EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (LXIII). ION FERCU, PRIN SUBTERANELE DOSTOIEVSKIENE

Ion Fercu
n.8.I.1952, Valea lui Ion, Blăgești, Bacău

 ,, Trăind tragic, eroii dostoievskieni îndrăznesc să creadă că Hristos nu poate oferi oamenilor decât o libertate care seamănă cu o nesfârșită Golgotă, cu o crucificare perpetuă, în vreme ce Anticristul  nu le poate oferi  decât tot o variantă de coșmar: liniștea și îndestularea unui prizonierat etern în care le este asigurată doar pâinea robiei. Această tragică dilemă, între neîmplinirea morală lumească și împlinirea imorală,  între nemulțumirea sacră și diabolica mulțumire, între chinul libertății sufletești și bucuria slugărniciei trupești, între visul nefericitului de a cuceri fericirea vieții de apoi și realitatea nefericită a unei vieți marchează destinul majorității personajelor dostoievskiene, care încearcă dezlegarea sa."

 (Ion Fercu, 

,,Libertatea și avertismentele sale", în ,,Prin subteranele dostoievskiene")

   Ion Fercu este absolvent al Liceului Pedagogic Bacău și licențiat în filosofie al Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, promoția 1977. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, din anul 2006 ( de-a lungul anilor, a publicat poeme, eseuri, romane și a coordonat ,,Monografia orașului Buhuși.” )

  ,, Prin subteranele dostoievskiene” a apărut în anul 2018, la Editura Junimea, Iași. Lucrarea lui Ion Fercu , numită de Liviu Atonesei ,,eseu enciclopedic” , ,,o carte erudită și foarte bine scrisă” este concepută de autor în 9 părți, ultima parte, cuprinzând postfețe realizate de Leo Butnaru, Ștefan Munteanu, Petre Isachi, Viorel Savin, Dan Sandu, Bibliografie selectivă și Indice de nume.

    Nu voi face comentarii asupra acestei vaste lucrări, la care, cred, că Ion Fercu a trudit mulți ani, ci vă voi spune de ce eu v-o recomand.

1. În primul rând, această carte nu se poate citi oricând și oricum. Trebuie să ai răgaz  și acum,( slavă Domnului!), datorită pandemiei, avem timpul necesar și pentru sufletul nostru. Este cartea pe care trebuie să o citești în tihnă, uneori cu creionul în mână, alteori revenind asupra unor pasaje, meditând, nu la personajele dostoievskiene, ci la însuși creatorul acestor personaje, la preceptele unor filosofi, la care autorul face trimitere, de la Socrates la Țuțea, la alți scriitori sau la alte personaje, la care, probabil, nu ți-a venit niciodată în minte să le compari cu cele ale lui Dostoievski.

2. În al doilea rând, o recomand tuturor celor care nu l-au citit pe Dostoievski ( mă refer, în general, la generația tânără) ca să încerce să-l citească dar și celor care au citit câteva cărți de  ale sale, ca să citească și altele. De exemplu, pe mine m-a convins să citesc ,,Însemnări din subterană.” Și nu este vorba numai de Dostoievski, ci și de alți scriitori ori filosofi, la care Ion Fercu face trimiteri. Eu nu am citit ,,Zidul" de Jean Paul Sartre și-l voi citi.

3. În al treilea rând, o recomand celor care vor să pătrundă în ,,subteranele dostoievskiene", adică celor care vor să-l cunoască pe scriitor, pentru că profesorul de științe socio-umane îl analizează, indirect, prin corelații logice, prin personajele sale, prin frământările sufletești, prin întrebările pe care și le pun despre existența și menirea lor în această viață, prin acțiunile lor, prin prisma sociologului, care are în vedere mentalitatea oamenilor din diferite spații și epoci. Nici Dostoievski deci  nici personajele sale nu și-au putut depăși epoca și nu s-au putut detașa de mentalitatea oamenilor din acea perioadă, cu toată dorința, uneori cu voința lor, de a o face. În fiecare personaj al lui Dostoievski, găsim o părticică din sufletul, din trăirile  și  din gândurile ascunse ale scriitorului dar și secvențe din viața sa.

,, Eroii lui Dostoievski problematizează, persiflează, lasă loc șanselor devenirii uman-revoltate: ,,Vai, domnilor, cum să mai fie vorba de propria ta voință, când se ajunge la tabel și la aritmetică și când numai doi-ori-doi-fac-patru va avea căutare? Și fără voința mea doi ori doi fac patru. Mulțam de așa voință proprie.”(,,Însemnări din subterană.”) Dar ființa această care sfidează legile naturii este o ființă livrată eșecului. Cum putem justifica o asemenea atitudine... dostoievskiană? Este o întrebare la care răspunsul nu-l pot oferi nici cei care trăiesc în ordine dostoievskiană: ,, Totuși, de ce pune patimă, de asemenea, în distrugere și haos?, întreabă omul din subterană. Asta spuneți-mi-o!” (,,Ibidem”). Răspunsul este deschis; hamletian. Dar tu ființă, care ai contact, semnat de propria conștiință, cu firescul, cu libertatea absolută care nu poate vătăma pe nimeni (?), poți accepta acest pact cu limitele, cu hotarul, cu interdicția? Nu cumva cochetezi cu gândul că o asemenea atitudine este doar un spectacol pentru a potoli foamea ridicolului?”

