 |
| Liviius, Nostalgie |
,,Cartea vieții se citește lângă lampa amintirilor.”
(Traian Demetrescu)
Frecvent, îi aud vorbind cu dispreț, pe diferite posturi de televiziune, pe cei mai tineri ca mine, din generațiile născute în anii 70, 80, 90 sau din cele ale primilor ani ai mileniului 3, despre generațiile nostalgice ale celor născute, înainte de anii 70 ai secolului trecut, ai mileniului al doilea. Nu înțeleg, de ce pentru ei este greșit să fii nostalgic!
De fapt, ce este nostalgia? Nostalgia este un sentiment ca oricare sentiment, care ține de viața fiecăruia. Acest sentiment este provocat de dorința de a vedea un loc, de a te întâlni cu o persoană dragă sau de a retrăi un episod din trecut. Este un fel de dor sau de spleen, cum îl numesc englezii.
Da! Sunt nostalgic al vremurilor trăite, nu al regimurilor politice prin care am trecut în această viață, ci al celor vremuri care au contat în desăvârșirea mea umană, reprezentând copilăria, adolescența, maturitatea, tinerețea mea, cu trăirile, pasiunile, bucuriile, tristețile și iubirile mele.
Și mama mea a fost nostalgică, dar nu pentru cel de Al Doilea Război Mondial, nu pentru anii foametei sau pentru vremea, când, la masa de prânz, împărțea cu sora ei 1 kg. de cireșe, pe scările de la Râpa Galbenă, pentru că, fiind fete de preot, nu li se permiteau să cumpere cartelă la cantina studențească. Era nostalgică pentru că îi era dor de copilărie, de tinerețe, de atmosfera sărbătorilor, de vacanțele petrecute la Dofteana și Târgu Ocna, unde erau învățători bunicii ei, de atmosfera boemă a Iașului, unde a învățat atâția ani, de prietenii din acele vremuri, pe care nu i-a mai întâlnit niciodată!
Da! Sunt nostalgic, fiindu-mi dor de anii copilăriei petrecuți la Moinești, în casa mătușii tatălui meu, unde eram răsfățată de verișoarele lui, Tita și Ziza, studente la Cluj, de apartamentul din colonia Lucăceștilor. Am nostalgia vizitelor la verișoarele bunicii mele, învățătoare și domnișoare, a prinderii cercului cu cârligul, care nu-mi reușea și-mi era ciudă că lui Gigi îi reușea, a bazinului mic de la ștrand în care mă bălăceam ca o rață, a plimbărilor cu motocicleta cu soțul verișoarei mamei, Iulia, sau cu soțul surorii tatălui, Me, a primei eclipse de soare pe care am urmărit-o în clasa I, printr-o sticlă afumată, a jocului ,, Hoții și vardiștii”, a spectacolelor susținute la club de către cei cu dizabilități ( surdo-muți, orbi, pitici) și chiar a cumpărării pâinii, pe cartelă, pentru că nu-mi fura nimeni, pe stradă, jumătatea de pâine albă și sfertul de pâine neagră, care ni se cuveneau zilnic. Era perioada stalinistă, când trebuia să începem orele de curs, cântând mai întâi imnul URSS, după care-l cântam pe cel al României ,,Te slăvim , Românie!”, pe versurile lui Eugen Frunză , Dan Deșliu și pe muzica lui Matei Socor. Însă, în acele vremuri staliniste, toți elevii știau imnul României și existau instituții, care puneau în valoare talentele celor cu dizabilități. Câți elevi cunosc sau știu să cânte imnul țării și câte spectacole ale persoanelor cu dizabilități, ați văzut în perioada postdecembristă?
Da! Sunt nostalgic, având nostalgia vacanțelor petrecute cu sora și verișorii mei, la bunici, în casa și curtea parohială, care era ,,un colț de Rai”, cum îi plăcea să spună istoricul Iulian Antonescu, ori de câte ori ne vizita. Îmi este dor de discuțiile la care asistam, când veneau în vizită, la bunicii noștri, diferite personalități culturale, de jocurile noastre, în aer liber, ca Țurca, De v-ați ascunselea, de vizita străbunicii de la Tărgu Ocna sau de vizita noastră la dânsa, de casa plină de rude și de musafiri, de scăldatul în Tazlău, de discuțiile cu Genoveva, pe care le purtam în drumurile noastre în Terpea, ca să-i ducem mâncare fratelui ei, Vladimir, care era la cosit ( astăzi, îi învață pe secui limba română și limba latină, la Gheorghieni) sau la Tescani, la sora tatei, sau ca să ne plimbăm pe Aleea Plopilor, pe urmele lui George Enescu. Îmi este dor de Moș Ion, clopotarul, care ne spunea poveștile și legendele satului, de mersul la pădure cu verișorii Marius și Katy după ciuperci, de lungile ore petrecute pe derdeluș, la săniuș sau de nopțile de iarnă, când se stingea lumina la ora 22 și ascultam la lumina flăcărilor din sobă, la tranzistorul cu baterii, muzica lui Grieg sau Gershwin, în timp ce bunelu asculta, la galene, știrile transmise de Vocea Americii sau de Europa Liberă, ceea ce o înspăimânta pe măiuca, de serile când mâncam semințe de bostan, când măiuca o învăța pe Mărioara ( fata înfiată de bunicii mei) poeziile lui Eminescu și George Coșbuc sau , mai târziu, de discuțiile purtate cu Anuța, sora Mărioarei, care visa întotdeauna la un Făt - Frumos, cu care să se mărite. Mi-e dor de seara, când am urmărit, în direct, cu emoții, aselenizarea
Da! Sunt nostalgicul anilor de liceu și-mi este dor de prietenele mele, de Doina cu care discutam de la Ovidiu la Merimee, cu care mergeam la concerte, filme, la vernisaje, despre discuțiile despre băieți și cum am vrea să arate bărbatul ideal. Îmi este dor de acei ani, în care m-am îndrăgostit prima oară și m-a ținut 6 ani, când completam cu mare seriozitate chestionarul lui Proust, un fel de oracol, de aniversările noastre, de discuțiile părinților cu vărul lui tata, Eugen, despre filosofia lui Blaga și a lui Kierkegaard, despre discuțiile mamei cu tanti Jeni, prietena ei și cu verișoarele ei, Delia și Cateluș, cu verișoarele bunicii, Mărioara și Viorica, sau a tatălui cu prietenul Ilie, despre Napoleon, de serile în care urmăream Campionatul de Patinaj Artistic sau Festivalul Cerbul de Aur, de farsele pe care i le făceam Poetului ( astăzi, Dan Verona), împreună cu Diana, de plimbările în parc, de vizitele pe care i le făceam doamnei Elvira Enea, despre vizitele la rude, care au plecat demult Dincolo, de excursii, de sejurul la mare, urmat de vizita la părinții lui tanti Jeni, la Sighișoara, de Bacăul de altădată cu cenaclul literar de la Biblioteca de la Casa de Cultură a Sindicatelor, de Toamna Recitalurilor Dramatice, de muzica cântată la mustării și, mai ales, de frumoasele ore de dirigenție, de limba română, de limba franceză, de istorie, de filosofie și de toți profesorii mei, care m-au învățat cum să gândesc interdisciplinar.
