EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (LXXVII).HALLDOR LAXNESS, OAMENI INDEPENDENȚI

 ,,Viața țăranului, viața omului independent este prin firea ei o fugă de ceilalți oameni, care încearcă să-i omoare. E fuga dintr-un adăpost într-altul, și mai rău.” ( H. Laxness, ,,Oameni independenți”)

H. Laxness (n.1902-d.1998)

     Vi l-am amintit pe scriitorul islandez, H. Laxness, atunci când v-am recomandat cartea lui Sjon, ,,Vulpea albastră”. H. Laxness este laureat al Premiului Nobel pentru literatură, din anul 1955, ,,...pentru via sa forță etică ce a reînnoit marea artă narativă a Islandei". Pe lângă romane, a scris povestiri, poezii, piese de teatru, cărți de călătorii, articole pentru ziare. Laxness a fost autodidact și a acumulat, de-a lungul anilor, o vastă cultură istorică, literară, religioasă și filosofică. A trăit mult și a murit  într-un stabiliment pentru bătrâni invalidați, fiind bolnav de Alzheimer.
        Această carte am cumpărat-o, dintr-un anticariat, în august 1978 ( obișnuiesc să scriu pe cărți, locul și dată achiziționării), pentru că îmi plăcuse ,, Clopotul din Islanda” și voiam să citesc o altă carte scrisă de Laxness. Însă, a trebuit să plec pe un șantier arheologic, unde se efectuau săpături de salvare și am uitat de această carte. Din întâmplare, căutând ,, Faraonul” de Prus, am găsit-o în bibliotecă părinților, în spatele altor cărți. Astfel, după 43 de ani, am reușit să o citesc și vă recomand s-o citiți sau să o recitiți, pentru că merită.

      ,,Oamenii independenți” este ,,saga” lui Bjartur din Sumarhus ( Sălașul- de-Vară ), țăran demn, mândru, încăpățânat, care are ca principal țel în viață, independența sa materială și a familiei lui ( ,,cel care nu este propriul stăpân pe tot atât de oropsit este ca un om fără câine”). A muncit, din adolescență, până a reușit să strângă bani ca să-și poată plăti o parte din costul unei proprietăți, într-un ținut mlăștinos, unde să-și întemeieze propria gospodărie. Pe Bjartur nu-l interesează decât oile și cum să-și păstreze independența materială, ca să nu depindă de alții. Crede în propria putere, nu crede în trolli, spirite, strigoi și, deși este creștin, nu ține sărbătorile religioase. Este curajos și-i acuză pe cei bogați, pe politicieni de nepăsare. Este cel mai bun skald  din regiune ( poet, cântăreț, improvizator), creator de rimur ( poeme epice cu teme inspirate din vechile saga, alcătuite din catrene rimate)

       Acțiunea romanului se petrece la începutul secolului al XX-lea, când  în Islanda, colonie a Danemarcei, începuseră reformele de modernizare, care au avut consecințe pozitive în timpul Primului Război Mondial, urmate de consecințe negative, după încheierea războiului, Printre victimele acestor reforme a fost și Bjartur.

         În acest roman, Laxness ne prezintă o societate divizată în bogați și săraci, în care săracii se luptă cu natura, păduchii, viermii și tot felul de boli, dar care-și cunosc istoria, legendele, păstrează tradițiile, cred deopotrivă în Iisus și în vechii zei și își prețuiesc eroii. Romanul nu este doar un tablou al societății islandeze, ci constituie pentru cititori o sursă de informare privind geografia și istoria Islandei, cunoașterea personajelor mitice (cum este Kolumkilli, de care depinde soarta locuitorilor acestor ținuturi, urmăriți de blestemul lui), al eroilor și al marilor scriitori, începând cu Egil Skallagrimsson (910-990) până la Einar Benedektsson ( 1864-1940). Islandezii lui Laxness, bogați sau săraci, trăiesc în aceeași lume, unde credințele precreștine se îmbină cu cele creștine, care consideră că principală datorie a părinților este să-și învețe copiii geografia, istoria țării lor,  să recite sau să cânte saga despre eroi sau personaje mitice ori legendare, să recite sau să compună rimur, dacă au talent.

       Pentru cei interesați de istoria și miturile islandeze, vă recomand, încă o dată, cartea "Islanda medievală" de Regis Boyer. 

     Lectură plăcută!

     Pe curând,

     Earnest

DESPRE SUPERSTIȚII (XVIII). PLANTELE AROMATICE

 ,,Pentru a fi digerabile, ştirile au nevoie de condimente. Busuioc, boia de ardei, scorţişoară, foi de dafin... Sare şi piper, după gust! Şi, bineînţeles, puţină ficţiune...” ( Valeriu Butulescu)

         Pe lângă rolul lor de plante de ornament, medicinale, cosmetice și gastronomice, plantele aromatice fac obiectul unor superstiții specifice, care țin fie de energiile lor  malefice, fie de cele benefice. Am ales trei dintre aceste plante, pe care le folosim frecvent, în pregătirea diferitor preparate culinare: dafinul, pătrunjelul și rozmarinul.