(Ion Fercu, ,,Zidul” în ,, Prin subteranele dostoievskiene”)

Lectură plăcută și cu folos!

Pe curând,

Earnest

BIBLIA (V). DESPRE IERTARE

,,Iartă și vei fi iertat"

(Luca, 6:37)

  În fiecare an, în noaptea Învierii, oamenii se îmbrățișează și își cer iertate. Ce este iertarea și despre iertare ne vorbește Biblia.
   Teologii cunoscători și interpretori ai Bibliei ne explică sensurile și semnificația iertării.

 În Vechiul Testament, iertarea ne este exprimată prin trei cuvinte explicate de teologi, astfel:
1. Ispășirea care este legat de jertfă. De exemplu, când este vorba de a ierta, se înțelege că s-a făcut ispășire. ,, Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile  noastre de la noi" (Ps. 103:12)
2. A ridica, a purta se referă la faptul că păcatul este ridicat de păcătoși și îndepărtat imediat. Se ridică prin căința păcătosului.
3. Iertarea lui Dumnezeu care trebuie privită  cu recunoștință, respect și uimire, pentru că ea este un har uluitor, deoarece păcatul merită pedepsit. Psalmistul spune: ,, La Tine este iertarea (...) ca să fii temut." ( Ps.130:4)
     În Noul Testament, iertarea este exprimată, astfel:
1. A trata cu har;
2. A trimite departe, a elibera, a dezlega;
3 A ierta.
    Ce trebuie să înțelegem din cele trei sintagme? În primul rând, păcătosul iertat trebuie să ierte pe alții. În al doilea rând, iertarea trebuie acordată din toată inima. Cel mai important este că iertarea este dată de Iisus Cristos și trebuie să fie ca ea. Iisus Cristos insistă asupra acestui fapt, cum ar fi în ,,Pilda slujitorului nerecunoscător."
  Iertarea este în legătură cu Iisus Cristos, ea bazându-se pe lucrarea de ispășire, înfăptuită prin moartea ispășitoare a Mântuitorului. Iertarea ține de credință, de pocăință, care trebuie privite ca mijloace prin care ne însușim harul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ne-a dat acest har, de a ierta, de ce-l ignorăm? De ce Inchiziția l-a ignorat sute de ani? În rugăciunea ,,Tatăl nostru" cerem iertare, astfel: ,,și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri." Tocmai acest ,,precum" este uitat și ne credem mai puternici ca Dumnezeu. Unde este înțelegerea și iubirea aproapelui?
    De aceea, dacă în acest an nu putem să ne îmbrățișăm și să cerem iertare unul altuia și să iertăm, să o facem cu gândul, din tot sufletul și poate noi, împreună cu ceilalți, vom deveni mai buni și vom conștientiza că am primit harul iertării.
   Vă doresc un Paști liniștit, iar Lumina Sfântă să vă pătrundă în casele voastre și să vă aducă sănătate și înțelepciune!
   Hristos a înviat!
   Pe curând!
   Earnest




























































































































 

MONUMENTE RESTAURATE/REFĂCUTE (II).CASTRUL ROMAN DE LA POROLISSUM

Porolissum
Poarta Praetoria

 Direcția Județeană de Cultură a Județului Sălaj este permanent preocupată de promovarea turismului, prin refacerea, cu fonduri proprii, a monumentelor și clasificarea acestora pe lista tentativă a Patrimoniului Mondial UNESCO. Au început cu Biserica de lemn de la Fildu de Sus, care, alături de alte șase biserici, a înscris-o în proiectul ,,Circuitul bisericilor de lemn din Transilvania de Nord-județul Sălaj"(despre această biserică și despre proiect am scris pe acest blog).

Castrul de la Buciumi

   A urmat al doilea  proiect, finalizat în anul 2019, privind înscrierea pe lista tentativă a Patrimoniului Mondial UNESCO a celor șase castre romane din județ: Porolissum, Buciumi, Brusturi-Romita, Românași, Tihău-Surduc, Sutoru. Castrele Porolissum și Buciumi au fost, parțial, reabilitate. Proiectul a cuprins, de asemenea, reabilitarea șoselor și podurilor care duc la aceste obiective, iluminatul ambiental, grupuri sanitare, iar la Buciumi instalarea unui lift vertical de acces la castru, acesta devenind singurul castru  cu lift,din lume.