Da! Sunt un mare nostalgic al Iașului studenției mele, cu bucuriile spirituale pe care ți le dă cunoașterea, de emoțiile examenelor, urmate de ,, chefurile” de la Bolta Rece și de la Copou, de plimbările pe străzi cu prietenii mei dragi, Dan și Gyuri, de plimbările în noaptea dinaintea examenelor cu Nelu ( pentru a ne arde emoțiile), de discuțiile serioase dar și de ,,comentariile obiective” avute cu Lala, Ghena, Voichița, Lucica, de vizitele colegilor mei în camera de la subsol sau la cea de pe Karl Marx, de prânzul luat de noi, la Ghena, cu cartofi prăjiți, brânză la borcan și murături de la bunica ei sau de cel luat la Lala,de la care nu lipsea sticla de treisferturi de Cotnari-desert-, de discuțiile lungi, în căsuța Taniei de pe Sărărie, ascultând muzica de pe un disc cu Cristian Vasile, de nopțile când ascultam romanțe, când verișoara Corina se amuza de pasiunea mea pentru romanțe sau de cele când ascultam jaz, de pe o casetă împrumutată de la Gyuri. Am nostalgia filmelor, pieselor de teatru vizionate în acele vremuri, a cozilor de la librăria ,,Junimea”, a pregătirii militare de pe Șorogari, a șantierelor arheologice, în special, ale celor de la Băiceni și Cucuteni, unde am consumat atâtea pasiuni și unde am plâns pentru neputința unui coleg de a-și exprima sentimentele și atunci când nu era sub influența aburilor berii, a cursurilor minunate ale unora dintre profesorii noștri și, mai ales, a discuțiilor private despre viață și despre cultură cu domnii profesori Cristian, Toderașcu, Dinu, Petrescu-Dâmbovița și Filimon.
Da! Sunt nostalgic al anilor petrecuți la Mărășești, unde mi-am început cariera, unde am avut generații de elevi minunați, unde mi-am făcut prieteni pe viață: Valerica, Viorica, Rodica și Tică ( care mi-au devenit nași) doamna Guzu, Aura, unde am cunoscut marea mea dragoste, într-o seară de iarnă, în bibliotecă. Îmi este dor de întâlnirile de la Cenaclul ,,Poezis”, condus de Tică, de dezbaterile culturale lungi, în jurul radiatorului, cu o cană de vin fiert în mână (nu conta că trebuia să răzuim cu cuțitul promoroaca de pe geamul ferestrelor), de toamnele petrecute în vie, cu elevii, de spectacolele văzute la Focșani susținute de trupele de actori ale teatrelor din București și din Iași, de plimbările pe străzile orașului sau la carieră și, mai ales, de nopțile când priveam, stând pe coceni sau pe căpițe de fân, cum cădeau stelele în găurile negre ale Universului, iar noi, cei doi îndrăgostiți, ne puneam dorințe, numai de noi știute, de drumurile prin munții Vrancei și de alte multe momente ale vremurilor de atunci, pe care le-am trăit cu multă intensitate.
Da! Sunt nostalgic, având nostalgia celor șapte ani de căsnicie fericită binecuvântați cu doi copii minunați, cu un flăcău și o cocuță, roade ale marii noastre iubiri.
Nu sunt nostalgic după orele de învățământ politico-ideologic, nici după omagiile aduse tovarășului sau după cozile la cafea ( aceste au fost primele cozi din Românica mea dragă) ori de naveta la Buhuși, deși acolo am cunoscut oameni minunați- profesori și elevi- dar trebuia să mă scol la ora 4,30 dimineață, ci pentru trăirile mele, pe care niciun tânăr frumos și liber nu mi le poate lua, ironizându-mi și criticându-mi vremurile pe care le-am trăit.
Mă întreb, astăzi, trăim vremuri mai bune?
Pe curând,
Earnest
Pentru toți nostalgicii:
https://www.youtube.com/watch?v=ACLwUhcAooQ
Versuri Demostene Botez, muzica Marian Nistor
