LA TEATRU

"Cinci bandite" de Kawatake Mokuami (1816-1893)

  Aseară am vizionat la Teatrul "Bacovia"  piesa "Cinci bandite" de Kawatake Mokuami,  interpretată de Compania de teatru “1980” din Tokio. Piesa aparţine genului kabuki ce face parte din teatrul tradițional japonez alături de teatrul: nō, kyōgen și bunraku.

 Genul kabuki a apărul în anul 1603 odată cu instaurarea epocii shogunatului, numită după numele shoghunului, epoca Tokugawa. Acest gen este destinat oamenilor de rând, reprezentând drama acestora, fiind creat şi nutrit de sentimetele și interesul lor pentru anumite teme.

  Vă informez că  a treia zi de la anunţ, casa de bilete era închisă: se vânduseră toate biletele. M-am bucurat că publicul băcăuan este interesat de arta japoneză şi bucuria mi-a fost şi mai mare când am văzut foarte mulţi tineri , aşteptând la intrarea la teatru. Însă bucuria mea a durat puţin, încât mi-am zis că începe să-mi fie ruşine cu acest public. Majoritatea fetelor şi băieţilor erau îmbrăcaţi ca la picnic ( dacă mergi sâmbăta şi duminica la mall, ai prilejul de a vedea parada modei în rândul liceenilor, dar la teatru este cu totul altceva: aici poţi veni în pantaloni scurţi. tricou, rochie de plajă, încălţat cu adidaşi, căci deh! e teatru, nu e mall). M-am interesat şi am aflat că erau elevi de la C.N."V.A." Şi mi-am zis, acel cadru didactic care a avut iniţiativa ducerii în masă a elevilor la teatru nu a avut şi iniţiativa de a-i pregăti?. Adică să le spună adolescenţilor cu se îmbracă la teatru, cum se comportă într-o sală de teatru, ce este teatrul kabuki, care nu are nimic de a face cu teatrul european şi astfel nu ar fi fost situaţii ca acelea de a părăsi sala în timpul spectacolului, de a se plimba dintr-o lojă în alta, de a ieşi pe o uşă şi a intra pe alta, de a te plictisi şi pentru a scăpa de plictis îţi săruţi partenera sau te asezi pe jos în lojă şi te hârjoneşti etc. Mi-am amintit de "epoca de aur" a culturalizării maselor, când se vindeau bilete de teatru prin instituţii şi uzine, numai că atunci, clasa muncitoare, funcţionărimea şi intelectualitatea veneau la teatru îmbrăcaţi cu ce aveau ei mai frumos: bărbaţii în costum de haine sau la sacou, iar doamnele cu haine pentru ocazii. Încep să regret epoca aceea, care era mai de bun simţ ca aceasta.

Pe curând,

Earnest

DUMITRU STĂNILOAE. DESPRE DOR

  Dumitru Stăniloae ( a fost născut la 16.XI. 1903 la Vlădeni, Braşov şi a murit la 5.X. 1993 la Bucureşti) a fost un preot, teolog, profesor universitar, academician ( din anul 1991), dogmatist, scriitor, traducător, și ziarist. Este considerat unul dintre autoritățile proeminente ale teologiei europene din secolul XX  și cel mai mare teolog român. A fost "Doctor Honoris Causa", la  Universitatea din București şi la Facultăţile de Teologie din Paris, Belgrad, Tesalonic. A scris peste 30 de lucrări teologice şi istorice. Una dintre cărţile lui pe care le-am citit este "Reflexii despre spiritualitatea poporului român", apărută în anul 1992. Numai un iubitor de oameni şi de poporul său putea surprinde calităţile românilor, pe care noi le ignorăm, furaţi fiind de propriile noastre neimpliniri şi neînţelegeri, de sentimentul de inferioritate pe care îl avem în faţa altor neamuri, sentiment pe care ni-l cultivă alţii şi pe care ni-l cultivăm şi noi cu multă sârguinţă.

   M-am gândit să vă amintesc celor care au citit această carte, şi să le prezint celorlalţi câteva reflexii ale sale despre DOR. Ştim că acest cuvânt nu există în nicio limbă, deci nu poate fi tradus, după cum nu putem traduce "Spleen" din engleză. D. Stălinoaie explică lipsa acestui cuvânt în alte limbi, pentru că celelalte popoare nu au trăirea dorului.