  Castrul roman de la Porolissum ( Moigrad , comuna Mirșid)) a fost construit lângă o așezare dacică.

Toponimul Porolissum, de origine dacică, înseamnă "loc de trecere", "trecătoare" și este în strânsă legătură cu prezenţa în vecinătate a trecătorii "Poarta Meseșeană" - importantă cale de acces între spaţiul pannonic şi cel transilvan, având, de asemenea,  o deosebită importanţă strategică şi militară, încă din Antichitate. Construcția castrului a început în anul 106. De-a lungul anilor, castrul s-a dezvoltat într-o importantă așezare urbană, fiind reședința Daciei Porolissensis, care a dobândit statutul de municipium, în perioada împăratului Septimius Severus (193-211). Castrul propriu-zis se întinde pe o suprafață de 6,9 ha. și au fost descoperite în interiorul acestuia: locuințe, băi publice, trei temple ( Templul lui Jupiter Optimus Maximus Dolichenus-zeu rezultat al fenomenului interpretattio romana, Templul zeiței Nemesis- care printre atributele sale sunt și acelea legat de lumea amfiteatrelor, putând influența soarta celor care se confruntă frecvent cu moartea, cum sunt soldații și gladiatorii, Templul lui Liber Pater-zeul vegetației, al viței-de-vie) și un amfiteatru. Amfiteatrul de la Porolissum este cea mai mare construcție publică de pe teritoriul  provinciei Dacia Romana, având 6000 de locuri, cu o arenă ce măsoară 66,5×52 metri  În acest amfiteatru, se organizau lupte de gladiatori, vânători de animale, acrobaţii, jocuri scenice şi chiar execuţii publice. 

   Anual, la Porolissum, în luna iulie, se organizează un festival, care evoca, prin diferite spectacole, Epoca Daco Romană.

   Nu știm, dacă aceste monumente vor trece evaluarea intrării lor în Patrimoniul Mondial UNESCO, pentru că arhitectul, care a realizat proiectul de reabilitatare a castrului roman Porolissum, nu arespectat normele minimale de restaurare ( după părerea arheologilor, acesta nu are cunoștiințe temeinice de arhitectură romană, pentru că în România nu mai există o școală de restaurare a monumentelor antice). Trei mari greșeli au fost constate : zidul castrului este prea înalt în raport cu Poarta Praetoria, zidul original era din piatră vulcanică, asemănătoare cu bolovanii de râu, iar  pentru completarea zidului a fost folosită piatră de carieră și gradenele amfiteatrului falsifică monumentul.

   Indiferent dacă aceste monumente vor intra sau nu în patrimoniul mondial, ele merită să fie vizitate. 

   Pe curând,

   Earnest

   

NU NE MAI IUBEȘTE DUMNEZEU?

„Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”.

(Marcu 12:31; Leviticul 19:18)

   

   O bună prietenă, îngrijorată de pandemia coronavirusului 9, îmi scria că Dumnezeu nu ne mai iubește. Eu spun că Dumnezeu ne iubește, însă noi nu ne mai iubim. Strămoșii noștri, începând cu dacii, daco-romanii au adoptat creștinismul de bunăvoie, poporul român, născându-se creștin. Ei nu au fost creștinați cu forța, printr-o lege, ca majoritatea popoarelor, pentru că ei au înțeles că celelalte religii își întemeiau cultul pe uzul forței, pe când creștinismul pe iubirea Tatălui, a aproapelui și a sinelui, dar nu în mod egoist, ci al iubirii spiritului și trupului, de care trebuie să aibă grijă, pentru că omul a fost creat de Tatăl său ,, după chipul și asemănarea Sa." Așadar, tot ce ni se întâmplă ni se datorează nouă, a faptului că am uitat să ne iubim și să ne iubim aproapelui, am uitat că suntem răsplătiți sau plătim pentru faptele noastre. De asemenea, și popoarele sunt răsplătite sau  plătesc, mai devreme sau mai târziu, pentru faptele lor.

   Privind statisticile răspândirii virusului SARS-CoV-2 , dintr-o țară necreștină, observăm că a lovit cele mai puternice țări creștine, socotite de semenii noștri ,, civilizate". Fiecare înțelege în felul lui civilizația. Eu o înțeleg, după ierarhizarea valorilor și a respectării valorilor creștine. 

   Să ne amintim ce au făcut aceste mari popoare civilizate, de-a lungul istoriei.

