EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (CVI). RETROVERSIUNI-ANTOLOGIE DE PROZĂ SCRISĂ DE FEMEI

  ,,La o întrunire a academiei de coaching din toamnă, cineva ne spunea că asiaticii creează din nisip, cu migală, timp de mai multe zile, mandale sau forme geometrice complexe. După ce această creație este desăvârșită, ei își îndeplinesc cu mult curaj datoria să o șteargă  Este o lecție învățarea deprinderii de atașamente. Să dai drumul vieții să curgă prin tine, de câte ori ai ocazia, să nu reții, să nu te agăți, să lași, să permiți să trăiești și să fii trăit în toată splendoarea și spectacolul care ești. Corpul meu simte cum energia și căldura circulă prin el. Cum se desăvârșește prin interior o altfel de înțelegere.”( Ionela Cristea, ,,Ce mai face doamna Doctor?”) 

       Antologia ,,Retroversiuni” a fost coordonată de către Cristina Ispas, poetă și critic literar ( prezentă în această antologie cu povestirea ,,Unde fugim de-acasă”) și a apărut la Editura Paralela 45, Pitești, 2023. Ea cuprinde 23 de povestiri scrise de 23 de autoare din România și din Republica Moldova, multe dintre ele find premiate, iar multe dintre creațiile lor au fost traduse în limbile franceză, spaniolă, rusă, georgiană, maghiară, lituană, azeră, bulgară, suedeză, germană, neerlandeză, polonă, macedonneană, slovacă, catalană. De asemenea, antologia are o Postfață realizată de Victor Cobuz, intitulată ,,O antologie doar a lor?” și date biografice ale autoarelor. În Postfață, Victor Cobuz justifică de ce s-a realizat antologia, aceasta nefiind rezultatul autosegregării, ci a autoprezentării, oferindu-le femeilor spațiul în care ,,sunt libere să conceapă și să împărtășească mai departe viziunea lor despre ele însele și despre lumea în care trăiesc.” El  consideră necesar să precizeze și scopul înființării Premiilor  ;,Sofia Nădejde” ca un mijloc ,,de a aduce în atenția publicului larg producția generoasă și valoroasă a autoarelor din România”. De asemena, ne prezintă tematica abordată de cele 23 de autoare în povestirile lor, punctele comune și particularitățile acestora.
    În ceea ce mă privește, pe mine nu mă interesează dacă autorul unei creații literare este femeie sau bărbat, ci cu ce rămân din ceea ce citesc, dacă ma regăsesc cât de puțin în vreun personaj, sau în vreo întâmplare relatată sau dacă am trecut și eu prin frâmântările, bucuriile, emoțiile personajelor, dacă am reflectat asupra sensului vieții, a realitățile politice ori sociale din aceste vremuri pe care le traversăm cu seninătate sau cu implicare. În majoritatea povestirile din această antologie, personajul principal povestește o etapă din viața sa ( personajele sunt femei, exceptând ,, Stârcul auriu” de Elena Vlădăreanu unde povestitorul este un bărbat), majoritatea fiind intelectuale, care fie nu s-au putut împlini profesional, fie nu s-au împlinit în viața privată. Bineînțeles, în majoritatea situațiilor, ele nu au nicio vină, eșecurile lor sunt determinate de  societate  în care trăiesc sau bărbații din viața lor. Multă tristețe este în toate povestirile!

    Cu siguranță, nu voi uita câteva dintre cele 27 de povestiri, dintre care le menționez : ,,Vindem casele și fugim” de Mona Stănilă, ,,Etajul șapte de la etajul de nefamiliști” de Diana Iepure,  ,, Așteptare” de Ramona Gabor, ,, Povestea vieții mele”, de Raluca Nagy, ,,Sarcină depășită” de Ilinca Mănescu, ,,Omenește” de Suzănica Tănase , ,, Două femei” de Paula Erizanu, ,,Takotsubo” de Ruxandra Burcescu.

  Vă doresc lectură plăcută!

   Pe curând,

  Earnest

https://www.youtube.com/watch?v=P09ygd-K5Ak

MONUMENTE DIN PATRIMONIUL UNESCO(VI). MORILE DE APĂ DIN CHEILE RUDĂRIEI

                                                ,, Nu vine moara la sac, ci sacul la moară” 

Cheile Rudăriei-primăvara

 Întrebarea pe care ne-o punem este: Morile de Apă din Cheile Rudăriei sunt sau nu sunt în Patrimoniul UNESCO? După unii, da, după alții, nu. Situația se aseamănă, într-o oarecare măsură, cu aceea a cetății Histria. Cetatea Histria intră în zona Deltei Dunării și pentru că aceasta este în Patrimoniul Mondial UNESCO, a fost inclusă și Histria.
      În anul 2003, s-a instituit Patrimoniul Tehnic UNESCO. În anul 2014, ASTRA, cu Muzeul în Aer Liber din Dumbrava Sibiului a intrat în Patrimoniul Tehnic UNESCO. ASTRA are câteva colecții unice în Lume sau  obiecte considerate ca fiind cele mai vechi, aparținând Epocii Neolitice. Printre aceste colecții ne atrage atenția Colecția Mulinologică, care conține

Cheile Rudăriei-iarna

 33 de mori de cereale, prezentând toate tipurile energetice de mori cunoscute în spațiul Euro-Asiei, cu excepția "morilor mareice". Ce legătură are Muzeul în Aer Liber din Dumbrava Sibiului cu Morile de Apă din Cheile Rudăriei? ASTRA a hotărât ca să patroneze aceste mori, sprijinind recondiționarea unora dintre acestea. În acest context, entuziaștii au considerat că patronajul ASTREI asupra lor, atrage și patronajul UNESCO. De asemenea, Cheile Rudăriei fac parte din ariile protejate ale Pădurilor seculare și virgine de fagi din Carpați și din alte regiuni ale Europei, care au fost înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO, în anul 2007. Așadar, din aceste două motive am întitulat  postarea ,,Monumente din Patrimoniul Mondial UNESCO (VI). Morile de Apă din Cheile Rudăriei”. Fundația Comunitară Banatul Montan ar trebui să insiste asupra Comisiei Naționale a României pentru UNESCO, ca și aceste monumente, ca bunuri materiale rurale să facă parte din Patrimoniul Mondial, dezvoltând cele două argumente scrise, mai sus.