      

  Dafinul ( Laurul). În mitologie greacă,  frumoasa și virgina nimfă Dafne fusese transformată de Zeus într-un copac ( ce-i va purta numele), la rugămintea ei, pentru a scăpa de avansurile lui Apollo, care era îndrăgoastit de ea. Dafinul a devenit copacul lui Apollo, din care rupea o crenguță ce și-o prindea în jurul capului, în amintirea iubirii lui neîmplinite. Cu timpul, celor care câștigau întrecerile olimpice li se puneau cununi de dafin, ca simbol al victoriei și al onoarei. Mai târziu, legat de dafin au apărut diferite superstiții. Astfel, se credea că te apără de fulgere, pentru că Apollo îi învinsese pe Ciclopi, care ,,fabricau” trăsnetul, că arbuștii de dafin trebuiau cultivați în jurul casei, ca să-i protejeze pe locatari de rele, iar frunzele de dafin erau purtate ca amuletă sau erau puse sub pernă, pentru a induce vise profetice. Frunzele de dafin aduc, de asemenea, noroc și bogăție în casă, prin ritualuri simple, pe care le putem face singuri: se iau patru frunze de dafin și se pun în formă de cruce sub preșul de la intrare în casă sau se iau trei frunze de dafin, care se ung cu ulei de mandarină: una se pune în portofel, alta se pune, în casă, unde se țin banii și alta se pune la serviciu.

     

 Pătrunjelul. Cele mai multe superstiții despre pătrunjel sunt în legătură cu plantarea lui. Un exemplu ciudat este acela legat de faptul că romanii plantau pătrunjel pe morminte și atunci , spun unii, că numai păcătoșii ar trebui să planteze pătrunjel și că nu trebuie să transplantezi pătrunjelul, pentru că această activitate va duce la un deces în familie. De asemenea, se consideră semn rău să dăruiești sau să primești pătrunjel, în dar. Însă, un proverb englezesc spune ,, semeni pătrunjel, semeni prunci”. Așadar, femeile care vor să rămână însărcinate, trebuie să planteze pătrunjel, în special, vinerea.

     

Rozmarinul. ,, Un rozmarin - asta este ca să ținem minte”( Shakespeare, ,,Hamlet, Actul  4, scena5). Acest vers ne transmite faptul că, pentru englezi, rozmarinul era planta aducerii-aminte, de aceea se punea pe sicrie, la înmormântare, în semn că urmașii nu-l vor da uitării, pe răposat. De asemenea, se crede că rozmarinul este și planta iubirii și credinței, și pentru aceasta, mirii trebuiau să-și pună crenguțe de rozmarin în vinul pe care-l beau la petrecerea de nuntă. Ca să fii ferit de deochi, de vrăji sau de demoni și ca să ai noroc, trebuie să porți, ca amuletă, o crenguță de rozmarin.

  

    În concluzie, dacă nu aveți puterea că să vă faceți din fiecare zi o sărbătoare și nu puteți să vă rugați lui Dumnezeu să vă dea liniște sufletească, făceți-vă amulete din rozmarin, din dafin și mâncați frunze de pătrunjel, care vă echilibrează organismul . Ce nu face omul, ca să-i fie bine! Totuși, nu uitați de rugăciiuni și  de fapte bune, căci toate vă vor fi primite.

 ,, Nimic nu-i place atât de mult Lui Dumnezeu ca o viață care aduce folos tuturor” ( Sfântul Ioan Gură de Aur)

IAȘUL STUDENȚIEI MELE ( XVIII). BISERICILE BRESLELOR

„Corul breslei, organizarea rugăciunilor și slujbelor pentru frații decedați, precum și ceremoniile și spectacolele din timpul marilor sărbători erau, de asemenea, funcții ale breslei, așa cum erau și organizarea banchetului, reglementarea muncii și a salariilor, întrajutorarea colegilor de breaslă care se aflau în stare de boală sau de nenorocire și dreptul de a participa la guvernarea orașului.” ( Dawson, Religion and the Rise of Western Culture)

Biserica Curelari, 1682

     Orașele medievale au fost organizate, în majoritate, pe vatra orașelor antice. Pe lângă acestea, în Evul Mediu, au apărut orașe noi, la întretăierea drumurilor comerciale, în aproprierea locurilor sacre sau în jurul mănăstirilor. Se consideră că Iașul, numit ,,orașul mănăstirilor”, ar fi fost construit în jurul mănăstirilor, explicându-se în modul aceasta faptul că  nu are fortificații solide de piatră. Ziduri de piatră au fost descoperite de către arheologi, în jurul mănăstirilor, care ofereau adăpost locuitorilor, în vremuri de primejdie. Se știe că dreptul canonic nu admitea fortificarea unui locaș sfânt decât cu titlu excepțional, pe principiul că biserica se apără cu ajutorul lui Dumnezeu și al sfinților. Această interdicție a fost încălcată, după distrugerile pe care le-au făcut tătarii, în marea lor invazie, din anul 1241 ( probabil nici slujitorii bisericilor și nici creștinii nu erau  evlavioși, pentru a merita protecția divină). Însă niciun oraș nu poate supraviețui numai dacă este organizat pe criteriul confesional. Așadar, a trebuit ca și în Iași să se organizeze o activitate economică productivă, meșteșugarii, locuind în cartierele breslei din care făceau parte, unde și-au ridicat biserici sau au luat în grijă o biserică ctitorită de vreun domnitor sau înalt dregător.

Biserica ,,Sfântul Andrei”( cîrciumari și pescari)
1794, 1866,1996

     Până în prezent, din documentele existente, au fost identificate, în Iași,  nouă biserici ale breslașilor.

    Nu voi descrie aceste biserici, ci voi nota câteva date importante, referitoare la istoricul lor.

