UN BOB DE ISTORIE ȘI DE CULTURĂ (XIII)

 ,,Istoria pentru noi trebuie să fie un izvor nesecat de poezie sănătoasă, un șir de icoane sfinte de unde să căpătăm totdeauna învățătură de adevăr și insuflare de virtute.” ( Ion Luca Caragiale)

  

Biserica ,,Precista”, Bacău ( 1 ianuarie 1491)
Turla, delaliu

În luna ianuarie, sunt cele mai multe Zile Internaționale, începând cu 1 Ianuarie care este  Anul Nou în majoritatea civilizațiilor și culturilor Planetei. Însă 1 Ianuarie este și Ziua Internațională a Păcii, urmată de alte  Zile Internaționale/ Mondiale: 4 Ianuarie Ziua Mondială a Alfabetului Braille, 11 Ianuarie Ziua Mondială a Rezervațiilor Naturale ( sper ca între timp ministresa noastră să fi aflat de această zi și a învățat câteva rezervații naturale din România), 14 Ianuarie Ziua Internațională a Logicii, 18 Ianuarie Ziua Internațională a Omului de Zăpadă, 27 Ianuarie Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului, 30 Ianuarie Ziua Internațională a Nonviolenței în Școală. Așadar, cadrele didactice au suficiente activități de realizat cu elevii: învățătorii, profesorii de Educație Fizică și Sport vor scoate elevii în curtea școlii, ca să facă oameni de zăpadă ( o pot face și educatorii), bineînțeles, dacă este zăpadă ( dar pot să -i deseneze sau să-i confecționeze din carton, vată, polistiren etc, împreună cu profesorii de educație tehnologică, folosindu-se de I.A.), profesorii de istorie, de socio-umane, de  religie împreună cu consilierii psihopedagogi și diriginți vor realiza dezbateri, privind Holocaustul, nonviolența în școli și, având în vedere faptul că 15 Ianuarie este Ziua Națională a Culturii Române, profesorii de limba și literatura română, de muzică , de desen vor avea și ei de lucru. Să nu uităm nici mari evenimente din istoria noastră:  tot pe 1 ianuarie 2007, România  a devenit membră U.E. , pe 1 ianuarie 1956 a fost difuzată prima emisiune a Televiziunii Române, iar în Bacău, în anul 1491 a fost terminată zidirea Bisericii ,,Precista”. În luna ianuarie, s-au născut multe personalități culturale și politice, printre care și Ion Luca Caragiale ( nu întâmplător am ales ca moto un citat de al său), au murit, de asemenea, multe personalități și domni  ( printre care Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun) , românii s-au luptat cu turcii la Vaslui,  Hârșova, Silistra, Putineiu, Șerpătești, Ismail și, nu în ultimul rând, a început în anul 1821, la 23 ianuarie, Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu și la 24 Ianuarie 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, s-a realizat Unirea Țării Românești cu Moldova.

Bobul de istorie
 

Alexandru Ioan Cuza (1820-1873) 
Portretul oficial,
Pictor Carol Pop Szathmari

 24 Ianuarie 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, românii au pus cele  șapte  Puteri ,,în fața faptului împlinit”, realizând Unirea Țării Românești cu Moldova. Dar prin acest act îndrăzneț, Puterile  trebuiau să recunoscoască Unirea reală a celor două Țări Române.

 De ce am ales acest bob de istorie, despre care am mai scris pe  blog? Din revoltă! 