" Omul occidental nu are acest cuvânt pentru trăirea acestei legături, care persistă atât de puternic, chiar când partenerii ei sunt la distanţă. Aceasta pentru că nu are trăirea atât de intensă exprimată, de acest cuvânt, întrucât, datorită individualismului său, nu realizează comuniunea adâncă pe care o trăieşte poporul român. Iar omul afro-asiatic nu are acest cuvânt, poate pentru că are sentimentul confundării cu toate, deci şi cu cei iubiţi,chiar dacă sunt la distanţă"

"Dorul e  mărturia comuniunii adânci, duioase şi lucide, în care trăieşte poporul român.În dor fulgeră o pătrundere deosebit de adâncă a calităţilor şi frumuseţilor persoanei dorite, tocmai pentru această pătrundere e înaripată de duioşie.Individualistul nu suferă de dor. Dar el nici nu a srăbătut prin cunoaştere la esenţa cea mai frumoasă a altuia. Lui îi este indiferent din punct de vedere afectiv că este sau nu este cineva lângă el. El nu suferă de absenţa cuiva".

"Dorul descoperă taina negrăită a persoanei dorite.Dorul transfigurează persoana iubită sau mai degrabă e ochiul care vede sau actualizează aura transfiguratoare care învăluie, de fapt, o persoană. Odata cu aceasta, dorul înseamnă o acută simţire a insuficienţei sau a imposibilităţii vieţii în singurătate".

"Dorul răsare din comuniunea deplină realizată înainte şi din conştiinţa persistenţei acestei comuniuni dar a neputinţei ei de a se manifesta deplin".

" În dor românul trăieşte faptul că insul singular nu e omul întreg, că e un amputat.El îl poartă pe celălalt , în sine, chiar în absenţa lui, îl poartă într-o prezenţă absentă sau într-o absenţă prezentă, cum simte ciungul mâna tăiată la locul ei sau durerea unui deget la locul unde el nu mai este".

"Dorul soţilor despărţiţi, al copiilor, al părinţilor nu se stinge până când nu e satisfăcut prin reîntâlnire.,Şi cei ce au acest dor nu pot concepe că el va rămâne nesatisfăcut: "am să mor de dorul lui", "mă duc cu dorul lui în mormânt" sau "dorul lui mă mai ţine în viaţă".

 In această carte, veţi găsi reflecţii despre omenia, umorul, ironia la români, despre cum percepe românul viaţa şi moartea, dar mai ales despre persistenţa spiritului  complex al neamului românesc.
Pe curând, 

Earnest

10 DESCOPERIRI ŞI INVENŢII CARE AU SCHIMBAT LUMEA

  De la apariţia primelor fiinţe umane pe Pământ, progresul a fost determinat de descoperiri şi invenţii, care au schimbat modul de viaţă a omului. 

FOCUL, "furnalul tuturor invenţiilor umane", a scos pe om din sălbăticie şi i-a deschis calea spre civilizaţie.

AGRICULTURA a transformat pe omul culegător, pescar şi vânător, în producător.

SOCOTITUL inventat de sumerieni în mileniul IV î.e.n., unde 60 era baza unui sistem de măsură ( supravieţuieşte în măsurarea timpului: ore, minute, secunde), a deschis calea spre matematică, ştiinţă care stă la baza tuturor activităţilor umane.

SCRISUL, care a evoluat de cel pictografic, hieroglific, cuneiform spre cel alfabetic ( cele mai vechi scrieri fiind considerate tăbliţele de la Tărtăria şi Oţeleni datate în mileniul V î.e.n.) a fost al doilea mijloc de comunicare, după gest şi vorbire, cu care pot comunica astăzi atât surdo- muţii cât şi orbii, a dat posibilitatea oamenilor să lase urmaşilor toate gândurile lor, credinţele, mentalităţile, faptele pe care le-au săvârşit, consemnând evenimentele la care au asistat, fenomenele naturale, descoperirile, fără de care nu am şti mai nimic despre ce a fost în trecut.

TIPARUL, inventat în China în Antichitate şi abia în Evul Mediu în Europa de către Guttenberg, a deschis accesul public la carte, a determinat apariţia ziarelor, revistelor, răpunzând unei varietăţi imense de nevoi  de cunoaştere.