   Biserica ,,Vulpe,, cu hramul ,, Adormirea Maicii Domnului” , de pe strada Sărărie ( am amintit-o, în articolul Strada Sărărie) a fost ctitorită, în anul 1630, de Gavril Vulpe, starostele Breslei Blănarilor. Actuala biserică a fost ridicată în anul 1760 de Breasla  Brăharilor ( cei care vindeau bragă), ea rămânând în grija celor două bresle.

   Biserica Tălpălari, cu hramurile ,, Nașterea Maicii Domnului” și ,,Sfântul Ilie” a fost ctitorită, în anul 1640, de Vistiernicul  Iordache Cantacuzino, cumnatul lui Vasile Lupu, în apropierea Uliței Mari (Bd.  Ștefan cel Mare), unde se aflau locuințele  tălpălarilor.  Aceștia, împreună cu descendenții Cantacuzinilor, vor purta de grijă bisericii. Aici, se află mormintele ctitorului și ale familiilor înrudite. Situată în apropierea Academiei Mihăilene și a Colegiul Național, biserica a fost drept locaș de închinare al acestor instituții, fiind numită, de asemenea, ,, biserică a școalelor”.

   Biserica Curelari cu hramul ,,Pogorârea Sfântului Duh” de pe strada Curelari  ( stradă situată, între Sărărie și Rosetti), consemnată, într-un act din anul 1682, de  Ștefan Zugrav, ca  aparținând Curelarilor. Această biserică a avut mai multe restaurări, în anii 1761,1865, ultima aducând în interior  ornamente specifice stilului baroc. Astăzi,  locașul funcționează ca biserică afierosită Oastei Domnului.  

   Biserica ,, Sfântul Spiridon”, situată pe  strada Independenței, a fost  ctitorită, în anul 1752, de Stefan Bosie,  cămăraș, fiind refăcută între anii1756 și 1758 de Constantin Cehan Racoviță, care a înființat aici mănăstirea și spitalul, date în grijă Breslei Negustorilor din Iași, care contribuiseră la construirea lor. Această biserică a fost reconstruită, după marele cutremur din 1802. Aici, se află mormântul Grigore III Ghica, domnitorul decapitat de turci, în anul 1777, pentru că nu a fost de acord cu cedarea Bucovinei către austrieci.  

   Biserica ,,Sfântul Vasile” din Tătărași este ctitoria lui Vasile și Elena, intrând în grija Breslei Pescarilor. În această biserică, se păstrează un exemplar din Cazania lui Varlaam, din anul 1643.

   Biserica ,,Sfântul Pantelimon” a fost ctitorită, în anul 1762, de mai mulți negustori, în apropierea Târgului Făinii ( Cucului), ca Biserică a Pitarilor. În anul 1805, a fost reclădită de Breslele Doctorilor, Spițerilor și Bărbierilor. Astăzi, biserica este paraclisul Asociației Medicilor și Farmaciștilor Ortodocși din România.

   Biserica ,,Sfântul Andrei” a fost ctitorită, în anul 1794, de preotul Ioan Buciumaș și de negustorul  Neculai și dată spre îngrijire Breslelor Cârciumarilor și Pescarilor. În anul 1886, a fost adusă Icoana Sfântului Mare Mucenic Mina, care se afla la Biserica Domnească. Cu această ocazie, biserica a primit al doilea hram ,,Sfântul Mina” Între ani 1989 și 1996, biserica a fost lărgită și înălțată cu peste 2 m.

   Biserica ,,Ziua Crucii”, situată în apropierea Gării Internaționale Nicolina, a fost ctitorită în anul 1803 de Breasla Dubălarilor ( tăbăcari). În această biserică, se păstrează o Evanghelie din anul 1761, care, a fost cumpărată, probabil, de breslași.

   Biserica ,,Sfântul Nicolae” din Socola a fost ctitorită ,,cu talgerul”, adică, cu contribuții benevole, în anul 1808, fiind dată în îngrijire Breslei Ciubotarilor. Se spune că inițiativa ridicării acestei biserici i-ar fi aparținut soției haiducului Bujor. Biserica a fost dărâmată, în anul 1964. Preotul Vasile Lazăr, care s-a împotrivit demolării, a fost condamnat la șapte ani de închisoare. În anul 1990, a fost ridicată, de cealaltă parte a bulevardului, de enoriașii vechiului locaș, o nouă ctitorie , care a preluat tradiția și hramul bisericii demolate.

    Așadar, existența acestor biserici ne arată, că în Iașul medieval, cei mai bogați orășeni , care-și puteau ridica sau întreține o biserică erau ciubotarii, tăbăcarii, curelarii, blănarii, pitarii, cârciumarii, vânzătorii de bragă și alți negustori, pescarii, farmaciștii, doctorii, bărbierii. Bineînțeles, în Iași se desfășurau și alte meșteșuguri , dar deocamdată din  documentele pe care le-am avut la îndemână, știm că doar cei menționați mai sus își puteau permite să ridice sau să întrețină o biserică.

Pe curând,

Earnest

 

ie asupra Transilvaniei, din anul 1241.

DESPRE DEVIZE NAȚIONALE

   Deviza națională a statului reprezintă motivația sau scopul statului respectiv exprimat printr-o propoziție sau frază scurtă.