  În ultimul timp, au apărut o serie de pseudoistorici cu studii în istorie, care ,, trăncănesc” vrute și nevrute, la diferite posturi de televiziune. De exemplu, unul ne informa că Rusia s-a opus acestui act. Nu știu pe ce documente se baza respectivul domn, dar eu îl citez pe Cancelarul Rusiei Gorceakov din spusele căruia rezultă că soluția adoptată de  români a fost cea mai bună: ,, ... starea actuală a spiritelor din Moldova și Valahia , totul contribuie a-mi confirma , o dată în plus, opinia că în afară de Unire nu există decât anarhie  pentru aceste provincii”, iar pe 4 februarie  el a comunicat Franței că la Conferința de la Paris va susține dubla alegere a lui Cuza: ,,Guvernul de la Petersburg n-a încetat să considere că  Unirea Principatelor Române este dorită de populația acestora și corespunde intereselor ei.”.  Știm prea bine, că exista o grupare antiunionistă în rândul boierimii române și împotriva lui Alexandru Ioan Cuza, care-l susținea pe  Grigore Sturdza, fiul fostului Domn Regulamentar Mihail Sturdza. Acesta a fost organizatorul complotului polonez împotriva Domnului Alexandru Ioan Cuza, din 11-12 ianuarie 1860, tocmai în perioada în care, diplomații români au fost  trimiși de Domn pe la cancelariile Puterilor, pentru a-i convinge să recunoască dubla sa alegere. Cine erau acești polonezi, ce interese aveau și ce urmau să obțină de la Grigore Ghica? În primul rând, ei  făceau parte din gruparea democratică a Poloniei care migrase în diferite țări din Europa și urmăreau independența și unificarea Poloniei care fusese împărțită între Rusia , Austria și Prusia, în anul 1772. Grigore Sturdza le promisese sprijinul și susținerea lor  în viitoarea carieră. La Iași, se aflau 450 de polonezi veniți din Turcia, în restul Moldovei se aflau peste 1200, în Muntenia 2400, iar în munți circa 4000. Ei trebuiau să să se adune pe moșiile lui Grigore Sturdza, coordonați de către Nieczuia Wierzbicki ( Murad Bey), care-i aduna la Focșani, de unde , o parte atacau Iașii, iar altă parte atacau  Bucureștii. Înainte de denunțul făcut , pe 10 ianuarie, de către Alecu von Onciul, Iacob Antosz, Leon Nussbaum, Carol Grochowski și Victor Richard Lizdejko, Domnul alertase  Miliția Pământească și Jandarmeria , care i-au prins pe complotiști și l-au arestat pe Murad Bey.A urmat judecarea lor de către Curtea Criminală și de către Divanul Domnesc și cei vinovați au fost expulzați din țară. Alexandru Ioan Cuza nu a dorit arestarea lui Grigore Sturdza, pentru că voia liniște în țară. Grigore Sturdza a fost scos  de sub acuzare, iar chemarea în fața Tribunalului a fost o simplă formalitate . Însă complotiștii nu s-au potolit, organizând un alt complot cu ocazia vizitei Domnului la Istanbul, în septembrie 1860, care a fost împiedicat de măsurile luate de Poliția Otomană.

Nicolaus Olahus ( 1493-1568)

Bobul de cultură

Pe 10 ianuarie 1493 s-a născut la Sibiu Nicolaus Olahus, care a trecut în cele veșnice pe 15 ianuarie 1568, la Trnovo ( Slovacia), Tot din revoltă, l-am pe Nicolaus Olahus  din galeria personalităților române născute sau decedate în luna ianuarie. Cine m-a revoltat? Directoarea Colegiului Național ,,Samuel von Brukenthal” care, într-un interviu referitor la un proiect al colegiului, a enumerat printre personalitățile din Sibiu și pe Nicolaus Olahul, informându-ne că acesta  făcea parte din populația română și că a fost un mare erudit umanist indiferent de etnie. Cu alte cuvinte, românii erau o populație nu un popor, iar Olahus a fost o excepție a acestei populații. Probabil respectiva  ,,frau” nu știe că au trăit, în aceeași perioadă, foarte mulți umaniști români în Transilvania, dintre care îi enumăr pe Simion Ștefan, Gheorghe Brancovici, fratele lui Sava Brancovici Mitropolitul Transilvaniei despre care am scris pe acest blog, pictorul Mihail din Hunedoara, Mihail Halici din Caransebeș, renumit prin biblioteca sa care avea 450 de volume și  care a conceput  primul dicționar valaho-latin ( el a fost prieten cu poetul german Valentin Franckenstein care a scris poezii în limba română: oare pentru cine le-a scris?), Oprea Dascălul din Șcheii Brașovului, Martin Hacius din Hațeg, Mihai Valahul din Ciac, Toma Pellei, Filip More ( maghiatizarea numelui Ficior) din Ciula ( epigraf), Ioan Vitez ( croat cu origini românești, după unii biografi), care a înființat un observator astronomic la Oradea, Ioan Lăzoi ( matematician și poet), Ioan Caioni ( compozitor) ș.a.Analfabeți erau și printre sași și printre maghiari, nu numai printre români, după cum , toate etniile din Transilvania au dat  erudiți, în toate domeniile.