MOTORUL CU ABURI  inventat de Thomas Newcomen şi  James Watt a deschis calea maşinismului.

MOTORUL CU COMBUSTIE INTERNĂ  invenţie a lui Carl Benz şi Gottlieb Daimler a revoluţionat transporturile, determinând apariţia primului avion, la care s-a folosit un motor cu ardere internă.

FOTOGRAFIA, realizată pentru prima oară de către Jacques Daguerre şi William Fox Talbot, a făcut posibilă imortalizarea persoanelor, scenelor şi evenimentelor.

RADIOUL şi TELEVIZIUNEA au devenit mijloacele de informaţie şi de amuzament dominante,  transmiţând în direct evenimente politice, sociale, sportive, culturale, religioase din toate colţurile lumii.

COMPUTERUL ( primul a fost instalat la Universitatea din Pennsylvania, în anul 1946) a deschis o nouă eră, aceea a Tehnologiei Informației, uşurând munca de cercetare, de informare, de calcul, de programare, de prelucrarea datelor.

Pe curând,

Earnest

FAMILIA BRÂNCOVEANU (V). BIBLIOTECA LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

Mănăstirea Hurezi: Muzeul şi Biblioteca

  Constantin Brâncoveanu, om de aleasă cultură, cunoscător al limbilor greacă şi latină, a manifestat din tinereţe o mare pasiune pentru studiu şi cărţi. De aceea, el îi preţuia pe cărturari cărora le-a acordat dregătorii ( fraţii Radu şi Şerban Greceanu, Radu Popescu). Pe Sevastos Kiminitul, directorul Academiei Domneşti, atunci când era invitat la Curte, îl punea "mai sus de toţi boierii, onoare pe care niciun alt principe la un alt profesor nu a dat şi nici nu dă", ne relatează cronicarul C.Daponte. De asemenea, şi-a educat fiii în dragoste pentru cărţi şi cultură, aceştia (Ştefan, Constantin, Radu), dovedindu-se traducători şi scriitori.

   Pasiunea domnitorului pentru cărţi nu s-a manifestat numai prin daniile de cărţi făcute mănăstirilor şi bisericilor din Ţara Românească, Transilvania, Muntele Athos, ci şi prin alcătuirea unei biblioteci personale de cărţi rare, din toate domeniile. În anul 1708, el a transferat biblioteca la Mănăstirea Hurezi şi a poruncit să se scrie pe frontispiciul ei: "Biblioteca de hrană dorită sufletului, această casă a cărţilor îmbie spre înţeleaptă îmbelşugare". Domnitorul a organizat  biblioteca la Hurezi, pentru că intenţiona ca acest complex monahal să devină o mare instituţie culturală. Astfel, ar fi fost prima bibliotecă naţională, în sensul organizării ei, mai ales că poruncise celor 5 tipografii să trimită bibliotecii câte un volum din tot ce tipăreau. Prin urmare, aceasta ar fi devenit primul depozit legal al cărţii româneşti.  Calogul din anul 1791 al bibliotecii cuprindea 428 de volume şi manuscrise, din care 115 erau scrise în limba română, iar în anul 1861, când Alexandru Odobescu a descoperit biblioteca, acesta mai păstra 425 de volume şi manuscrise şi cuprindea, pe lângă cărţi religioase, cărţi ale istoricilor bizantini, cărţi de literatură, astronomie, matematică, drept, apărute la Londra, Roma, Paris Amsterdam, Köln. Această bibliotecă ne dovedeşte cât de variate erau preocupările domnitorului, el înscriidu-se în rândul conducătorilor luminaţi, care ştiau  să preţuiască valorile culturale şi pe creatorii acestora.

Pe curând,

Earnest

DESPRE SUPERSTITII (IV). METALELE

Glonţ de argint

Metalele au jucat un anumit rol în practicile vrăjitoreşti şi în superstiţii. Cele mai "curtate" metale sunt aurul, argintul, cuprul, magnetul, fierul.

Aurul reprezintă în alchimie Soarele, este considerat de genul masculin şi a fost apreciat pentru valoarea lui, având influenţe benefice. De aceea, marinarii credeau că nu se puteau ineca, atâta timp cât purtau un cercel de aur ( au fost păstrate multe imagini cu marinari şi piraţi, cu cercel în  ureche).  Pentru pleoape inlamate, există remediul să le freci cu un inel de aur.