Moara ,,Îndărătnica Nouă”

     Indiferent dacă ele sunt sau nu în Patrimoniul Mondial UNESCO, eu vă invit să le vedeți, mai ales că se află în Cheile Rudăriei. Denumirea Rudărie vine de la râul care a săpat aceste chei și de la  fosta comună Rudăria (din limba slavă: rudă – minereu, reka – râu), denumită, astăzi, comuna Eftimie Murgu ( județul Caraș-Severin), pentru că aici s-a născut pașoptistul  profesor de filosofie, avocat și revoluționar. Aceste chei sunt unele dintre marile minuni ale naturii din spațiul românesc. Imaginați-vă cum arată, străjuite de păduri de fagi și de liliac, cascade, stânci, acum, în luna octombrie. Șoseaua, bine întreținută, străbate cheile, șerpuind de-a lungul râului printre case, livezi și printre celebrele mori. Sunt 22 de mori ( dintre cele 40 câte au existat), construite între începutul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, care se întind pe o distanță de 3 km., constituind cel mai întins parc mulinologic din Sudul Europei.  Având în vedere faptul că râul Rudărie nu are o capacitate energetică mare, constructorii au găsit soluții  prin străpungeri de tunele în stânca dură, prin acumulări în spatele unor baraje din trunchiuri de arbori, prin instalarea morilor pe ambele maluri şi realizarea admisiei pe ambele părţi ale axului hidraulic vertical al roţilor de apă (pe partea dreaptă, tradiţională, obişnuită, ca şi pe partea stângă, netradiţională şi chiar nerituală, ceea ce le-a dat numele de “mori îndărătnice”). Legat de morile îndărătnice este „Legenda dăinuirilor”  ( care mai de grabă este o ,,filosofie țărănească”) care ne spune că dacă îți potrivești ceasul după porunca naturii și vei petrece o noapte într-una dintre cele două mori Îndărătnică, în timp ce moara merge în gol, dimineață te trezești întinerit, deoarece piatra morii macină timpul îndărăt. Morile din Cheile Rudăriei nu au avut doar o funcție economică, ci și una comunitară. Aici, se adunau oamenii, discutau problemele comunității și făceau diferite înțelegeri. Fiecare moară are povestea ei (majoritatea acestor povești le găsiți pe GOOGLE). Actualmente ele sunt funcționale, reușind să macine în 24 de ore 130-140 kg de cereale.Ele sunt deținute, ca în trecut, în devălmășie, de către 15-25 de rândaşi (rândaş – familie ce are dreptul de a folosi moara la un interval de timp – „rând” – ce este cuprins între 12 și 24 de ore).

   De asemenea, vă propun să vedeți și Muzeul Sătesc, unde se păstrează obiecte meșteșugărești realizate de localnici, unde aflați informații despre istoria și tradițiile acestora. Bazele muzeului au fost puse în perioada interbelică de  către învăţătorii Alexandru Dinu şi Vasile Nemiş.

      Nu ratați să străbateți aceste chei, când veți ajunge în județul Caraș-Severin. De la Reșița la Eftmie Murgu sunt vreo 80 km, de la Oravița la Eftimie Murgu sunt vreo 60 km, de la Turnu Severin la Eftimie Murgu sunt vreo 100 km, la fel și de la Caransebeș, de la Brașov la Eftimie Murgu sunt 450 km, , la fel și de la București , iar dacă sunteți la Timișoara , ca să ajungeți pe Cheile Rudăriei vă trebuie vreo 3 ore, pentru că sunt cam 220 km. Toate traseele propuse vă oferă peisaje minunate. Este prea frumoasă țara noastră ca să ratați să o vedeți, s-o cunoașteți, în scurta noastră viață trăită în acest spațiu.

Pe curând

Earnest, care vă trimite și două cântece adecvate temei și lunii octombrie:

https://www.youtube.com/watch?v=Pe06GXTPReA ( Mirabela Dauer , versuri populare pe  muzica lui Stroie și Vasilache)

https://www.youtube.com/watch?v=RnwkGTi44MI ( Tudor Gheorghe, versuri GeorgeTopârceanu)

   

ISTORIE CORECTĂ: ISRAELIȚI ȘI PALESTINIENI

 ,,El ( Statul Israel n.n.) va garanta libertatea de cult religios, de conștiință, de limbă, de educație și de cultură. El va asigura protecția locurilor sfinte ale tuturor religiilor și va fi fidel principiilor Cartei Națiunilor Unite” ( din ,,Proclamația de Independență” citită de Președintele Ben Gurion în data de 14 mai 1948, la ora 16, în fața miniștrilor reuniți la Tel-Aviv)

       Luna octombrie din acest an este una nefastă. Întreaga Planetă este bulversată de evenimentele din Israel. Nu m-aș fi apucat să scriu despre cine sunt israeliții și cine sunt palestinienii, dacă nu aș fi citit că palestinienii se consideră filistenii antici care s-au musulmanizat și care au fost primii locuitori ai teritoriului Israel, pentru  că Herodot a numit în Istoriile sale acest teritoriu Palestina. De asmenea, am mai auzit o isterică afectată, care striga să plece evreii din Palestina, pentru că nu este țara lor. Nu voi scrie în această postare despre  reconstituirea Israelului ca stat în secolul al XX-lea, ci despre cine sunt  israeliții. filistenii și palestinienii.