      Devizele statului nu au apărut în Epoca Modernă, ele existând încă din Antichitate. Astfel, cunoaștem devizele  Republicii Roma și păstrată și de Imperiul Roman (,,Senatul și poporul roman”), Imperiului Bizantin (,,Regele regilor, conducând peste regi”), Imperiului Otoman (,,Statul Etern”), Imperiului Țarist (,,Pentru credință, pentru țar, pentru patrie”), Republicii Florența (,,Cădeți voi regate ale luxului, căci orașele virtuții vor prospera.”), Imperiului Habsburgic (,,Toată lumea este supusă Austriei”), Imperiului Austro-Ungar (,,Unitate indivizibilă și inseparabilă”), Germaniei naziste (,, Un popor, un tărâm, un singur lider”).

     În Epoca Contemporană, nu toate statele au devize ( de exemplu, statele din fosta  Iugoslavia, Germania, Egipt, Norvegia, Polonia, Italia, Japonia, Portugalia, Polonia, Moldova,  Mexic, S.U.A. ș.a), pe când altele au mai multe devize, ca România. ,,Dreptate și Frăție” a fost deviza pașoptiștilor, Alexandru Ioan Cuza a introdus deviza ,,Toți în Unu”, iar dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen a folosit deviza ,,Nihil Sine Deo”. Aceasta a fost înscrisă pe stema României, în partea de jos, pe o panglică albastră și este înscrisă și pe pereții Castelului Peleș. Deoarece România nu s-a hotărât pe care dintre aceste trei devize să o treacă în Constituție, eu propun ca ,,Deșteaptă-te , române!, titlul imnului să devină deviza României, pentru a-i conștientiza și responsabiliza pe acei români adormiți într-un ,,dolce far niente”.

   Am constatat că actualele devize exprimă spiritul fiecărei națiuni și sunt, în general, în legătură cu istoria lor, cu religia, cu mândria și demnitatea națională sau cu lupta pentru libertate, independență și unitate.

    Cea mai cunoscută deviză este cea a Franței: ,,Libertate, Egalitate, Fraternitate”, lansată în timpul Revoluției din anul 1789, pe care și-a însușit-o și Haiti. Vecinii noștri unguri și-au luat ca deviză ,,strigătul de luptă” al lui Francisc II Rakoczi, din timpul războiului curuților dintre anii 1703 și 1711 ( a participat și Pintea Viteazul) împotriva Imperiului Habsburgic: ,,Cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru Patrie și Libertate”, iar ceilalți vecini, bulgarii : ,,Unitatea face puterea”. Această deviză o au, de asemenea, Belgia, Bolivia, Georgia. Cea mai veche atestare a acestei sintagme o găsim la Homer. Bulgarii susțin că aceste cuvinte au fost ultimele pe care le-ar fi rostit, în anul 632, fondatorul statului Bulgaria Mare, Khan Kubrat, pe care bulgarii au adoptat-o în anul 1885, în urma unificării cu Rumelia, fiind deviza statului până în anul 1948. La sfârșitul ,,erei comuniste”, în anul 1990, a fost înscrisă pe stema țării, redevenind deviza națională. Deviza Greciei este ,, Libertate sau moarte” ( Eleftheria e thanatos”), care își are originea în cântecele grecești de rezistență împotriva ocupației otomane și care a fost adoptată , în anul 1814, de Eteria. Tot într-un cântec patriotic, din anul 1859,  își are originea și deviza Luxemburgului : ,, Vrem să fim ceea ce suntem”, care reprezintă ambiția luxemburhezilor de a rămâne separați și independenți față de vecinii lor. Deviza Indiei este o mantră din Upanișade ,,Adevărul singur triumfă”, care este înscrisă pe toate documentele oficiale ale Indiei, începând cu 26 ianuarie 1950, când India a devenit republică, pe monede,  pe emblema națională ,, Capitala Leului di Așoka” ( pe aceasta este înscrisă, încă din anul 250 î.e.n.). Adevărul este o valoare și pentru Cehia a cărei deviză este ,, Adevărul prevalează”, pe care a avut-o și Cehoslovacia. ( Slovacia nu are deviză națională). Creatorul ei a fost liderul luptei naționale împotriva Imperiului Austro-Ungar, Tomas Garrigue Masaryk,  și pe care a lansat-o în timpul Primului Război Mondial. Iranul și Afganistanul au aceeași deviză: ,, Allahu  Akbar” ( Dumnezeu este cel mai mare).

   În multe țări din America de Sud și din Africa, din devizele lor nu lipsesc munca și ordinea/disciplina ( nu cred că mai trebuie să comentez de ce sunt necesare folosirea acestor cuvinte). De exemplu: Munca în devizele statelor Camerun (,,Pace, Muncă, Patrie”), Republica Centrafricană (,, Unitate, Demnitate Muncă), Ciad ( ,, Demnitate, Muncă Progres”), Niger ( ,,Fraternitate, Muncă, Progres”), Benin ( ,,Fraternitate, Justiție, Muncă”), Togo (,,Muncă, Libertate, Patrie”), Guineea ( ,, Muncă, Justiție, Solidaritate”) etc ; Ordinea/Disciplina: Brazilia (,,Ordine și Progres”),Columbia (Libertate și Ordine”), Sao Tome și Principe (,,Unitate, Disciplină, Muncă”), Coasta de Fildeș (,,Uniune, Disciplină, Muncă”) și exemplele pot continua.