 Revenind la Nicolaus Olahus, acest mare erudit ( istoric, poet, episcop catolic, politician) își avea originile în Muntenia ( bunica sa, Marina, a fost sora lui Iancu de Hunedoara). El era verișor cu Matei Corvin și cu Radu Paisie ( Petru de Argeș), domn al Țării Românești între anii 1535 și 1545. A avut un frate, Matei și două surori: Ileana și Ursula. Nu a fost însurat și nu a avut copii.

   Principalele sale lucrări sunt ,, Hungaria”,  ,,Atilla”, ,,Chronicon”, dar mai ales vasta corespondență pe care a avut-o cu 120 de personalități ale epocii, printre care Papa Clement al VII-lea, Împăratul Carol Quintul, Erasmus de Rotterdam, cu care a legat o frumoasă prietenie prin corespondență. Cei doi nu s-au întâlnit niciodată, dar și-au propus să-și facă o surpriză: în timp ce Nicolaus Olahus a plecat spre Rotterdam, Erasmus a plecat spre Sibiu. Probabil, trăsurile lor s-au intersectat pe drum, fără să știe unul de celălalt.

   Au rămas de la Nicolaus Olahus 611 de scrisori descoperite în arhiva Prințului Eszterrhazy, descendent al Ursulei, care au fost publicate, în anul 1875. Menționez că Nicolaus Olahus nu a scris decât în limba latină, conform cercetării documentelor  și lucrărilor care îi aparțin. Alexandru Tănase , analizând opera lui Nicolaus Olahus, ne spune: ,, Există în concepția și alcătuirea psiho-spirituală a lui Nicolaus Olahus anume trăsături - omenie, generozitate, o judecată dreaptă și cumpănită a lucrurilor, echilibru interior, refuzul intoleranței și a fanatismului belicos, prețuirea adevărului, oral și a virtuților etice mai presus de orice, absența oricărui sentiment șovin, armonizarea universalismului cu dragostea de patrie”. Dragostea și dorul  de patrie ( Transilvania și Ungaria) ne-o dezvălui Nicolaus Olahus , într-o scrisoare trimisă   de la Bruxelles, în anul 1533 ( el nu s-a putut adapta în acest oraș, unde s-a simțit mereu străin): ,, Dacă se va face pace cu Ungaria ( este vorba de războaiele pe care le purta Soliman Magnificul cu Ungaria, n.n.) și mi se vor restitui lucrurile, nu mă vor mai putea ține nici sunetul măiestrit al clopotelor voastre, nici plăcerea sobelor sănătoase, dar și pline de funingine, nici gingășiile femeiuștilor, numai libertatea și prietenia cu oameni învățați mă atrag într-o oarecare măsură, dar libertatea cea mai mare o voi avea în patrie. Căci nu sunt un om ambițios și mă mulțumesc cu puțin.”

Pe curând,

Earnest

Bibliografie selectivă:

 Dumitru Ivănescu, ,,Complotul polonez împotriva lui Al. I. Cuza”, în Zargidava, IX, Bacău, 2010, p. 67-73; 

Alexandru Tănase, ,,O istorie umanistă a culturii române”, vol.II, Editura Moldova, Iași, 1995, p. 31-39.