  Italienii, locuitorii Italiei unde se află Scaunul Papal, unde Apostolul Petru a fost jertfit, au ars pe rug cu crucea în mână și culmea! în numele lui Iisus pe savanții care spuneau că Pământul se învârte, nu Soarele, pe medicii care vindecau pe cei aflați în suferințe, considerându-i vrăjitori, pe toți cei care aveau alte idei. diferite de ale Bisericii Catolice. Este vreo mărturie a evangheliștilor, din care să aflăm că Iisus a spus ca oamenii să fie arși pe rug? Nu! Iisus spunea ,, Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!"

  Spaniolii, tot cu crucea în mână și în numele lui Iisus, au distrus civilizații întregi din America de Sud, i-au jefuit, le-au luat pământurile, i-au omorât în masă pentru  că nu au vrut să renunțe la religia lor.

 Englezii, după ce au ocupat o parte din America de Nord,  au exploatat un sfert din populația Pământului, i-au transformat pe negrii în sclavi și i-au vândut noii lor națiuni, americanii, au instaurat  segregația rasială a negrilor, în propria lor țară.

 Francezii,  în numele libertății conștiinței, au cultivat ateismul, ridicându-l la nivel de concept filosofic.

  Olandezii au fost primii care s-au grăbit să legifereze familia între partenerii de același sex, primii care au considerat perversiunile sexuale fapte normale. Exemplul lor a fost urmat și de popoarele nordice.

 Germanii  au gazat oamenii, pe criterii etnice. Măcar ei nu au făcut-o cu crucea în mână, ci cu svastica pe frunte, în numele rasei pure, luminate!

 Americanii  au răspândit cea mai cumplită religie: satanismul și în numele democrației, în ultimele decenii, au declanșat războaie pentru a lua resursele altor popoare. 

 Elvețienii au profitat de neutralitatea lor, favorizându-i pe toți escrocii și criminalii mafioți să-și ascundă bogățiile, în băncile lor.

  Îmi veți spune: Earnest, noi, românii, nu am făcut nimic din toate acestea! Așa este! Noi, cei creștinați de bunăvoie, adică creștinați conștient, am săvârșit fapte mai grave, și anume, nu ne mai iubim: ne-am pierdut demnitatea națională, patriotismul, identitatea națională, vânzându-ne propria conștiință! Ne-am vândut pământul udat cu sânge de strămoșii noștri în luptele cu cei care voiau să ni-l ia, trădându-ne strămoșii și pe noi înșine. Vânturăm cătușele și purtăm sicrie pe umăr pe la mitinguri, cerând moarte semenilor noștri, pe criterii politice, repetând greșelile anilor 50 ai secolului trecut.  Acceptăm  cuvântul M...E, ca noțiune politică și ura între oameni ( pe criterii de vârstă, loc de muncă și aderare la un partid, ideologie) ca politică de stat. Nu ieșim la referendumul pentru familie, iar în ierarhizarea valorilor, educația și familia au devenit ,,Cenușărese".

  Sper ca această pandemie să determine popoarele să mediteze la propriile greșeli și pe oameni să se întoarcă la valorile creștine și să nu uităm că Dumnezeu ne iubește și că noi trebuie să ne iubim, ca să putem să-i iubim și pe semenii noștri.

  Deocamdată, am constatat o consecință pozitivă a pandemiei în România: a scăzut numărul avorturilor. Româncele, probabil,  au conștientizat că omorârea unui făt în devenire om, tot crimă este!

  Pe curând,

  Earnest

R

EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (LXII).CĂTĂLIN PAVEL, ARHEOLOGIA IUBIRII

Cătălin Pavel
n. 1976, București

 ,,Aș vrea aici să pot reformula postulatul lui Baudrilard astfel: dacă putem găsi fie și numai o urmă a iubirii, înseamnă că iubirea a supraviețuit întreagă."

( Cătălin Pavel, ,,Arheologia iubirii")

  Cătălin Pavel este arheolog ( a absolvit Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, în anul 1999, și Facultatea de Istorie, în anul 2002 , la Universitatea București, masterul în Istoria Antică și a obținut, în anul 2010, doctoratul în arheologie) și scriitor ( scrie proză și poezie). A lucrat pe diferite șantiere arheologice din România, Germania, Anglia, Franța, Maroc, Turcia ( Milet, Troia, Gordon).

  Este autor al lucrării academice ,, Describing and Interpreting the Past" și coautor la ,, Dicționarul de Mitologie Greco-Romană", apărut la Editura Corint, 2011. Din anul 2016, ține rubrica de arheologie din ,,Dilema Veche".

    Întrebat de un reporter, care este femeia din mitologie pe care o admiră cel mai mult, Cătălin Pavel a ,,pendulat" între Penelopa și Medeea.

   Cartea ,, Arheologia iubirii De la Neanderthal la Taj Mahal" a apărut la Editura Humanitas, București, 2019. Deși cartea lui Cătălin Pavel este o lucrare de specialitate ( autorul a consultat o bogată bibliografie) ea este adresată tuturor celor care vor să cunoască dragostea de cuplu de la  Omul de Neanderthal  la Homo Sapiens. Lucrarea nu are aparat critic, ci doar bibliografia studiată, la sfârșitul fiecărui capitol, ceea ce face lectura ușoară, pentru cei care nu au o pregătire de specialitate.