  Pe curând, 

  Earnest

    

   

EARNEST VĂ RECOMANDĂ O CARTE (LXXVI). KENIZE MOURAD, ÎN ȚARA CELOR PURI

,,Vă asigur că până la invazia sovietică în Afganistan, în anul 1979,extremismul islamic este necunoscut aici. Cel mai mare partid musulman, Jamaat_e_islam, lua  la  maximum 5% la alegeri. A trebuit ca S.U.A  să aibă strălucita idee de a folosi un islamist saudit, Osama bin Laden, ca să organizeze rezistența contra sovieticilor atei, a trebuit să finanțeze  Arabia Saudită sute de madrase, care au format mii de militanți în spiritul islamului celui mai retrograd, pentru ca totul s-o ia razna.”
                                                                (Consulul Franței la Lohare către Anne)
   
     

   Kenizé Hussain de Kotwara, cunoscută cu numele de Kenizé Mourad, s-a născut la Paris, în anul 1940, fiind fiica unei prințesei otomane (nepoata cea mai mică a sultanului Mourad V) și a unui rajah indian. Mama sa a murit, în sărăcie, când Kenizé avea doar un an și jumătate. A fost crescută într-un mediu catolic de o familie franceză. A absolvit sociologia și psihologia la Sorbona , după care a intrat în jurnalism, lucrând la Nouvel Observateur, ca specialist în Orientul Mijlociu. A fost în Iran, Etiopia, Liban, în pline evenimente. Kenizé a ales să folosească numele Mourad în cinstea străbunicului ei, care a petrecut 30 în închisoare, până la sfârșitul vieții sale. În anul 1983, ea abandonează jurnalismul, pentru a se consacra scrisului. Primele sale romane au un caracter autobiografic, documentându-se, câțiva ani, în India și în Pakistan, trecând prin mari pericole. Cele două romane ,,De la part de la princesse morte”și ,,Les jardins de Badalpour” s-au bucurat de un mare succes, fiind traduse în 34 de limbi.
    Romanul ,, În țara celor puri” ( Pakistan, în limba urdu , ,,țara celor puri”, numele țării este format din cuvintele ,,pak”, care înseamnă pur, curat spiritual și ,,stan”, care se traduce țară, loc) este ultima carte a autoarei (2018) și a fost tradus în România, în anul 2020, din limba franceză, de Mihaela  Stan și publicat de Editura Nemira.
   ,,În țara celor puri” este a doua carte, pe care v-o recomand, care ne prezintă Pakistanul zilelor noastre. Dacă  Malala Yousafzai , în cartea ei, ne relatează instaurarea dictaturii talibane în Pakistan, surprinzând, în special, politica educațională a acesteia, Kenizé Mourad ne prezintă întreaga societate pakistaneză, analizând și condițiile care au contribuit la răspândirea terorismului și la acceptarea talibalismului de către pakistanezi. Acțiunea romanului se petrece în orașul Lahore, unde jurnalista Anne a fost trimisă de  ziarul ,,Nouvel Observateur”, pentru a afla, dacă bomba pakistaneză este un răspuns local la bomba indiană sau un pericol, în viitor, pentru Occident. În Lahore și în Pakistan, Anne descoperă două lumi: una cosmopolită a intelectualilor, a vechilor aristocrați și a oamenilor de afaceri musulmani și lumea săracă a celor mulți. Loharul, care pe vremuri era numit ,,Parisul Indiei”, este acum propria lui umbră, fiind divizat ( după separarea definitivă a Pakistanului de India, în anul 1947) în comunități religioase ( creștini, hinduși, budiști, musulmani), unde musulmanii își impun puterea, în susținători ai talibanismului, care ,treptat pune stăpânire pe toate instituțiile statului, cu acordul tacit al Guvernului și cei care, deși susțin lupta națională, nu sunt de acord cu terorismul. Mulți dintre aceștia sunt implicați în susținerea materială a învățământului, a sistemului sanitar, a unor ONG care ajută taberele de refugiați din regiunile devastate de inundații. Patrioții pakistanezi se confruntă cu India, China dar și cu S.U.A, care pretind că ajută poporul afgan  în eliminarea terorismului. Acești patrioți  susțin suveranitatea Afganistanului și a Pakistanului. Anne constată că pătrunderea talibanismului în Pakistan a fost favorizată de lipsa politicilor economice, sociale, educaționale, de corupția celor din administrație și din Guvern, de faptul că talibanii îi susțin material pe cei săraci, au discurs coerent prin care denunță politica occidentală, oferindu-le tinerilor un ideal, care-i îndreaptă pe aceștia spre jihad. Anne constată că patrioții pakistanezi nu vor să recunoască faptul că talibanismul se lasă influențat de ISSIS și de Al Quaida. Jurnalista surprinde neînțelegerile între sunniți și șiiți, rolul salafismului în educație și politică, de asemenea, conflictul celor trei curente islamice cu Ahmadiyya. Bineînțeles, nu lipsesc nici relatările despre personalitățile pakistaneze militante, despre femei curajoase, despre istoria Pakistanului și nici povestea de dragoste a jurnalistei cu un pakistanez. Dar toate acestea le veți putea afla, dacă veți citi cartea și veți judeca singuri, dacă Anne are dreptate, când, comparând lumea occidentală cu cea pakistaneză, ajunge la această concluzie. ,,..societatea europeană actuală este o societate moartă fără să o știe (…). Poate că în Occident atâția oameni sunt deprimați deoarece simt inconștient că-și pierd viața puțin câte puțin, neavând în majoritatea timpului alt orizont decât sporirea confortului și înmulțirea distracțiilor”.

Pe curând,

Earnest

 

E BINE DE ȘTIUT (VI). BALETUL ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC

 ,, Balet: Artă călcată în picioare”.