     Informațiile concrete și sumare pe care le voi scrie aici au ca surse Biblia, documente egiptene, asiriene , sumeriene, grecești, latine și descoperirile arheologice.

    Denumirea de israeliți vine de la Israel (,,Dumnezeu luptă”) dat lui Iacov după lupta sa de o noapte la Peniel ,, Numele tău este Iacov, dar nu te vei mai numi Iacov, ci Israel”, i-a spus Dumnezeu, când i s-a arătat lui Israel ( Gen.35:10). Națiunea israelită descinde din cei 12 fii ai lui Iacov, care au ocupat teritoriul de sud al Canaanului ( o parte din actualul Israel), conform promisiunii pe care i-a făcut-o Dumnezeu, prin legământ lui Avraam, urmaș al lui Sem, unul dintre cei trei fii ai  lui Noe. ( Avraam s-a născut în Ur și este considerat strămoșul națiunii israelite, fiind de neam semit). Israeliții mai sunt numiți în Biblie și în  izvoarele istorice iudei, de la Iuda, cel de al patrulea fiu al lui Israel, care a avut o poziție de conducere, victorie și stabilitate tribală, între cele 12 seminții ( triburi) ale celor 12 fii ai lui Iacov.  În documentele grecești apar cu numele de joudaios, iar în  cele latine judaeus, de unde provine numele de evreu. După alți lingviști, numele de evreu își are originea în cuvântul ibrî, folosit în narațiunea despre fiii lui Israel în Egipt ( Gen.39;Exod 10), în legislație, în relatările despre ciocnirile dintre ei și filisteni în vremea lui Samuel și Saul. Denumirea de ibrî, poate fi derivat de la un strămoș de al lor, Eber ( Gen, 10:21 și urm.). Deplasarea lor în teritoriul actual a început în mileniul II î.e.n., ei stabilindu-se în jurul Hebronului, după care, cele 12 seminții au împărțit întreg teritoriu între ei. Acest teritoriu a fost râvnit de vecini datorită faptului că pe aici treceau două mari drumuri comerciale, care legau Mesopotamia, Siria de Egipt, încă de pe vremea lui Avraam ( Epoca Bronzului): Drumul Mare și Drumul Împărătesc. De asemenea, era important și Drumul Cumpăna Apelor, care făcea legătura între diferite izvoare. În urma unei mari secete, care a declanșat  o foamete cumplită, israeliții s-au deplasat spre Egipt, unde au stat în robie 400 de ani, întorcându-se în Canaan pe la 1200 î.e.n, conform calculelor realizate de istorici, corelate cu descoperirile arheologice. Descoperirile arheologice arată că nu toți israeliții au plecat în Egipt. Documentele ne descriu pe ei ca pe un popor care se ocupa cu creșterea animalelor și cu comerțul, dar se ferea de mare, preferând comerțul terestru și așezările deluroase pentru creșterea animalelor. Așadar, o parte dintre ei au rămas pe loc, supraveghind drumurile comerciale. Întorși din Egipt, au găsit partea de vest a  fostei regiuni stăpânită de Iuda ( Iudeea ) ocupată de filisteni. Și în situația în care nu am crede în migrația lor în Egipt, tot nu ne-ar mira faptul că filistenii au ocupat zona țărmului, având în vedere  că israeliții nu iubeau marea și nu-i interesau comerțul pe mare.

Filistenii apar în Biblie cu numele de p(e)lîstîm ( invadatorii), în documentele grecești allophylos-oi ,,străin-i, iar în cele egiptene prst ( menționăm că pentru numele străine, egiptenii foloseau r în scrierea hieroglifică pentru sunetul l ), iar în inscripțiile cuneiforme sumeriene apar sub numele de palastu. Cine erau  acești filisteni și de unde au venit? Biblia spune că erau urmașii  altui fiu al lui Noe, Ham, din care se trag hamiții și că au venit din insula Caftor ( Amos:9,7). Istoricii au identificat această insulă cu Creta și i-au integrat pe filisteni în popoarele mării sau egeene. Între anii 2000 și 1000 a avut loc marea migrație a  indo-europenilor, respectiv , în sudul Peninsulei Balcanice, a triburilor helene ( grecii), care au trecut prin foc și sabie pe băștinași (pelasgi și cretani). O parte dintre aceștia au pornit pe mare, năvălind, la rândul lor, în Hititia, Israel, Egipt ( probabil fiind aici hicșoșii), după cum ne arată documentele epocii și descoperirile arheologice. Nu se cunoaște limba pe care o vorbeau filistenii, pentru că nu s-a păstrat niciun document sau inscripție în limba lor,  dar descoperirile arheologice au arătat că ceramica și alte obiecte, ritul de înmormântare se aseamănau cu cele egeene. Ținutul ocupat de ei s-a numit Filistia sau Gaza de la orașul Gaza. În spațiul ocupat au stăpânit  5 cetăți: Gaza ( cea mai importantă cetate, unde a fost prins Samson; se sugerează de către unii istorici că descrierea lui Samson, jucând în fața unei clădiri cu stâlpi, având spectatori pe acoperiș, amintește de un obicei cretan, acest fapt, constituind încă o dovadă a originii lor), Ascalon ( această cetate este pre-filisteană, când a fost cucerită de egipteni, conform Stelei Merenptah; acolo s-a născut Irod cel Mare, care a înfrumusețat-o; astăzi este orașul modern Asqalon, situat între Gaza  și Iaffa), Asdod ( astăzi un sat; a avut un port important Ashod-Yam și un templu al zeului lor suprem, Dagon; a devenit o provincie babiloniană; lângă acest sat, evreii au ridicat, în secolul al XX-lea orașul Asdod), Ecron  ( situat între Iuda și Dan, identificată cu Khirbet al-Muqanna ; aici au adus filistenii chivotul pe care l-au luat de la Gat) și Gat ( cetatea unde s-a născut Goliat; aici au adus filistenii chivotul, după ce a adus nenorocire la Asdod, dar și la Gat a adus ciuma; locul acestei cetăți nu a fost încă identificat). Menționez că celelalte cetăți ocupate de filisteni au fost așezări neolitice, părăsite și ocupate, mai târziu, de filisteni, după cum indică materialul arheologic și straturile de cultură. Între israeliți și filisteni au fost numeroase lupte, pentru stăpânirea drumurilor comerciale și pentru fier (,,monopolul” asupra fierului îl dețineau filistenii),  filistenii fiind înfrânți de către Saul, David și Solomon. Sunt consemnate și perioade de victorii ale filistenilor  asupra israeliților . În cele din urmă, filistenii au fost asimilați de către israeliți și asirieni.

