,, Dacă s-ar da fiecărei seminții de pe pământ dreptul de a alege cele mai bune obiceiuri și moravuri, atunci fiecare seminție , privindu-le cu atenție pe toate, le-ar alege pe ale sale proprii.”
( Herodot 485-430 î.H.)
( Herodot 485-430 î.H.)
 |
| Ștefăniță ( 1517-1527), din fesca Bisericii ,,Sf. Nicolae”, Dorohoi |
Luna Mai, Florar în calendarul popular, începe cu Ziua Internațională a Muncii, sărbătorită din anul 1889, dar menționăm că în această zi, în anul 1849, a fost semnată, între Rusia și Turcia, Convenția de la Balta Liman (cartier în Istanbul), care confirma înfrângerea Revoluției de la 1848 din Țările Române, menținându-se vechiul lor statut, iar în Moldova și în Muntenia erau numiți doi domni, pe o perioadă de șapte ani, Grigore Alexandru Ghica, respectiv Barbu Știrbei. În această zi , în tradiția românească, era Armindeni ( Ziua Copacului de Mai , Ziua Pomului Vieții, sau Ziua Pelinului sau a Bețivului), despre care am scris pe acest blog, pe 30 aprilie 2012, postare citită de 451 de persoane. Pe atunci, erau puține informații pe Google despre Armindeni, dar erau transmise la televiziuni imagini despre păstrarea obiceiurilor. Acum, pe Google se găsesc multe informații, dar, anul acesta, nu am văzut pe niciun post tv vreo informație despre păstrarea acestui obicei, din care s-au păstrat doar petrecerile cu multă bere ( nu cu vin roșu cu pelin). Nici măcar nu s-a transmis imaginea din filmul ,,Ciprian Porumbescu ” cu ,,Cântec de primăvară” devenit ,,1 Mai Muncitoresc”.TVR, cu specialiștii pe care îi are, putea să sustragă din film fragmentul respectiv. Această indiferență a mijloacelor de informare m-a determinat să-l citez pe ,,părintele istoriei”, constatând că năravul este vechi.
Bobul de istorie
Pe 4 mai 1518, la Hârlău, Ștefan cel Tânăr/Ștefăniță ( numit Viforul în ,,Trilogia Moldovei” de Barbu Ștefănescu Delavrancea) a încheiat o înțelegere de pace veșnică cu Polonia ( conflictul cu Polonia pentru Pocuția a fost redeschis de către Bogdan cel Orb, tatăl tânărului domn). Prin înțelegere, se îndatorau să se sprijine reciproc, incluzând și sprijinul Ungariei, într-un război contra turcilor. De asemenea, trebuiau să se se întrajutoreze împotriva tătarilor și să-și vestească orice primejdie venită dinspre turci. Înțelegerea prevedea și privilegiile comerciale pe care moldovenii le acordau negustorilor polonezi pe teritoriul Moldovei, plătind legiuita vamă ca și până atunci. Înțelegere a fost transmisă conducătorilor din Cernăuți, Hotin, Camenița și Galiția. Care a fost consecința acesteia? A stârnit furia tătarilor, care aveau obiceiul ca, în timpul sau după culesul roadelor, să facă raiduri de jaf în Moldova și în Polonia, deposedându-i pe localnici de rodul muncii lor și luau robi pe care îi vindeau turcilor , prin Crimeea. Așadar, în august 1518, Abdu -Sultan din Perekop și cunoscuții mârzaci (căpitani) Bicaz și Timuș s-au organizat în două grupuri: unul să plece spre Moldova, celălalt spre Polonia. Grupul care a pornit spre Moldova a trecut pe furiș Nistrul, după cum le era obiceiul, îndreptându-se spre Prut și, atacând târgușorul Șerbanca ( la nord de Ștefănești, conform Letopisețului de la Putna), au jefuit, au dat foc și au luat robi. Însă vornicul Petrea Carabăț aflat la Hârlău împreună cu tânărul domn și-au adunat oștenii și au pornit pe urma tătarilor, pe care i-au surprins în somnul dulce din zorii dimineții, în dreptul satului Costești. Tătarii nu se așteptau ca un copilandru ( Ștefăniță nu avea mai
mult de 16 ani) să se afle în fruntea oștenilor, mânuind cu dibăcie paloșul în mijlocul lor. Bicaz și Timiș au fost prinși, iar Abdu-Sultan, lovit la cap, ajutat de câțiva tovarăși credincioși, a reușit să fugă. Tătarii au lăsat tot ce au jefuit și câțiva dintre ei, urmăriți de moldoveni, abia au reușit să treacă Nistrul. Aceeași soartă au avut-o și tătarii care au atacat Polonia. Victoria moldovenilor nu i-a potolit definitiv pe tătari, pentru că, în întreaga sa domnie, Ștefăniță a mai avut confruntări cu ei, pentru că acestora, ca și cazacilor ( ucraineni), le era foame și aveau nevoie de grîu, ovăz, mei și orz pentru caii lor. În ceea ce privește înțelegerea cu Polonia, vă întreb: când polonezii și ungurii au respectat tratatele cu moldovenii?
