙏🎩🙏💐
Trimiteți un comentariu