    Cătălin Pavel ne convinge, prin studiul materialului arheologic din peșteri, morminte, locuințe,  din inscripții, graffiti, pictură murală și cea de pe vase, din sculptură, din scrierile mitologice, papirusuri la care se adaugă analizele de ADN, că dintotdeauna a existat dragoste în relațiile de cuplu, dar și multă pornografie (  cum reiese din picturile de pe unele vase grecești, din picturile murale din Pompei sau  din inscripțiile de pe pereții lupanarelor și locuințelor, chiar și din arhitectură), gelozie (  din blestemele de pe papirusurile egiptene, din răzbunările din mitologia greacă reprezentate deseori pe pictura de pe vasele de ceramică), fidelitate ( din scrisori, talismane), teamă de a fi înșelat sau părăsit ( mai frecventă este această teamă la bărbați, care poartă talismane dar și formule de blesteme). Autorul ne prezintă cupluri celebre de eroi și de zei dar și din viața  reală ( iubirea Artemisiei pentru Mausol, a lui  Shah Jahan pentru Mumtaz, iubirile arheologei  Gertruda Bell sau iubirea Agathei Cristie pentru soțul ei, arheologul Mallowan , cât și contribuția acesteia la restaurarea materialelor arheologice de la Nimrud). De asemenea, autorul ne arată cât de mult au fost influențați de arta erotică antică, pictorii Picasso și Chirico și cum a oscilat Freud între literatură și arheologie.
    Merită să citiți această carte, care poate fi un bun ghid când vizitați unele muzee, ajutându-vă să priviți din alt punct de vedere o pictură antică sau o sculptură ori Forul lui Caesar și Forul lui Augustus.
     De asemenea, veți constata că nimic nu s-a schimbat de-a lungul istoriei. Urmașii noștri, peste câteva mii de ani, se vor întreba câtă iubire sau cât instinct ori pornografie exista în epoca noastră,  când vor viziona filmele din zilele noastre, când vor citi literatura actuală ori când vor analiza operele de artă plastică.
    Lectură plăcută!
    Pe curând,
    Earnest

200 DE ANI DE LA NAȘTEREA DOMNITORULUI ALEXANDRU IOAN CUZA

20 martie 1820, Bârlad
15 mai 1873, Heidelberg

 ,,Unirea e singura stare politică ce putea să asigure viitorul nostru şi să  ne  permită a da   ţării  organizarea ce o aştepta  de atât  de mult timp".

(Alexandru Ioan Cuza, 24 ianuarie, 1859)

Pe 20 martie se împlinesc 200 de ani de la nașterea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite, care prin reformele sale a desăvârșit unirea înfăptuită prin dubla sa alegere: la Iași pe 5 ianuarie 1959 și la București pe 24 ianuarie 1859.

În drumul său spre București, domnitorul a poposit la Bacău, găzduit fiind de rudele sale, familia Docan,  în casa cunoscută astăzi sub denumirea Casa Rafailă, de strada Cuza Vodă, care a fost incendiată în această iarnă. Din păcate, clădirea este părăsită, deși se află pe lista monumentelor și , probabil, va avea soarta casei lui V. Alecsandri.

În comuna Răchitoasa, în beciul mănăstirii, domnitorul a fost închis fie intenţionat de către călugării greci ca o răzbunare pentru reformele religioase, fie pentru că nu l-au recunoscut atunci cănd acesta a dorit să afle mai multe lucruri despre stareţul grec.

În această postare, nu voi relata despre domnia lui Cuza, ci vă voi prezenta câteva aspecte, mai puțin cunoscute, despre strămoșii săi și despre dânsul.

Doi stră-străbunici ai domnitorului au fost condamnați la moarte. Spătarul Cuza a fost condamnat de domnitorul Mihai Racoviță, în anul 1717, la moarte prin spâzurătoare, pentru uneltire. Execuția a avut loc la Iași, fiind spânzurat de furca scrânciobului din curtea domnească. Nepotul acestuia, Ioniță Cuza, a fost condamnat de domnitorul Constantin Moruzzi, în anul 1778, la moarte prin decapitare, pentru faptul că s-a împotrivit fărădelegilor cotropitorilor (era perioada când pe teritoriul Principatelor se desfășurau  războaiele ruso-austro-turce).

Tatăl lui Alexandru Ioan Cuza, ispravnicul  și apoi postelnicul Ioan Cuza, a fost de două ori deputat în Obșteasca Adunare a Moldovei. În anul 1834, când era ispravnic de Fălciu și Galați, a luat măsuri severe de stingere a molimei de ciumă, care a izbucnit pe o corabie din portul Galați. Pentru reușita sa, a primit o mulțumire publică din partea Adunării. 