   Herodot a numit Palestina doar teritoriul Filistia, pentru că, venind pe mare, a intrat în contact cu filistenii, care ocupau țărmurile de la Marea Mediterană. Mai târziu, numele Palestina a fost dat aproape întregului teritoriu al Canaanului: sudul Feniciei, Siriei și Israel. De menționat că romanii au numit provincia Israelului nu Palestina, ci Iudeea, pentru că știau că acolo locuiau evreii, nu filistenii (palestinienii.) Împăratul Hadrian a numit din nou provincia Palestina, după reprimarea răscoalei condusă de Bar-Kokha. Odată cu cucerirea arabă a prevalat denumirea de Falestin, pe cele două maluri ale Iordaniei, iar la Nord: Carmel, Galileea, Golan erau numite Djud- Urdun ( Districtul Urdun). Urdun este numele arab al Iordaniei și ale râului Iordan. Numele de Palestina va ieși din uzul arab, apărând , din nou, în perioada medievală, prima oară, în documentele bizantine. Aceasta nu înseamnă că era locuită de filisteni. Putem compara această situație cu numele de Scyția Mică dat Dobrogiei,  teritoriul ocupat de daci, daco-romani. Această denumirea a fost până în secolul al VII-lea, deși sciții fuseseră demult asimilați de către băștinași sau de către populațiile migratoare, cum ar fi sarmații.

  Palestinienii actuali sunt arabi, tot neamuri semite, ca israeliții. În Antichitate, israeliții au avut relații comerciale, politice cu triburile arabe.Uneori s-au războit cu aceștia. În Biblie sunt consemnate numele triburilor arabe din Peninsula Arabia. Arab înseamnă ,,locuitorii pustiului” și  acest nume apare o singură dată în Biblie, în Ios.18:18. Cel mai cunoscut moment al relațiilor israeliților cu arabii este din vremea lui Solomon. Este vorba de vizita Reginei din Saba la Solomon, la Ierusalim Acest eveniment este amintit nu numai în Biblie, ci și în Coran și în Legendele Etiopei, însă arabii au cucerit Israelul și Ierusalimul, abia în anul 637, iar cei stabiliți acolo și-au luat numele de palestinieni. Niciodată arabii sau alte stăpâniri asupra Israelului nu au reușit să-i asimileze pe israeliți.

   De asemenea, palestinienii mai susțin că orașul Ierusalim este doar al lor. De aceea, vă notez , mai jos, perioadele de dominație străină asupra Ierusalimului, din era noastră:

 70-324 - romanii

 324-614-bizantinii

 614-637- perșii

 637- 1099- arabii

 1099-1187-cruciații

1187-1517- aiubizii ( arabii din Egipt din timpul dinastiei Aiubizi), mamelucii

1517-1917- turcii

1917-1948- englezii

1948-1967  (numai partea de est) - iordanienii.

Despre mișcarea sionistă și recunoașterea Israelului ca stat, vă voi relata altădată. Și așa am scris prea mult și vă pot plictisi atâtea date.

   În concluzie: palestinienii de astăzi nu sunt filistenii din Antichitate musulmanizați.Un popor se identifică, în primul rând, prin limbă, nu prin religie. Palestinienii vorbesc limba arabă. Nu există limba palestină/palestiniană. Sunt  popoare musulmane care nu au fost asimilate de arabi, care și-au păstrat identitatea prin limbă: turcii, iranienii, afganii, kurzii, pakistanezii, tătarii etc și popoare care au dispărut, fiind asimilate de arabi, sunt musulmane și care nu pretind că sunt vechile popoare antice ,ca:  irakienii nu se consideră sumerieni, babilonieni, egiptenii actuali nu sunt egiptenii din Antichitate, marocanii, algerienii nu sunt numidienii antici. Ei au fost asimilați și sunt arabi. Filistenii au fost asimilați de către israeliți și asirieni, nici măcar nu au fost asimilați de către arabi, pentru că în secolul al VI-lea dispăruseră din istorie. Actualii palestinieni sunt arabi, care și-au luat numele de la teritoriul cucerit, renumit de bizantin Palestina, după cum arabii din Egipt și-au luat numele de egipteni, cei din Liban și-au luat numele de libanezi ( teritoriu numit în Antichitate Canaan, Fenicia sau Liban).