Argintul reprezintă în alchimie Luna, este considerat de genul feminin, nu poate fi fermecat dar poate spori puterea amuletelor şi a talismanelor. El aduce noroc, de acea, există obiceiul lipirii de o monedă de argint a părului luat din moţ, la împlinirea vârstei de 1 an. Se crede că singura modalitate de a ucide un vampir este să-l împuşti cu un glonţ de argint,  credinţă perpetuată în industria cinematografică.

Cuprul era considerat un metal vindecator şi de aceea era indicat să se poarte brăţări de cupru în atenuarea durerilor provocate artrită

Fierul  a fost întotdeauna considerat un metal aducător de noroc, mai ales acela provenit din meteoriţi, de aceea, în Antichitate se făceau arme din acest metal, considerându-l un dar al zeilor. Romanii, conform relatării lui Plinius, aveau obiceiul de a pune cuie de sicriu deasupra ferestrelor şi uşilor, pentru a-i feri de spirite rele, obicei pe care-l mai practică şi astăzi românii, dar bătând cuie în tocul uşilor. În unele zone din lume, se pune sub preşul de la uşă un obiect de fier, ca să împiedice vrăjitoarele să intre. Se punea, peste leagănul unui copil nebotezat sau lângă leagăn un obiecte de fier, vătrai sau cuţit, pentru a-l păzi pe prunc de diavol.

Magnetul natural este un minereu de fier magnetizat, utilizat şi în zilele noastre ca amuletă cu puteri magice, pentru a spori dragostea într-un cuplu.  În Evul Mediu, John de Travisa spuneca se poate testa fidelitatea unei soţii, punându-i sub pernă un magnet, atunci când doarme. Dacă este o soţie bună, femeia îşi va îmbrăţişa imediat soţul, iar dacă nu-i este credincioasă, piatra o va face să sară imediat din pat. Despre Alexandru Macedon se spune că le dădea soldaţilor săi câte o bucăţică de magnetit ca să-i apere de spirite rele..

Pe curând,

Earnest

 preşul de la uşa

DESPRE FLORI NATIONALE

Bujor românesc

  În multe ţări, au fost alese flori naţionale, ele  fiind specifice ariei geografice  respective, reprezentând  în acelaşi timp anumite simboluri. În România, conform tradiţiei, sunt recunoscute 3 flori naţionale  (doar Italia mai are 3 flori naţionale: cyclamenul, margareta şi crinul), şi anume, bujorul, floarea de măceş şi floarea de colţ, toate fiind specifice şi ariei noastre geografice, ele simbolizând trăsături pe care le găsim în spiritul poporului nostru. Bujorul, una dintre cele mai senzuale flori ,este simbolul onoarei, a bogăţiei, a lumii, a dragostei, floarea de măceş este simbolul feminităţii şi a iubirii, iar floarea de colţ este simbolul speranţei.

Floare de maceş

   În anul 2013, la Conferinţa Internaţională "Agriculture for life", s-a hotărât ca să se aleagă doar o singură floare care să reprezinte simbolul României. Specialiştii nu au ştiut cum de s-a ajuns ca floarea de măceş (tranfafirul câinesc),  o floare frumos mirositoare, să fie floarea naţională a României. De asemenea, au considerat că floarea de colţ este deja declarată ca floare naţională în Austria şi Germania, iar bujorul a fost încă din timpul dinastiei Qing simbolul Chinei, numit "regele grădinii", iar luna a IV-a din calendarul chinezesc îi poartă numele. Deşi comuniştii chinezi au renunţat la bujor, declarând floare de prun ca floare naţională, simbolul luptei revoluţionarilor comunişti, bujorul mai este considerat floarea lor naţională. Aşa că, s-a luat hotărârea ca bujorul românesc, o specie de bujor prezentă în pădurile de câmpie sau la marginea acestora, în Dobrogea, Muntenia și sudul Moldovei să fie declarat floarea naţională a României.