Unchiul lui Alexandru Ioan Cuza, boierul Grigore Cuza a prezidat adunarea, care a organizat și a elaborat ,,Petițiune-proclamațiune", care va fi citită la 27 martie 1848, la Hotelul Petersburg, din Iași. Printre cei care au conceput programul revoluției pașoptiste din Moldova a fost și viitorul domnitor, alături de colegii săi de școală: Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Matei Millo, Alexandru Mavrocordat. Printre revoluționarii arestați, din porunca domnitorului Sturdza, a fost și Cuza, care a fost închis într-o cazarmă unde a fost supus schingiuirilor, care i-au provocat o rană la un picior. Împreună cu alți tovarăși a fost legat, trântit într-o căruță de poștă și trimis la Galați, de unde urma să fie exilat în Turcia.  La Brăila, a reușit să evadeze, profitând de o furtună, însă fiind rănit la picior, nu a putut merge prea repede și a fost prins de un ofițer. Cuza l-a păcălit pe acesta, spunându-i că vrea să se răzbune pe tovarășii săi, care-l abandonaseră, arătându-i locul unde se ascunseseră aceștia. Ofițerul l-a crezut, l-a ajutat să meargă, iar Cuza l-a condus la clădirea consulatului englez. În fața clădirii, cu exagerată politețe și-a scos pălăria, mulțumindu-i ofițerului  și arătându-i steagul britanic.

Cu pașaport austriac, Cuza a pătruns în Transilvania, a participat la Marea Adunare de pe Câmpia Libertății de la Blaj, din 3 mai 1848, după care, la Brașov a participat la conceperea programului ,,Prințipiile noastre pentru reformarea patrie". De la Brașov, revoluționarii moldoveni au pornit spre Bucovina, unde s-au întâlnit cu revoluționarii exilați aici și au conceput programul ,,Dorințele partidei naționale".

În anul 1857, este trecut, apoi șters și din nou trecut pe listele pentru  adunărilor ad hoc, pentru orașul Galați. El și cu Costachi Negri au obținut un strălucit succes, fiind sărbătoriți ,, cu muzică militară pe uliți".

În aprilie 1859, după ce a semnat decretul de unificare a armatei, îi scria lui Vasile Alecsandri, aflat la Paris, în misiune diplomatică, pentru recunoașterea dublei alegeri a lui Cuza: ,,Ca român, simt necesitatea de a ridica țara mea în ochii națiunilor și în propria mea stimă; ca domnitor, sunt convins de necesitatea de a acționa cu vigoare și decis să folosesc cât demult evenimentele care se pregătesc pentru fericirea și independența poporului...Poporul are încredere în mine și are dreptate, căci îmi voi face datoria de domnitor și de om până la capăt. A trăi respectat sau a muri regretat, iată, dragul meu Alecsandri, deviza mea și de asemenea ambiția mea".

Aflat în vizită la sultanul Abdul Medjid, în septembrie-octombrie 1860, ambasadorul englez pe lângă Poartă scria la Londra că domnitorul român  ,,este un om care iese din comun, înzestrat cu o inteligență care pare a fi în stare să progreseze de pe urma răspunderii și a experienței". 

Mărășești
,Bustul lui Al.I.Cuza
1908, sculptor Th. Vidali

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a murit de o boală de inimă, la 15 mai 1873, la Heidelberg, unde se afla în exil. A fost adus la Ruginoasa cu un tren mortuar, care a sosit în gara Ițcani în dimineața zilei de 27 mai 1873. Se dăduseră ordine secrete de a nu se trage clopotele prin satele pe unde avea să treacă trenul mortuar și se luaseră măsuri severe pentru a împiedica participarea țăranilor la marea adunare de doliu. În acele zile, țăranii au fost puși la prașilă în toate părțile, sub strictă supraveghere. La Dorohoi, câțiva cetățeni de nădejde au fost închiși mai multe ore, dându-le drumul, după ce s-au angajat că nu vor participa la înmormântare. Cu toate aceste măsuri, salve de tunuri îi anunțară sosirea, iar țărani și militari au făcut necontenit de gardă la biserică, până pe 29 mai.  Constantin Bacalbașa aprecia că la Ruginoasa au fost în acele zile peste 30.000 de oameni, din toate colțurile țării, din diferite categorii sociale. Tricolorul ce-i acoperea sicriul (aflat acum la Muzeul Militar) avea scris pe el toate faptele sale. Epitaful de pe piatra mormântului a fost scris de Vasile Alecsandri. 