  Rog pe cititorii acestei postări, chiar dacă știau ceea ce eu am relatat, s-o trimită mai departe, pentru a nu lăsa pe neștiutori să fie manipulați de ideile trăsnite ale teroriștilor Hamas. Menționez că nu toți așa-numiții palestienieni sunt Hamas, dar vor deveni toți Hamas, pentru că de mici sunt îndoctrinați în doctrina teroristă.

   Manipulările i-au făcut și pe românii din Ucraina sau din  Moldova să se creadă moldoveni, nu români.

 Pe curând,

 Earnest

https://www.youtube.com/watch?v=y3n3JGB-ADg

Și originalul https://www.youtube.com/watch?v=He9DgY3Jj58

 

IN MEMORIAM CONSTANTINA VOICU ( 23 IULIE 1936- 5 SEPTEMBRIE 2023)

 ,, Am învățat că oamenii vor uita ce ai spus, vor uita ce ai făcut, dar nu vor uita niciodată cum i-ai făcut să se simtă.” ( Maya Angelou)

        Natura umană este complexă. Este greu să pătrunzi în mintea unui om, dar este și mai greu să pătrunzi în sufletul lui  și aproape este imposibil să simți că sufletul tău se atinge cu acela al persoanei pe care o respecți sau o iubești.  Atunci când persoana, care a fost mereu alături de tine te părăsește, plecând Dincolo, îți vin în minte cuvintele frumoase sau urâte pe care deopotrivă le-ați rostit sau momentele plăcute sau mai puțin plăcute pe care le-ați petrecut împreună; îți amintești sfaturile pe care vi le-ați dat și pe care uneori le-ați urmat sau le-ați ignorat. Îți amintești, de asemenea, că nu ați fost întotdeauna sinceri și regreți că nu ai putut să-și dezvălui sufletul, pentru că nu ai avut deplină încredere că vei fi înțeles sau iertat pentru gândurile și ideilele tale sau pentru că nu ai avut răbdare s-o asculți și să-i înțelegi durerile și temerile.

 

     Întreaga mea familia a cunoscut-o pe Constantina Voicu, acum 51 de ani, în cabinetul medical, fiind pacienții ei, stabilindu-se între noi, treptat, o  relație de prietenie. Am stat ore întregi, în cabinetul ei, observând-o cum se comportă cu pacienții. Avea multă răbdare și respect față de orice pacient, indiferent de vârstă sau starea socială, tratându-i pe toți cu mult profesionalism. Dădea sfaturi și se oferea să-i ajute, fără ca să i se ceară ajutorul. Uneori, îi însoțea în policlinică la medicul specialist pe care-l recomanda, asigurându-se că persoana respectivă va fi consultată, diagnosticată și tratată. Se bucura întotdeauna că a putut face un bine.

Cu Violeta la Madrid

  Ea a fost  alături de familia noastră la toate evenimentele: aniversări, căsătorii, botezuri, înmormântări, comemorări, iar noi îi cunoșteam originile, traseul profesional și cel artistic, iubirile, decepțiile, durerile și împlinirile. S-a născut la Vâlcele, județul Buzău, într-o familie de oameni gospodari: mama, Marița, era casnică, iar tatăl, Paraschiv, era cojocar. Cei doi părinți și-au crescut cei șapte copii cu dragoste, educându-i în spiritul valorilor morale, pe care le considerau că stau la baza trăiniciei familiei și a neamului. Întotdeauna îi plăcea să povestească despre cum petreceau sărbătorile religioase, când se adunau cu toții la părinți, pentru că aceștia au știut să țină familia unită.

Explicând unui pacient
 metoda Osipov-Sinești

I se înmâna prima diplomă
 și medalie de aur pentru pictură

    Deseori o însoțeam la bunicii mei. Stătea ore întregi de vorbă cu bunicul meu, preot erudit și cu mare har duhovnicesc, care-i dădea povețe, pe care uneori le-a urmat, alteori nu le-a urmat, care a sfătuit-o să înfieze un copil, spunându-i că nu întotdeauna un bărbat împlinește o femeie, ci un copil, pentru că acesta face din femeie, mamă. A ținut cont de acest sfat și a înfiat-o pe nepoata sa, Violeta, care i-a urmat cariera, fiind și ea un foarte bun  medic stomatolog, după spusele Constantinei. Vorbea cu multă dragoste despre ginerele ei și despre cele două nepoate, Sofia și Ilinca, lăudându-le talentul și inteligența.

 Constantina Voicu a fost un cunoscut medic stomatolog, specialistă în parodontoză, pe metoda Osipov- Sinești, fiind printre puținii studenți pe care celebrul profesor universitar și savant Grigore Osipov-Sinești i-a selectat, pentru a-i specializa în folosirea metodei sale în chirurgia maxilo-facială.

   După moartea mamei, eveniment pe care l-a suportat foarte greu, s-a apucat de pictură. A urmat Școala Populară de Artă, a participat în la Taberele de Pictură, unde a fost sfătuită să continue să picteze. Astfel, după câțiva ani de muncă, a  devenit cunoscută nu numai în țară, ci și în străinătate ca pictoriță de Artă Naivă, fiind răsplătită cu numeroase premii  și medalii internaționale și naționale. Tablourile ei se află în muzeele din țară, din Belgia,Franța, Polonia, Serbia și în alte țări.

     În cei 87 de ani pe care i-a trăit a învățat, a muncit, a călătorit, a făcut acte de caritate, s-a implicat în viața politică a urbei, a fost făcută Cetățean de Onoare la Vâlcele, a  lăsat urmașilor o colecție de tablouri valoroase, o bibliotecă cu multe cărți de cultură românească și universală și de specialitate și, mai ales, multe amintiri celor care au apreciat-o și au respectat-o.