                  (Tudor Mușatescu)

Hora de la Frumușica
( Cultura Cucuteni, mil.VI-IV î.e.n.)

Etimologia cuvântului balet o găsim în latinescul ,,ballare”, care înseamnă ,,dans”.

Dansul, muzica, pictura au fost primele arte pe care omul le-a practicat  nu ca o satisfacție estetică, ci ca o manifestare religioasă, fiind legat de cultele focului/solar, lunii sau vânătorii.

În spațiul românesc, cea mai veche dovadă a existenței dansului este  reprezentarea horei, pe vase de ceramică, cea mai cunoscută fiind ,,Hora de la Frumușica”, aparținând Culturii Cucuteni.

Nu știm când a apărut dansul social practicat cu ocazia aniversărilor fie private, fie naționale sau cu ocazia victoriilor militare pe care le găsim relatate în diferite izvoare scrise ale Antichității. Ele erau, în general, manifestări ale bucuriei ( la egipteni h b j înseamnă, după împrejurări, dans și bucurie). Din aceleași izvoare, aflăm despre existența dansatorilor profesioniști, angajați la diferite manifestări laice și religioase.

De-a lungul istoriei, s-a dezvoltat dansul religios și dansul laic, care era  popular, de societate, la care s-a adăugat pantomima. Aceste manifestări ale dansului au stat la baza artei coregrafice. Noua artă presupunea o temă, în jurul căreia se scria libretul, se compunea muzica și se realiza baletul, prin care balerinii trebuiau să transmită povestea ce putea fi înțeleasă de spectatori.

Irinel Liciu ( 1928-2002)

Baletul a apărut prima dată în Italia dar s-a dezvoltat în Franţa, sub reginele Caterina si Maria de Medici ( spectacolul ,,Le Ballet comique de la Reine”, în anul 1581, este considerat începutul baletului, ca manifestare de sine stătătoare).  Regele Ludovic al XIV-lea, supranumit “Regele Soare”, care a păstrat şi a dezvoltat tradiţia spectacolelor de balet, a fondat, în anul 1661, Academia Regală de Dans.  În secolul al XVIII-lea, această nouă artă se răspândește aproape în întreaga Europă, fie în cadrul spectacolelor de operă, fie în spectacole de independente.

În spațiul românesc, reprezentări cu dans, pe o scenă de teatru, organizate într-o acțiune cu muzică și costume, au fost susținute de trupe străine, în cadrul unor spectacole de operă. Cea mai veche mențiune o avem despre trupa lui Livri Cinti, care, în anul 1772, a susținut câteva spectacole la Sibiu. Au urmat, în anul 1782, reprezentațiile la București ale trupei lui Francesco și în anul 1795 la Iași ale unei trupe germane. În cursul secolului al XIX-lea, astfel de manifestări au fost frecvente. În aceeași perioadă, au apărut autori români care nu  au scris balete propriu-zise, ci mai degrabă pastorale cu cântece și dansuri, cum a fost ,, Horurile cele frumoase”, din anul 1837, autori fiind I.H. Rădulescu și Gh. Asachi. Specifice epocii au fost vodevilurile, suite de dansuri sau opere, în care se executau hora, brâulețul, ardeleanca, bătuta și alte dansuri populare. În schimb, apar lucrări de balet scrise de compozitori români și puse în scene în străinătate, cum a fost , în anul 1906, la Londra, baletul ,,Ioana d Arc” de Alexis Catargi.

În anul 1904, Constantin Grigoriu a înființat la București  Compania Lirică de Operă cu sediul în Parcul Oteteleșanu, a întemeiat o școală de balet și a încercat să alcătuiască un corp de dansatori și dansatoare bine pregătite, iar în anul 1908, împreună cu Oscar Schmidt, a deschis o școală de coregrafie, probabil pe Calea Victoriei. Cel care a format o trupă de balet solidă a fost Anton Romanowski, care s-a stabilit în România, în anul 1924, preluând activitatea pedagogică pe care o susținea Florica Bălănescu. Prima mare balerină româncă a fost Floria Capsali, care făcuse studii serioase la Paris și care a susținut recitaluri, în perioada interbelică,  în România și la Paris, Lyon, Bordeaux, Dresda, Belgrad, Atena.

Despre evoluția baletului românesc, dacă vă interesează, vă recomand cartea  ,,Istoria Baletului” de Tilde Urseanu, Ion Ianegic, Liviu Ionescu, apărută în anul 1967, la Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din RSR. Nu știu, dacă a fost reeditată. Eu am citit-o în una dintre vacanțele de vară, pe care le petreceam la bunicii mei, care aveau cărți din toate domeniile, ca orice intelectul, de modă veche, care se respectau și care considerau că intelectual nu poți fi doar pentru că ai o diplomă.

Eu fac parte din generația, care, datorită televiziunii tovarășilor, am putut vedea spectacole de balet puse în scenă de Oleg Danovschi, avându-le ca balerine pe Irinel Liciu ( soția lui Ștefan Augustin Doinaș), Magdalena Popa ( acum slujește această artă, în Canada), Ileana Iliescu sau Elena Dacian ( fiica adoptivă a tenorului Ion Dacian, pe care generația tânără a văzut-o, mai mult ca sigur, în rolul Auricăi, în filmul ,,Felix și  Otilia”). Aceste mari balerine au studiat la celebra academie de balet de la  Leningrad (Sankt Peterburg)

Pe curând,

Earnest

PLIMBĂRI DE VACANȚĂ PRIN JUDEȚ (II). BACĂU-ONEȘTI ( RUTA 1)

 ,,Natura acest Paradis regăsit din care vrem neapărat să ne autoalungăm.”