Iași
Monumentul Al.I.Cuza
1912, sculptor R.Romanelli

Primul monument ridicat lui Alexandru Ioan Cuza este bustul domnitorului de la Mărășești. Bustul a fost realizat de sculptorul Temistocle Vidali din Ploiesti, pe frontispiciu dăltuindu-se următoarea inscripție: „Lui Vodă-Cuza. Primul Domn al românilor și părintele poporului.Țărănimea din județul Putna. Recunoștința eternă. Unirea Principatelor. Secularizarea averilor mănăstirești. Împroprietarirea clăcașilor. Chemarea poporului la viața publică”. Se spune că dezvelirea bustului a fost făcută de însăși doamna Elena Cuza. S-a tras o șină de cale ferată, până la monument, pentru trenul din vagonul căruia doamna Elena Cuza și-a făcut datoria. După un an, aceasta a trecut în cele veșnice.

Al doilea monument  în cinstea domnitorului a fost ridicat la Iași, prin subscripție publică, din inițiativa unui comitet cuprinzând, printre cei 40 de membrii, pe A.D. Xenopol, Petre Poni. Monumentul a fost realizat de sculptorul italian Rafaello Romanelli și a fost dezvelit la 27 mai 1912. Trei zile a durat la Iași sărbătorirea lui Cuza ,,Era greu pământul de atâta norod'- spunea Mihail Sadoveanu.

Istoria românilor, scrisă după 1989, minimalizează personalitatea domnitorului, după cum o face cu toți marii noștri români, ceea ce a contribuit la pierderea demnității naționale a tinerei generații, care nu știe la ce valori românești să se raporteze.

Pe curând,

Earnest

E BINE DE ȘTIUT (II). EPIDEMIILE

Podul Calicilor, Rahova
București

,, Și după cum bolnavii de friguri, în dorința lor de a scăpa de fierbințeală, se aruncau adesea în apă rece, ușurându-și boala pentru scurtă vreme, dar mai apoi își aprind și mai amarnic flacăra, tot așa și cei cu conștiința rea: boală cumplită și de nevindecat; s-a năpustit  cu o mai mare grozăvie decât orice ciumă; s-a năpustit o nelegiure nouă de neputință de suferit; sunt călcate în picioare nu numai legile scrise ci și legile firii"

 ( Sfântul Ioan Gură de Aur) 

     Acum vreo două săptămâni, profesorul de istorie Mihai Manea (coautor cu Doru Dumitrescu la dicționarul enciclopedic ,,Personaje și personalități ale istoriei") a fost invitat la emisiunea ,,Voi cu Voicu", ca să ne povestească despre epidemii. Domnia sa a făcut niște erori ( probabil nu a consultat cele mai bune surse istorice) și de aceea, m-am gândit să vă relatez câteva informații referitoare la acest subiect. Cu profesorul Manea, am avut adesea discuții contradictorii, convingându-mă că nu acceptă alte puncte de vedere, fiind întotdeauna convins că sursele istorice pe care el le-a consultat sunt cele mai bune.

    În ceea ce privește epidemiile, am constatat, că de-a lungul istoriei, din Antichitate până în prezent, acestea nu au pornit niciodată din spațiul nostru, după cum niciun drog nu a fost făcut de noi, pentru prima dată. Însă strămoșii noștri și noi am fost și suntem victimele epidemiilor ( mai nou și ale drogurilor) aduse de unii din Orient, de alții din Occident. 

   Două dintre cele mai cumplite epidemii ale istoriei, lepra și ciuma au cuprins Evul Mediu și teritoriul românesc. Ambele epidemii au apărut în Antichitate, în Asia, iar izvoarele istorice și Biblia ne spun că acestea au fost date oamenilor de Divinitate, ca pedeapsă pentru păcatele oamenilor, având rădăcini în însuși răul pe care oamenii îl făceau. De fapt, în limbajul românesc există două sintagme care se referă la cei bolnavi: ,,este un păcătos "( adică un nenorocit de boală) și ,,calicit de boală" ( adică sărăcit de sănătate).

   Astfel, aflăm din Biblie și din  izvoarele egiptene  că puterea lui Faraon a fost înfrântă de puterea lui Dumnezeu, care a lovit Egiptul cu zece urgii/plăgi, din care urgia a șasea a fost o boală cumplită, transmisă de muștele care se înmulțiseră în urma urgiilor anterioare. Este vorba de antraxul de piele, care se manifesta sub forma unor bășici fierbinți. Multe boli au fost provocate de Ra nemulțumit de faptul că egiptenii au înlocuit cultul său cu al lui Amon. Acesta nu este singurul zeu, care trimite molime asupra omenirii.

    Dacă bolile erau date de Divinitate, vindecarea se obținea prin rugăciuni, smerenie și recunoașterea fărădelegilor. Să ne amintim că Moise a fost vindecat, prin intervenția lui Dumnezeu, dintr-o boală asociată cu neascultarea sa în legătură cu tăierea împrejur a fiului său, că vindecarea Mariei și a lui Neaman Sirianul s-a făcut prin Elisei. Să nu uităm nici vindecările miraculoase din Evanghelii înfăptuite de Iisus Hristos sau de Luca.