     Să-ți fie țarina ușoară, Dumnezeu să te ierte și să te odihnească în pace, draga mea Tănțel sau draga mea domnișoara Voicu, așa cum îmi plăcea să-ți spun, în funcție de împrejurări!

Pe curând,

Earnest

https://www.youtube.com/watch?v=eH_QDyBgS3s

EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (CV).ALEX DRACE FRANCIS, ISTORIA MĂMĂLIGII

,,Comandantul Banatului Timișoarei, generalul Joseph Andreas von Hamilton nota abundența porumbului  și a altor culturi în provincie în ton depreciativ, susținând că atare abundență avea un efect negativ asupra hărniciei localnicilor.”( Alex Drace Francis, Istoria mămăligii”)

        Alex Drace Francis s-a născut în anul 1971, în Marea Britanie, find, după părinți, englez și irlandez. Este profesor de Istorie literară și culturală la Departamentul de Studii Europene la Universitatea Amsterdam. A învățat limba română între anii 1993 și 1994 ( la a doua sa vizită în țara noastră), când a lucrat ca administrator pe teren în proiectul umanitar ,,Scottish European Aid”, cu sediul la Botoșani. Doctoratul și l-a dat în Istoria României, în anul 2006, cu tema ,, Despre tipar, educație și dezvoltarea identității naționale în Principatele Române și Regatul României în secolele XVII-XIX”, teză dezvoltată în cartea ,, Geneza culturii românești”, tradusă în limba română și publicată la Editura Polirom, în anul 2013. Alex Drace Francis vine des în România, pentru că are prieteni din mediul academic la Iași, București și Cluj
    ,,Istoria mămăligii:povestea globală a unui preparat național” a fost editată  de Central European University Press, în anul 2022, în limba engleză și tradusă în limba română de Anca Bărbulescu, fiind publicată de Editura Humanitas, București, 2023. Pentru conceperea acestei lucrări, autorul a consultat documente românești, austriece, rusești, maghiare, turcești, numeroase studii și articole, tratate de istorie. În carte găsim diferite puncte de vedere, privind introducerea culturilor de porumb în Europa și în Țările Române, hărți cu zonele unde se cultiva porumbul în Țările Române, statistici cu grafice comparative legat de importul și exportul de porumb, rolul acestei cereale în economia, în politica țărilor și în viața socială, în perioadele de foamete și de războaie, calamități naturale, De asemenea, autorul ne prezintă rețete românești de mămăligă și de alte produse care folosesc făina de porumb, prezența porumbului în pictură, literatură în proverbe, în toponimie și în onomastică.

    Istoricul face și multe greșeli de ordin istoric, datorate , probabil, neînțelegerii unor noțiuni sau alegerii unei surse de informare incorecte.De exemplu, când arată că în secolul al XIV-lea ,,au apărut ” Principatele Române, folosește o sursă maghiară, deși, deseori, îl citează pe Andrei Oțetea cu ,,Istoria poporului român”. În primul rând, au fost constituite trei Țări Române, nu principate: două independente conduse de un domn cu triplă legitimitate: era de os domnesc, era ales de  adunare și era uns de Mitropolit,primind titulașul de ,,Ion”; era,  și voievod, conducătorul armatei, iar în Transilvania era doar voievod, pentru că această țară românească s-a constituit ca un voievodat autonom în cadrul Regatului Ungaria. O altă greșeală este aceea că spune că Țările Române erau provincii de frontieră ale Imperiului Otoman, ceea ce nu este adevărat.Statutul nostru, în raport cu Imperiul Otoman a fost de țară tributară, prin tribut se răscumpăra. anual. libertatea, după care am devenit țară vasală. Ce-i drept, au fost mici  teritorii românești  provincii otomane de tip raia, sangeac, pașalâc, dar Țările Române au rămas în Teritoriul Păcii al Imperiului Otoman. O altă greșeală este aceea în exemplele pe care le dă referitor la reformele Regelui Carol I, unde spune că a înființat universități (!), unde prezintă  situația țărănimii în acea perioadă, dând ca sursă Discursul lui Mihail Kogălniceanu, din anul 1861! De asemenea, se contrazice, de la un capitol la altul, privind caracterul economiei românești. Într-un capitol spune că Țările Române erau chelarul Imperiului Otoman, de unde acesta se aproviziona cu cereale, miere, oi, cherestea, fructe, legume, că în secolul al XVIII-lea românii întrețineau trupele austriece, rusești, otomane, care se luptau pe teritoriul nostru, uitând să mai plece, că exportau cereale, citând un călător străin, care se mira cum de mai supraviețuiesc românii, în aceste condiții. În alt capitol, spune că abia începând cu secolul al XIX-lea Țările Române au avut o cultură cerealieră, economia românilor fiind până atunci, silvică, pastorală ( cred că traducătorul a tradus așa termenul ,,pastoral production and economy” pentru că în limba română, deocamdată, această noțiune are alt sens), românii ocupându-se și cu apicultura, vânătoarea și pescuitul. De asemenea, autorul folosește frecvent noțiunea colonialism, semicolonialism, coloniști, fără să ne lămurească cine erau coloniștii, iar  Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu o numește revolta unor panduri neorganizați, care voiau să dețină comerțul cu porumb, de care era interesat și Ipsilanti.

   Am atras atenția doar asupra unor erori, pe care le consider mai grave, privind istoria noastră, Este important să ne cunoaștem istoria, pentru a ști ce este adevărat și ce nu este adevărat, atunci când citim unele studii, verificând sursele pe care autorul le-a consultat.