Foare de colţ

 Noi, românii, nu vrem ca floarea noastră să aparţină ca simbol şi altor ţări, ca trandafirul care este floarea naţională a Angliei, Bulgariei, Greciei, Ungariei, Ecuadorului, Ciprului, Luxemburgului, Slovaciei, Irakului, ori ca orhideea care este floarea naţională a Braziliei, Guatemalei, Hondurasului, Columbiei, Venezuelei, Hong-Kongului, Singaporelui sau laleaua floarea naţională a Turciei, Olandei, Ungariei, Afganistanului, Iranului. Mai sunt flori care sunt simboluri pentru o singură ţară ca: irisul pentru Franţa, irisul negru pentru Iordania, rhodendronul pentru Nepal, cala pentru Etiopia, trifoiul pentru Irlanda, narcisa pentru Ţara Galilor, ciulinul pentru Scoţia, macul albastru pentru Buthan, levănţica pentru Portugalia, liliacul bosniac pentru Bosnia şi Herţegovina, floarea-soarelui pentru Ucraina, floarea de tei pentru Cehia, floarea de in pentru Bielorusia, busuiocul pentru Rusia , dalia pentru Mexic, crizantema pentru Japonia sau lotusul pentru Egipt.

Pe curând,

Earnest

FAMILIA BRÂNCOVEANU (IV). CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ÎN TRANSILVANIA

Casa Ancuţei Brâncoveanu din Şcheii Braşovului

Biserica "Sf'ântul Nicolae"
Făgăraş (1697)

Constantin Brâncoveanu a intrat prima oară în contact cu românii din Transilvania la vârsta de 20 de ani, în anul 1674, când a fost trimis de domnitorul Ghica în Şcheii Braşovului să-i aducă în Muntenia pe refugiaţii Pârvu Cantacuzino, vărul său, şi pe ginerele acestuia, Teodor Balş. Mai târziu, va cumpăra aici două case, unde vor locui fiicele sale, Ancuţa şi Bălaşa, împreună cu soţii lor. La Braşov, şi-a comandat pecetea, când a ajuns domnitor şi tot aici s-a refugiat, în anul 1707, când s-a ivit un pericol din partea sultanului, care l-a trimis cu firman de mazilire pe Hasa-aga. După trecerea pericolului, întors în scaunul domnesc, a dat scutiri de bir în Bucureşti, românilor negustori din Braşov, căt şi oierilor care veneau în Muntenia. De asemenea, a solicitat pe meşterii argintari să facă ferecături pentru cărţi şi să împodobească palatul domnesc şi bisericile. Împreună cu mitropoliţii Teoctist şi Antim Ivireanul a încurajat pe români cu scrisori şi cărţi, în lupta împotriva uniaţilor. Cele două fiice ale sale vor face danii Bisericii „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului. Cu daniile lăsate prin testament de către Ancuţa s-a construit paraclisul bisericii, unde se află piatra de mormânt a acesteia. În oraşul Făgăraş, pentru că ortodocşii nu mai aveau biserică datorită faptului că aceasta a ars în urma unui incendiu în anul 1657, domnitorul a ctitorit în anul 1697 Biserica „Sfântul Nicolae”, având ca model Capela palatului domnesc. Pictura a fost executată de zugravii Preda şi Teodosie.  În anul 1723, biserica a fost luată cu forţa de autorităţi şi dată greco-catolicilor. Însă marea ctitorie a lui Brâncoveanu în Transilvania este Mănăstirea Brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, ridicată între anii 1696 şi 1707, pe domeniul aparţinând din anul 1654 lui Preda Brăcoveanu. Arhitectura bisericii mănăstirii se încadrează întru totul în stilul brâncovenesc. Mănăstirea a fost dărâmată cu tunul  în anul 1785, de către generalul Preiss,în timpul răzmerițelor religioase. Mitropolitul Nicolae Bălan a început restaurarea bisericii în anul 1926, păstrând în interiorul bisericii pictura originală executată în anul 1766 de zugravii Pană şi Ionaşcu.

Mănăstirea Brâncoveanu,
Sâmbăta de Sus (1696-1707)

  Cu spijinul Mitropolitului Antim Ivireanul, cel care a susţinut prin tipăriturile sale introducerea limbii româneşti în cult, a răspândit cărţi religioase şi „de meditaţie” în Transilvania, ca armă de supavieţuire şi de întărie a ortodoxiei şi a românismului în Transilvania stăpânită de habsburgi.

Pe curând,

Earnest