    Lepra este o boală contagioasă, care a apărut în India ( după unii autori, în Africa), răspândindu-se în Antichitate în Orientul Apropiat, ajungând la Roma în vremea lui Cicero. Biblia ne relatează despre această boală și tot aici se vorbește pentru prima oară despre izolarea celor bolnavi, pentru a opri răspândirea tuturor bolilor. Originea cuvântului carantină este de la practicarea evreilor de a separa pacienții cu anumite boli de restul taberei, așezărilor, timp de 40 de zile, regulă pe care italienii au adoptat-o de la evrei, în secolul al XIV-lea. Excrementele celor infectați erau arse, pentru ca bolile să nu se răspândească. În teritoriul românesc, lepra s-a răspândit în Evul Mediu, leproșii fiind izolați în cartierul calicilor, a bolnavilor. Exista în București un astfel de cartier și Podul Calicilor, în actualul cartier Rahova. În Iași, era  breasla calicilor, care-i susținea pe cei bolnavi și Biserica Calicilor. pe ruinele căreia s-a ridicat, în secolul al XIX-lea, Biserica Banu. De menționat este că Biserica Calicilor era singura  care ținea slujbele doar în limba română, dându-le posibilitatea celor caliciți de boală să  înțeleagă slujbele și să se roage, pentru vindecare.

   Ciuma este o altă molimă menționată în Biblie. Filistinii din Asdod, care au capturat chivotul, au fost loviți de Domnul cu ,,bube la șezut" ( în ebraică , ,,opalîm", ,,a se umfla", ,,a bășica", de unde numele muntelui Ofel din Ierusalim, conform unor lingviști). După șapte luni, chivotul a fost trimis în Israel cu cinci modele de bube turnate din aur și cu cinci rozătoare tot din aur. Prin aceste obiecte, ni se transmite indirect că această boală era răspândită de rozătoare, purtătoare de purici și păduchi, care au celebra bacterie care provoacă ciuma. O altă epidemie de ciumă relatată în Biblie este cea care a ucis 70 de persoane în Bet-Semeș, pentru că acestea ,,s-au uitat în chivotul Domnului" sau cea din vremea lui David ( sec. X î.e.n.), când au murit 70.000 de israeliți, după ce acesta a făcut numărătoarea poporului său ori cea din  Asiria, din vremea lui Șanherib ( sec.VIII î.e.n), când au murit 185.000 de oameni.

     În Europa, ciuma ajuns în Grecia în sec. V î.e.n., iar la Constantinopol, în vremea lui Iustinian ( sec. VI). Pe teritoriul fostei Dacii, ciuma a fost adusă de Atila în anul 451.“Ciuma lui Atila” a bântuit Dacia o mie de ani, conform istoricilor, accentuându-se în perioada marii invazii a tătarilor din anul 1241. Mai târziu, cruciații au răspândit deopotrivă lepra și ciuma în spațiul românesc. Știm că Iancu de Hunedoara a murit de ciumă, în tabara de la Zenum, în anul 1456. Între anii 1600 și 1837, în Țările Române au fost 21 de mari epidemii de ciumă, datorate  deselor războaie purtate pe teritoriul țării noastre, în special, în perioada fanariotă. 

  Trebuie să reținem  măsurile luate pentru a împiedica răspândirea ciumei izbucnite la Sibiu, când trupele lui Gh. Rakocsi au atacat orașul. Între anii 1660 și 1664  au fost următoarele remedii epidemiologice: ,,se închid graniţele, interzicerea corespondenţei, schimburilor comerciale, locuitorii nu părăsesc oraşele, străinii sunt supravegheaţi atent, incinerarea deseurilor. Remedii populare pentru vindecare: cataplasme din făină cu miere, oţet, cărbune, incizia pustulelor, pansare, cicatrizante. Scrisorile şi monedele sunt stropite cu oţet, la răspântii ard focuri purificatoare, casele sunt dezinfectate cu parfumuri şi pucioasă, locuitorii oraşelor umblă pe stradă cu o mască în formă de cap de pasăre, având ciocul umplut cu plante aromate".

    Textele scrise cu roșu reprezintă punctele de vedere diferite de cele expuse de profesorul Manea, pe care eu le-am considerat erori.

    Din toate cele expuse aici, ar trebui să reținem un fapt: răul vine din noi, care ne distruge aura, permițând astfel pătrunderea răului din afară. Așadar, mai multă toleranță, bunătate, empatie pentru cei care sunt mai necăjiți ca noi și mai ales mai multă credință!

Pe curând,

Earnest