   I se iartă autorului totul, pentru că, referindu-se la perioada de după 1877, îl citează și este de acord cu ideile lui  Frank Uekötter din  ,,Europe ̓s Guinea Pigs”, rezumându-le în următoarea frază: ,,Locuitorii din România și din alte țări sud-est europene erau ,,cobaii” Europei. Cu alte cuvinte, departe de a fi izolați de curentul modernizării și a economiei globale, erau, mai mult decât orice alt grup, bombardați de experimente sociale și de schimbări economice și politice,” 

Oare, acum, nu este la fel?

 Lectură plăcută!

Pe curând,

Earnest

 Fiind ultima zi din septembrie,vă invit să ascultați două cântece frumoase, care nu au legătură cu porumbul sau cu mămăliga. Singura legătură ar fi că în multe zone ale țării, în această lună, s-a recoltat porumbul și că oamenii se mai iubesc.

https://www.youtube.com/watch?v=E-9w0OMp3CI

https://www.youtube.com/watch?v=1pizEnsP6AI

DESPRE BUSUIOC

 ,,De busuioc, de Siminoc, de mult noroc e dorul meu.” ( Zicală românească)

  În postarea anterioară am promis că voi scrie despre busuioc. Despre acastă plantă am mai scris pe acest blog, pe 15 iulie 2019, în postarea Depre superstiții (VII).Florile (VII)

     Biologii spun că busuiocul este o plantă originară din India, care a fost adusă încă din Antichitate în celelalte țări asiatice, de unde a fost răspândită în Europa. Întotdeauna a fost considerată o plantă sacră, fiind folosită în scopuri terapeutice, în ritualuri religioase , apoi în arta culinară, în cosmetică, în special, în industria parfumeriei, Despre toate acestea, aflați suficiente informații pe GOOGLE.
     Am găsit în ,,Legendele poporului român” ( culegere realizată de Tony Brill), în volumul dedicat florilor, zece legende despre busuioc. Unele dintre ele ne relatează că numele plantei vine de la  un tânăr Busuioc care fie a reușit să o elibereze pe Brândușa din turnul Zmeului  și de la numele lor, oameniii au au denumit cele două flori, fie de la un alt tânăr Busuioc, care, în drum spre turnul Zmeului, a fost lovit de un trăsnet și pe locul acela a crescut această plantă. A mai existat un Busuioc din lacrimile căruia pe mormântul iubitei a crescut această plantă.  Majoritatea legendelor sunt în legătură cu Iisus Hristos. Astfel, busuiocul a răsărit pe lume când s-a născut Iisus Hristos sau au răsărit pe mormântul lui din lacrimile Maicii Domnului ori pe locul unde a fost îngropată Sfânta Cruce. Datorită acestor plante a fost găsită Sfânta Cruce de către  Împărăteasa Sfânta Elena și credem că de aici a apărut obiceiul împodobirii  crucii cu busuioc, pe 14 septembrie. O altă legendă ne spune că Lumea stă sprijinită pe patru stâlpi de busuioc și niciodată nu trebuie să pui busuioc într-o coroană pentru morți.

    Busuiocul a fost, de asemenea, o plantă sacră și la daci, pe care o foloseau și în diferite tratamente. Dacii sfințeau plantele medicinale la solstițiul de vară și la echinocțiul de toamnă. Este cunoscut faptul că mai mult de jumătate dintre plantele medicinale identificate de Hipocrate aveau nume tracice.

     Vă scriu, mai jos, trei leacuri dacice, în care găsim busuioc sfințit, pe care eu le-am folosit și mi-au făcut bine. Menționez că dacii fierbeau plantele în lapte și doar în zilele lor de post le fierbeau în apă.

   Leac pentru dureri de urechi

  Se folosește ovăz, lapte, ulei de busuioc . Dacii făceau uleiuri din plante, punând la macerat  planta respectivă în ulei de măsline. Acum, găsim aceste uleiuri la farmaciile naturiste.

   La o cană de lapte se pune o mână de ovăz când laptele fierbe. Se infuzează cinci minute.Se pune în ureche o picătură de ulei de busuioc cald și se apleacă ureche la aburul ovăzului. După aceea, ovăzul cald se pune pe o bucată de pânză și și se ține pe ureche, până se răcește. 

   Ceai împotriva răcelii. Atenție! Să nu vă speriați, dacă începeți să transpirați foarte tare. 

   Se folosesc în mod egal câte o linguriță din șapte plante, la jumătate litru de lapte. Când laptele clocotește se pun: gălbenele, sunătoare, mentă  ( de preferat creață), mușețel, salvie, tei, busuioc ( eu am pus busuioc sfințit) sau o frunză de dafin și o lingură de miere de albine Eu nu pun miere , pentru că nu suport ceaiurile dulci și a avut efect și fără aceasta). Se dă un clocot și apoi  se lasă la infuzat 3- 5 de minute ( să nu mă întrebați cum măsurau dacii minutele). Se strecoară și se împarte în trei părți egale. Se bea fierbinte de trei ori pe zi, cu înghițituri mici, având  capul acoperit.  Vă trece imediat.

   Ceai pentru eliminarea toxinelor, pentru fortificarea organismului, pentru liniștea sufletească, pentru reumatism Este bine de băut dimineața, înainte de masă. Se  pun în părți egale frunze de frasin, busuioc, iasomie. Le găsiți la farmacii. Se amestecă bine. La o cană de apă sau de lapte se pune o lingură din acest amestec. Se infuzează și se bea cald. Se bea două-trei luni, se face o pauză de o lună și se bea din nou, repetând graficul, cât timp considerați că este necesar. Atenție! Nu vă apucați să vă uscați singuri florile de iasomie! Ca și planta ceai, aceasta se usucă prin metode specifice.

    Să vă fie de folos!

    Pe curând,

    Earnest

https://www.youtube.com/watch?v=muOYLjpq-LQ
    

SĂRBĂTORI ȘI CREDINȚE (XVI). ÎNĂLȚAREA SFINTEI CRUCI. SFINȚIREA BUSUIOCULUI

 ,,O crux, ultima spes”

( Clement din Alexandria, secolul II)

,,Prin cruce s-a sfințit și s-a blagoslovit Pământul, prin cruce s-a sfințit carul, ce era al Diavolului, prin crucea ferestrei ( cerceveaua) s-a sfințit casa izgonindu-se Diavolul dintr-însa, prin cruce se sfințește în fiecare zi omul făcându-și semnul ei.”

 (Elena Niculiță Voronca, ,,Datinile și credințele poporului român adunate și așezate în ordine mitologică”, 1903)

Sfânta Cruce împodobită cu busuioc 
de Ziua Înălțării Sfintei Cruci

   Pe 14 septembrie,  creștinii  ortodocși, greco-catolici și catolici sărbătoresc Înălțarea Sfintei Cruci care marchează atât Aflarea de către Sfânta Împărăteasă Elena a Sfintei Cruci și Înălțarea ei în fața poporului de către Episcopul Macarie al Ierusalimului pe 14 septembrie 335, cât și Aducerea Sfintei Cruci de la perși, în anul 629, în vremea Împăratului Heraclius I, care a așazat-o în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. 

   Această sărbătoare este cea mai veche închinată Sfintei Cruci și este cinstită de către credincioși prin post (se postește pentru sănătatea familiei, pentru spor și bunăstarea gospodăriei), prin praznice și sfințirea unor plante și alimente. Prin post, rugăciune și prin abținerea de la munci grele, oamenii își aduc aminte de patimile și de crucificarea Mântuitorului pe Golgota.

   Îmi amintesc din copilăria mea ( era ultima zi de vacanță și eram întotdeauna  la bunicii mei), cum bunicul meu-preot, scotea  crucea din altar, pe care o împodobeam cu flori, în special cu busuioc, după care era așazată în fața icoanei Sfintei Maria.

    În această zi de sărbătoare se aduceau la biserică pentru a fi sfințite flori considerate ca fiind de leac, ca busuioc, mentă, crăiță ( numită și vâzdoagă), micșunea, se mai aduceau colivă, prune și ulcele noi cu miere de albine, apă, mied, peste care se puneau un colăcel și o lumânare, o crenguță de busuioc. După ce se sfințeau, o parte se dădea de pomană ca la Moși și o parte se lua acasă. Se spune ca toate acestea căpătă proprietăți curative: plantele ne vindecă de friguri, dureri de cap, iar prunele sunt bune de lecuit durerile de gât și umflăturile. Este bine ca fetele să se spele cu ceai făcut din aceste flori sfințite, iar băieții să poarte în buzunar, câte o crenguță de busuioc pentru a fi feriți de răutăți și să aibă parte de cinste pretutindeni. 

   În Bucovina, se crede că în această zi florile vorbesc  și-și arată părerea de rău că de acum se veștejesc. Ziua Crucii este ultima când se mai pot culege plante de leac: bozul, micșunelele, năvalnicul, crăița.

   De ziua Crucii sunt și interdicții alimentare care vizează tot simbolismul crucii: nu se mănâncă legume și fructe care au în componența lor semnul crucii: usturoi, nuci, struguri, pepeni.

    În sudul țării această  zi este numită Cristovul Viilor, când ,,se dezleagă” viile pentru cules și în toată țara este numită și Ziua Șarpelui, pentru că acum șerpii intră în pământ, exceptând cei care au mușcat oamenii în timpul anului, fiind meniți să fie omorâți. Mircea Eliade ne-a transmis un mit românesc frumos legat de șerpii din această zi. Se spune că ei se adună în aluniș  (alunul este  copac sacru, care-l protejează pe purtător, îi dă noroc, fertilitate,  clar viziune, înțelepciune și inspirație) și fac piatră sacră sau piatra șerpilor ascunsă în gura unuia dintre ei. Cel care cunoaște această taină, cu o creangă de alun, ucide șarpele din frunte, pe cel din mijloc și pe cel din coadă unde găsește piatra sacră. Piatra  are puteri vindecatoare, iar  posesorul ei capătă puteri nemărginite: el poate înțelege graiul animalelor și al plantelor, poate conduce balaurii, devenind solomonar și poate stăpâni duhurile infernale. Cu bățul cu care s-a ucis șarpele este bine să se înconjoare de trei ori casă, atunci când plouă cu piatră. Mircea Eliade  consideră că piatra șarpelui constituie pentru cultura noastră tradițională un adevărat nucleu magic,pentru că șarpele, ca arhetip, este posesorul inițial al tainelor care trebuie smulse de la el.

    În vechile reprezentări creștine ale crucii apare șarpele- simbolul Satanei, încolăcit și înlănțuit pe piciorul crucii, semnificând  Satana zdrobită și înlănțuită pe cruce. Această cruce o întâlnim și pe vechea stemă a orașului Siret, unde era reprezentat Sfântul Ioan Botezătorul-patronul orașului, ținând-o în mână. În noua stemă a orașului, Sfântul Ioan Botezătorul are în mână crucea fără șarpe.

   Despre busuioc voi scrie în postarea  viitoare.

   Pe curând,

   Earnest