                                                                                            (Vasile Ghica)

Luizi Călugara, Dealul Herț
Capela Eroilor

   Țara aceasta are mulți proroci, de la care am aflat că virusul mârșav, care declanșează COVID-ul , se va plictisi și ne va părăsi. Așadar, autoritățile, aflând această veste, au hotărât ca să nu mai purtăm mască pe stradă, iar eu m-am gândit să vă propun un traseu, ca să vă bucurați de natură, să respirați aer curat și, de asemenea, să profitați de această plimbare, reîmprospătându-vă cunoștințele generale despre geografia, istoria și cultura județului nostru.

     De data aceasta, vă propun traseul Bacău-Onești, pe ruta ieșirii din Bacău, spre Brașov, pe DN11, distanța fiind  de 59-60 km., pe care, normal, o parcurgeți în 60 de minute, respectând viteza permisă. Dacă veți face popasurile și abaterile de pe DN11, veți face câteva ore. Ajunși la Onești, aveți două posibilități: ori rămâneți să vizitați câteva monumente din oraș și dormiți în Onești sau la vreo pensiune din jurul Oneștiului, ca a doua zi să vizitați minunatele locuri din împrejurimi, ori vă întoarceți la Bacău. 

Parcul ,,Aventura Măgura”

  Cu copiii sau cu nepoții o porniți la drum, povestindu-le pe unde treceți și îndemnându-i să privească, în jurul lor. Sunteți în Subcarpații Moldovei. Veți străbate Depresiunea Tazlăului, străjuită, în dreapta, de Munții Berzunți și, în stânga, de Culmea Pietricica. Până la Sănduleni, șoseaua străbate depresiunea în paralel cu pârâul Răchitiș, care se varsă, în această comună, în Trotuș, iar de la Sănduleni, până la Onești vă călăuzește Tazlăul, pe care-l veți traversa, pe pod,  dincolo de Helegiu. Peisajul este mirific, mai ales pe Măgura, chiar, dacă, în ultimii  trei ani s-au făcut mari defrișări: natura nu se lasă învinsă. Ea renaște dar ne întrebăm: până când?

  Primul popas îl veți putea face la Măgura. Aici, copiii își pot încerca curajul, în Parcul ,,Aventura”, în apropierea Hotelului ,,Măgura Verde”. Le puteți arăta, de asemenea, Biserica ,,Sfântul Nicolae”, ctitorită în anul 1786 de două vrednice doamne, Anastasia Racoviță și nepoata ei, Maria Rosetti, Conacul Rosetti-Brăescu, ridicat în anul 1902, care a fost mulți ani sediul Casei Agronomului, iar astăzi este sediul fundației ,,Casa Copilului Măgura” și  Școala ,,Emil Brăescu”, construcție din anul 1910. Regretatul profesor Tătaru organizase o expoziție de arheologie, care ar fi trebuit să fie mutată la unul dintre căminele culturale din comună. Nu mai știu, care a fost soarta acelor obiecte. Bineînțeles, pe Măgura mai sunt și popasuri, unele mai bune, altele mai puțin curate. Poate, acum, pe timpul pandemiei, și-au făcut ordine și au înțeles cât de important este turistul, pentru supraviețuirea lor.

  Vă veți putea abate pe la Luizi Călugara. Aici, pe Dealul Gherţ, se află  capela catolică cu numele de  Capela Eroilor cu Hramul ,,Înălțarea Domnului” , care a fost construită după Primul Război Mondial în cinstea eroilor locali căzuți în luptele de atunci și din Războiul de Independență între anii  1877 și 1878 și ale căror nume sunt gravate pe două plăci de piatră aflate în interiorul capelei.

   La Sănduleni trebuie să vedeți  ,,Casa Zamfirei”, care adăpostește un muzeu etnografic deosebit. Zamfira a fost ultima proprietăreasă a acestei case, pe care preotul Daniel Puiu a transformat-o în muzeu. Pereții casei sunt pictați la exterior cu scene biblice și cu îngeri de dascălul bisericii, Vasile Spiridon. Casa are prispă de lut și este acoperită cu stuf şi draniţă și are ferestre mici ca ale caselor ţărăneşti de prin secolul al XIX-lea În  interior, preotul a expus o bogată colecţie de obiecte gospodăreşti, covoare ţesute manual, ştergare, costume naţionale specifice locului, mobilier, broderii, măşti. În curte şi anexe, sunt expuse unelte agricole, harnaşamente, amintind de activităţile zilnice ale locuitorilor satului. Bisericuţa din lemn adăposteşte o colecţie de icoane realizate fie pe lemn de locuitorii din zonă, de elevi și de însuși preotul Puiu fie pe sticlă, fiind reproduceri după cele de la Mănăstirea Nicula. În curte, se intră printr-o poartă sculptată, pe care este atârnat un jug, iar gardul este înconjurat de salcâmi. Dacă vi s-a făcut foame sau sete, puteți să faceți un popas la Hanul lui Matei.

 Scăriga, Biserica de lemn, sec 19

     La Livezi, vă propun să  faceți un tur prin satele comunei, măcar în două dintre ele: Poiana și Scăriga. Poiana, sat atestat documentar din vremea lui Alexandru cel Bun, este situat de-a lungul Râului Lupu  ( Albele), care se varsă aici în Tazlău. Este una dintre frumoasele așezări ale comunei, cu grădini, fânețe, case frumoase, pădure de stejari și cu o biserică din lemn ridicată, în anul 1814, peste alta mai veche, din anul 1736. Dacă aveți bani, puteți face o donație pentru Casa Filantropică, dedicată educării tinerilor și copiilor din comună.  La Scăriga, cel mai mic sat din comună, puteți vedea altă biserică din lemn. Această biserică a fost adusă în anul 1924 din satul Enacheşti, de către Pr. Paroh Iconom Ioan Crăciun. Structura fiind în întregime din lemn, biserica a fost demontată şi fiecare bucată a fost aşazată, în dealul Scăriga, la o distanța faţă de sat de aproximativ un kilometru. Este cunoscut obiceiul ,,bisericilor umblătoare” pe văile Tazlăului și Trotușului. De aici, puteți să o luați spre Berzunți, una dintre cele mai frumoase așezări de munte din județ, situată pe Valea Râului Moreni, la poalele Muntelui Berzunți. Berzunțiul este renumit prin porțile de lemn ale gospodăriilor. Acestea  sunt înalte, formate din trei stâlpi de stejar sculptat şi acoperiş din şindrilă, unicat în România. Motivele utilizate într-o manieră proprie de meşterii locului, sunt geometrice, florale ori zoomorfe. Faima porţilor din Berzunţi a trecut hotarele ţării, mai ales după 1990, când vizitatorii occidentali au fost impresionați de aceste creaţii ale artei populare băcăuane. Mulţi dintre meşteri au fost solicitaţi în Franţa, Germania, Italia, Spania pentru a înfrumuseţa construcţiile din aceste țări, iar unii dintre ei nu au mai revenit în sat, continuându-şi creaţiile pe alte meleaguri ale lumii, astfel încât doar vreo doi-trei localnici mai duc tradiţia mai departe. Aceștia se ocupă, în special, cu refacerea unor biserici din lemn sau cu realizarea de troiţe, în așa-zise zone  bântuite de strigoi, pricolici, spiriduşi ori vrăjitoare, spirite ce ar influenţa negativ viaţa oamenilor dar care pot fi alungate prin instalarea de troiţe. De aceea, la Berzunți veți vedea și multe replici de porți de metal, ale vechilor porți de lemn. Berzunțiul este renumit și pentru măștile create de Dumitru Vrânceanu, numit de localnici Moș Tache. În cei 80 de ani de viață, el a creat peste o mie de măști, folosind piele, lână, fasole, pietre mici de râu ori lemn, inspirându-se din chipurile consătenilor săi surprinşi în ipostaze comice ale feţei. O parte dintre creațiile sale se află la școală, într-o mică expoziție dar majoritatea se găsesc în colecţii particulare din lumea largă. Moș Tache a făcut cunoscute, de asemenea, doinele şi sârbele din Berzunţi, colindând şi încântând un public divers, folosind un instrument conceput de el, un fel de vioară din metal la care a ataşat o goarnă de alamă. La Berzunți , trebuie să zăboviți mai mult, pentru că, dincolo de faptul că veți fi tentați să fotografiați  minunatele porți, veți dori să vă încărcați spiritual la Mănăstirea ,,Sfântul Sava”. Primul ctitor al mănăstirii a fost Bogdan Vodă ( 1568-1572), fiul lui Alexandru Lăpușneanu,. Veți dori să mergeți și la  Schitul ,,Sfntul Ilie”, ctitorit de monahul Varnava, în sec. al XVIII-lea. Este situat pe șaua ce descinde din Vârful Bulimandru (978 m) al Muntelui Berzunți și de aici se văd orașele Moinești, Târgu Ocna și satul Livezi. Schitul este numit ,,far duhovnicesc”. Nu se poate  ca , în acest loc sacru, să nu vă încărcați cu  energii pozitive, dacă vă duceți cu credință. La schit, sunt locuri de cazare. Așadar, puteți rămâne peste noapte și să participați la slujbele specifice mănăstirilor. 

Berzunți, Mănăstirea ,,Sfțntul Sava”

  La Helegiu, vă recomand, de asemenea, să intrați, prin satele comunei, Brătila, Drăgugești, Deleni, sate de răzeși, cu oameni harnici, situate în  așezări deosebit de frumoase, având biserici mărețe și bine îngrijite, majoritatea ridicate, în perioada interbelică, pe locul unora  din timpuri străvechi. Veți vedea și biserici de lemn, cât și monumente ale eroilor.

Berzunți, Schitul ,,Sfântul Ilie”

De la Helegiu, vă puteți abate la Bârsănești, o altă comună frumoasă. În satul Caraclău a fost ridicată o mănăstire cu hramul ,,Nașterea Maicii Domnului”. Este o mănăstire de maici și este numită ,,mănăstirea dintre fânețe”, fiind așazată între fânețe și păduri de foioase.

  De la Bârsănești, vă întoarceți la Helegiu și mai aveți câțiva kilometrii până la Onești. La intrarea în Onești priviți spre partea dreaptă și veți vedea vârful Capăta, cel mai înalt vârf al Culmei Pietricica, având 740 m.

  Altă dată,  după ce vă voi propune o altă rută spre Onești, am să vă sugerez trasee din Onești și să vă recomand câteva obiective din oraș, care merită a fi vizitate.

  Pe curând,

  Earnest