 |
| Biserica Mănăstirii Bistrița ( Neamț) |
Bobul de cultură
Pe 26 mai 1554, domnul Alexandru Lăpușneanu a terminat renovarea în totalitate a Mănăstirii Bistrița ( județul Neamț). El este ultimul ctitor al mănăstiri și meritul său a constat în faptul că a păstrat tradiția acesteia de important centru de cultură și de învățământ.
Primul ctitor a fost Domnul Alexandru cel Bun care, pe locul unei biserici de lemn de la mijlocul secolului al XIV-lea, din vremea lui Petru Mușat, ridicată de ieromonahul Pafnutie, între anii 1400 și 1402 a ctitorit biserica din piatră a mănăstirii, ca necropolă domnească. De asemenea, el a ridicat Casa Domnească, a înființat prima mare Școală de Miniatură, de Copiști, de Grămătici din Moldova, unde au învățat cunoscuții miniaturiști Paisie și Gavril Uric ( despre miniaturile moldovenești, criticii de artă ruși spun că sunt mai valoroase ca cele rusești, prin calitatea artistică) și o școală de învățătură pentru fiii boierilor și domnilor. La această școală, a învățat Petru Rareș și în sala de curs, unde este muzeul mănăstirii, puteți vedea tavanul din lemn din stejar, păstrat din acea vremea ( despre cum se ,,conserva ” lemnul pentru construcții, am să scriu pe acest blog). Să nu uităm că tot în vremea Domnului Alexandru cel Bun a început să se scrie, în anul 1407, Pomelnicul Mănăstirii Bistrița, care ne dă informații despre începuturile istoriei statului medieval Moldova. În același an, Doamna Ana, soția Domnului ( care
se odihnește alături de el în biserica mănăstirii) a dăruit acesteia Icoana Făcătoare de Minuni a Sfintei Ana primită în dar de la Împărăteasa Irena, soția Împăratului Manuel al II-lea Paleologul. Al doilea ctitor al mănăstirii a fost Ștefan cel Mare, care, în anul 1494, a dăruit un clopot ce cântărește 800 kg, și are pe el gravată stema Moldovei, iar, în anul 1496, a ridicat o impunătoare clopotniță și un paraclis închinat Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava. Tot aici, Ștefan cel Mare și-a îngropat, în anul 1496, fiul cel mare, Alexandru, ctitorul Bisericii Precista din Bacău, pe care Ștefan cel Mare și l-a asociat la domnie, dându-i Moldova de Jos, cu reședința la Bacău. Al treilea ctitor a fost Petru Rareș. El, între anii 1441 și 1446, a refăcut zidurile, Casa Domnească, a construit un nou turn la intrarea în mănăstire, chilii și un paraclis închinat Sfântului Ierarh Nicolae. După cum am scris, Alexandru Lăpușneanu a fost ultimul ctitor. În perioada acestor ctitori, Mănăstirea Bistrița a avut un important rol duhovnicesc și cultural. După anul 1677, când Doamna Safta, soția Domnului Gheorghe Ștefan, a închinat Mănăstirea Bistrița Patriarhiei Ierusalimului, a început o lungă perioadă de înstrăinare a patrimoniului acesteia.
 |
| Gir Rădulescu, Alexandru cel Bun, statuie din marmură, Mănăstirea Bistrița |
Despre stilul, pictura originală care se mai păstrează pe alocuri, despre obiectele de patrimoniu din Muzeul Mănăstirii Bistrița puteți afla dumneavoastră, vizitând-o sau revizitând-o ori de câte ori mergeți la aceasta, pentru a vă ruga la Icoana Sfintei Ana. De fiecare dată când merg la această mănăstire, aflu ceva nou, pentru că niciodată nu poți reține totul dintr-o singură vizită sau din citirea unei cărți, indiferent dacă este de beletristică, de artă sau religioasă ori științifică Ești nevoit să revii asupra acesteia.
Pe curând,
Earnest
Bibliografie selectivă:
Pompiliu Tudoran, Domnii trecătoare, domni uitați, Editura Facla,Timișoara, 1983;
Despre Mănăstirea Bistrița ( Neamț), în Enciclopedia OrthodoxWiki.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu